6,066 matches
-
în sudul Cantonului Ticino, deși aceasta nu implică nici un fel de unitate administrativă. Numele celtic dat de Isubri acestei așezări nu este atestat, cunoscută fiind numai denumirea sa romană - Mediolanum. Milano (Milano în limba italiană), provine așadar din denumirea în latină, "mediolanum" cu înțelesul de "în mijlocul câmpului", de unde a fost preluat în limba româna arhaică sub forma de "Mediolan". Numele german al orașului este Mailand, pe când în dialectul local din Lombardia vestică localității i s-a păstrat o denumire cu o
Milano () [Corola-website/Science/296696_a_298025]
-
funcționarea așezărilor umane. Își fac apariția slavii în ținuturile de la Dunăre și Carpați, rămânând impresionați de zidurile vechilor orașe și cetăți române, numindu-le Grădiște, Jidova și Balgrad. Limba română reprezintă un idiom romanic, care își trage originea din vechea latină. Fiind o limbă romanica de răsărit, limba română, aparține în același timp de marele grup al limbilor neolatine din care mai fac parte italiană, franceza, spaniolă și portugheză. Dintre toate acestea, limba română, datorită condițiilor specifice de evoluare, a conservat
Dacia romană () [Corola-website/Science/296675_a_298004]
-
mai fac parte italiană, franceza, spaniolă și portugheză. Dintre toate acestea, limba română, datorită condițiilor specifice de evoluare, a conservat cele mai multe elemente arhaice, din care cauza anume ea, în raport cu alte limbi neolatine, se găsește în cea mai apropiată relație cu latină antică. În același timp, spre deosebire de alte limbi romanice, limba română este unitară în tot spațiul etnic românesc, fără a avea dialecte regionale. Numele etnic propriu al românilor sau etnonimul (de la "etnos" - popor și "nyme" - nume) se găsește în legătură directă
Dacia romană () [Corola-website/Science/296675_a_298004]
-
popor nou cu trăsături distincte și originale. Apariția limbii române. Odată cu încheierea etnogenezei s-a finalizat și procesul formării limbii române, care a parcurs practic aceleași etape și a cuprins aceiași durată de timp. Limba română s-a format din latină populară (vulgara) răspândită în provinciile române dunărene și preluată de către traco-geto-daci. Civilizația veche românească purta un caracter profund rural. În comparație cu civilizațiile agro-urbane din Europa Occidentală, civilizația veche românească s-a constituit că o civilizație pur agrara, o civilizație țărăneasca, o
Dacia romană () [Corola-website/Science/296675_a_298004]
-
-lea, când puterea țării scăzuse, dar impactul său cultural a crescut datorită ideilor Epocii Luminilor. Pe vremea aceea, din America de Nord și până în Rusia, aristocrații și intelectualii nu se puteau lipsi de cunoașterea limbii franceze. Franceza devenise limba comunicării internaționale în locul latinei, în diplomație și în științe. În secolul al XIX-lea, influența francezei s-a extins și asupra limbilor care se vorbeau în coloniile Franței. Cuvinte franceze sunt prezente în multe domenii, mai ales în gastronomie, în modă, în cosmetică, în
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
franceze începe odată cu cucerirea Galiei de către romani, terminată în secolul I î.Hr. Limba latină populară este adoptată treptat de populația autohtonă, în cursul unei perioade de bilingvism care durează până în secolul al V-lea. Limba galică o influențează pe cea latină, constituind substratul viitoarei limbi franceze. Se formează astfel o limbă numită de lingviști galo-romană. Secolele V-VIII sunt perioada limbii galo-romane, la începutul căreia nordul Galiei este cucerit de către tribul germanic al francilor. Acesta își impune puterea politică înființând un
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
influența francă, încep să formeze o grupare numită "oïl", iar cele din sud, cu alte trăsături comune, încep să formeze gruparea dialectelor "oc". Din perioada limbii protofranceze (sec. VIII-X) datează prima menționare a existenței unei limbi romanice deja diferită de latină (813, documentele conciliului din Tours), primele texte scrise ce reflectă o limbă diferită de latină, cel mai important fiind Jurămintele de la Strasbourg, și primul text literar, "La Cantilène de Sainte Eulalie" (Cântarea Sfintei Eulalia) (880-881). În secolul al IX-lea
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
trăsături comune, încep să formeze gruparea dialectelor "oc". Din perioada limbii protofranceze (sec. VIII-X) datează prima menționare a existenței unei limbi romanice deja diferită de latină (813, documentele conciliului din Tours), primele texte scrise ce reflectă o limbă diferită de latină, cel mai important fiind Jurămintele de la Strasbourg, și primul text literar, "La Cantilène de Sainte Eulalie" (Cântarea Sfintei Eulalia) (880-881). În secolul al IX-lea se diferențiază net dialectele "oïl" de cele "oc". În perioada francezei vechi (secolele X-XIV) se
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
