6,924 matches
-
care, în particular, își troznește copiii; sau a activistului ajuns care nu-și mai recunoaște vechii prieteni când îi întâlnește, întâmplător, pe stradă. Până la focile din Groenlanda și bieții copii de pescari din Vietnam apar, în fața noastră, nenumărate ipostaze ale mizeriei și suferinței românești, care ne-ar putea reține atenția - și compasiunea. Iar dacă acestea n-ar fi doar declarative, teoretice, abstracte, ar fi ideal. Maica Tereza, supremul meu exemplu în materie de etică aplicată, mergea în cocioabele de leproși și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2180_a_3505]
-
Nefumătorii nu au senzația de gol a nevoii de țigară și nu intră în panică dacă n-au țigări. Nefumătorii nu pot pricepe cum reușesc fumătorii să simtă plăcere băgându-și chestiile alea mizerabile în gură, aprinzându-le și inhalând mizeria în plămâni. Și știi ceva? Nici fumătorii nu pricep de ce o fac. Spunem că fumatul ne relaxează sau ne satisface. Dar nu poți fi satisfăcut decât dacă mai întâi ai fost nesatisfăcut. De ce nu au nefumătorii această stare de insatisfacție
În sfărșit, nefumător by Allen Carr () [Corola-publishinghouse/Science/92303_a_92798]
-
începi să reziști la această spălare a creierului. La fel ca atunci când cumperi o mașină la mâna a doua: dai din cap politicos, dar nu crezi nici o iotă din ce-ți spune dealerul. începe să privești dincolo de pachetele lucioase, la mizeria și otrava de dedesubt. Nu te lăsa păcălit de scrumierele de cristal, de brichetele de aur sau de milioanele promise ca premiu. începe să te întrebi: De ce fac asta? Am într-adevăr nevoie? Bineînțeles că nu ai nevoie. Aspectul acesta
În sfărșit, nefumător by Allen Carr () [Corola-publishinghouse/Science/92303_a_92798]
-
în plămâni - și atunci pot să provoace cancerul. Fumătorii evită de regulă exercițiul fizic și obișnuiesc să nu respire adânc ca să nu tușească. Eu însumi eram convins că tușea mea tabagică permanentă mă va ucide. însă, eliminând o parte din mizeria pe care o aveam în plămâni, este posibil să-mi fi salvat viața. Gândește-te la problema asta în felul următor. Ar fi o prostie să ai o