corespunzătoare aproximativ domeniului regal, câștigă prestigiu. Trăsăturile comune încep să se răspândească în vorbire datorită prestigiului dialectului "françois", de asemenea formându-se și răspândindu-se treptat o limbă scrisă comună, deoarece începe să fie folosită și în administrația regală, pe lângă latină. De aici încolo, istoria limbii franceze va fi cea a răspândirii și impunerii treptate a acestei limbi comune, pe măsură ce regatul își extinde dominația pe tot teritoriul Franței actuale, în partea de sud a Belgiei, în vestul Elveției și în teritorii
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
unificare a limbii literare. Limba epocii este bine reprezentată de operele lui François Rabelais. În 1549 apare "Défense et illustration de la langue française" (Apărarea și slăvirea limbii franceze) a lui Joachim Du Bellay, o pledoarie pentru impunerea limbii franceze în locul latinei în toate domeniile culturii scrise. În același timp, regalitatea caută să înlocuiască latina în administrație și în justiție, impunând franceza în aceste domenii prin Ordonanța de la Villers-Cotterêts (1539). Secolele XVII (cel al clasicismului) și XVIII (Epoca Luminilor) sunt perioada francezei
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
Rabelais. În 1549 apare "Défense et illustration de la langue française" (Apărarea și slăvirea limbii franceze) a lui Joachim Du Bellay, o pledoarie pentru impunerea limbii franceze în locul latinei în toate domeniile culturii scrise. În același timp, regalitatea caută să înlocuiască latina în administrație și în justiție, impunând franceza în aceste domenii prin Ordonanța de la Villers-Cotterêts (1539). Secolele XVII (cel al clasicismului) și XVIII (Epoca Luminilor) sunt perioada francezei clasice și de trecere la franceza modernă. În secolul al XVII-lea, limba
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
alfabetul fenician. Dat fiind că rezonanța lui „a” nu este nici anterioară, nici posterioară (cum ar fi de ex. „i" sau „u"), ea va fi numită vocală centrală. În limbile neolatine, „a” accentuat se păstrează (spre exemplu, lat. tardivă "lacte" (latina clasică "lax, lactis") - rom. "lapte", it. "latte"). În română, se remarcă un număr de adaptări ale vocalei: „A-” privativ provine din „ņ” indo-european, prefix negativ, realizat în greaca veche fie ca „a-”, fie ca „an-” - forma „a-” e prezentă înaintea
A () [Corola-website/Science/296728_a_298057]
-
Pălmaș de Gran Canaria) sunt co-capitale ale regiunii autonome. Fiecare din cele șapte insule importante este condusă de un ansamblu numit "cabildo insular". sunt considerate a fi la originea mitului grec al Grădinii Hesperidelor. Insulele au fost denumite „canare” (din latină "caniș", câine) datorită numărului mare de foci(focile erau numite "câini de mare") ce existau pe insule. Canarul (o specie locală de cănăraș: "Serinus canaria") a fost denumit după insule. Fiind descoperite mai întâi de către puni, de guanși (în berbera
Insulele Canare () [Corola-website/Science/296742_a_298071]
-
în Imperiul Roman. Toate limbile romanice provin din latina-mamă, iar multe cuvinte la baza cărora stă limba latină sunt răspândite în alte limbi moderne, precum engleza. Mai mult, în lumea vestică medievală, pentru mai mult de o mie de ani, latina a fost o "lingua franca", fiind limba învățată și vorbită pentru conducerea afacerilor Bisericii Romano-Catolice și soluționarea problemelor de ordin științific, cultural și politico-juridic. Mai târziu a fost înlocuită de franceză, în secolul al XVIII-lea, și de engleză la
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]
-
XVIII-lea, și de engleză la sfârșitul secolului al XIX-lea. A rămas limba formală a Bisericii Romano-Catolice chiar și în ziua de astăzi, ceea ce include și statutul său de limbă oficială a Vaticanului. Limbile romanice nu au derivat din latina clasică, ci mai degrabă din latina vulgară ("latina vulgaris"). Latina și retoromana (nu româna) diferă prin faptul că retoromana (sau romanșa, vorbită în două-trei cantoane estice ale Elveției de circa 55 000-65 000 de oameni) are accentul distinctiv, în timp ce latina
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]
-
sfârșitul secolului al XIX-lea. A rămas limba formală a Bisericii Romano-Catolice chiar și în ziua de astăzi, ceea ce include și statutul său de limbă oficială a Vaticanului. Limbile romanice nu au derivat din latina clasică, ci mai degrabă din latina vulgară ("latina vulgaris"). Latina și retoromana (nu româna) diferă prin faptul că retoromana (sau romanșa, vorbită în două-trei cantoane estice ale Elveției de circa 55 000-65 000 de oameni) are accentul distinctiv, în timp ce latina are o lungime a vocalelor distinctivă
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]
-
al XIX-lea. A rămas limba formală a Bisericii Romano-Catolice chiar și în ziua de astăzi, ceea ce include și statutul său de limbă oficială a Vaticanului. Limbile romanice nu au derivat din latina clasică, ci mai degrabă din latina vulgară ("latina vulgaris"). Latina și retoromana (nu româna) diferă prin faptul că retoromana (sau romanșa, vorbită în două-trei cantoane estice ale Elveției de circa 55 000-65 000 de oameni) are accentul distinctiv, în timp ce latina are o lungime a vocalelor distinctivă. În limbile
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]
-
-lea. A rămas limba formală a Bisericii Romano-Catolice chiar și în ziua de astăzi, ceea ce include și statutul său de limbă oficială a Vaticanului. Limbile romanice nu au derivat din latina clasică, ci mai degrabă din latina vulgară ("latina vulgaris"). Latina și retoromana (nu româna) diferă prin faptul că retoromana (sau romanșa, vorbită în două-trei cantoane estice ale Elveției de circa 55 000-65 000 de oameni) are accentul distinctiv, în timp ce latina are o lungime a vocalelor distinctivă. În limbile italiană și
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]
-
latina clasică, ci mai degrabă din latina vulgară ("latina vulgaris"). Latina și retoromana (nu româna) diferă prin faptul că retoromana (sau romanșa, vorbită în două-trei cantoane estice ale Elveției de circa 55 000-65 000 de oameni) are accentul distinctiv, în timp ce latina are o lungime a vocalelor distinctivă. În limbile italiană și sardă ("sardo logudorese") există o lungime distinctivă a consoanelor și accent, pe când în spaniolă doar un accent distinctiv. În limba franceză accentuarea se face "qvasi-moton", pe absolut fiecare silabă a
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]
-
Destul de interesant, dar semnificativ pentru evoluția lor, româna și engleza, deși aparent relativ îndepărtate, sunt singurele limbi europene moderne ce au o variabilitate de utilizare a accentului, ce poate fi numită în chip elegant, accentuare „neobișnuită”. O altă deosebire între latină și limbile romanice, cu excepția românei, este faptul că acestea și-au pierdut terminațiile cazuale ale majorității cuvintelor (excepție fac unele pronume). Româna este încă echipată cu mai multe cazuri (deși unele, cum ar fi ablativul, nu mai sunt reprezentate). De
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]
-
în limba germană, cinci în limba română), care este o limbă germanică, sau extrem de sofisticat (16 cazuri), precum în limba finlandeză, limbă fino-ugrică. Limbile italice formau, alături de limbile celtice, germanice și elenice, o sub-familie "centum" a limbilor indoeuropene, care includea latina, vorbită de populația din Latium în Italia centrală (latinii), și alte limbi precum umbriana și osca, în vecinătatea imediată a etrusce, neindoeuropeană, însă de la care latina a suferit influență culturală. În zilele noastre limbile italice sunt reprezentate de limbile romanice
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]
-
alături de limbile celtice, germanice și elenice, o sub-familie "centum" a limbilor indoeuropene, care includea latina, vorbită de populația din Latium în Italia centrală (latinii), și alte limbi precum umbriana și osca, în vecinătatea imediată a etrusce, neindoeuropeană, însă de la care latina a suferit influență culturală. În zilele noastre limbile italice sunt reprezentate de limbile romanice, izvorâte din latină: italiana, româna (cu cele patru dialecte ale sale: dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân), franceza, occitana, francoprovensala, catalana, spaniola, portugheza, sarda, retoromana... Se includ
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]
-
populația din Latium în Italia centrală (latinii), și alte limbi precum umbriana și osca, în vecinătatea imediată a etrusce, neindoeuropeană, însă de la care latina a suferit influență culturală. În zilele noastre limbile italice sunt reprezentate de limbile romanice, izvorâte din latină: italiana, româna (cu cele patru dialecte ale sale: dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân), franceza, occitana, francoprovensala, catalana, spaniola, portugheza, sarda, retoromana... Se includ aici și limbile, acum stinse: dalmata și mozaraba. Se numește "latină arhaică" ("prisca latinitas") latina folosită de la
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]
-
reprezentate de limbile romanice, izvorâte din latină: italiana, româna (cu cele patru dialecte ale sale: dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân), franceza, occitana, francoprovensala, catalana, spaniola, portugheza, sarda, retoromana... Se includ aici și limbile, acum stinse: dalmata și mozaraba. Se numește "latină arhaică" ("prisca latinitas") latina folosită de la origini până la începutul secolului I î.Hr. Conceptul de latină veche ("prisca latinitas") este tot atât de vechi ca și cel de "latină clasică", cele două datând de la sfârșitul Republicii romane. În acea epocă Cicero remarca, ca
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]
-
izvorâte din latină: italiana, româna (cu cele patru dialecte ale sale: dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân), franceza, occitana, francoprovensala, catalana, spaniola, portugheza, sarda, retoromana... Se includ aici și limbile, acum stinse: dalmata și mozaraba. Se numește "latină arhaică" ("prisca latinitas") latina folosită de la origini până la începutul secolului I î.Hr. Conceptul de latină veche ("prisca latinitas") este tot atât de vechi ca și cel de "latină clasică", cele două datând de la sfârșitul Republicii romane. În acea epocă Cicero remarca, ca și alții, că limbajul
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]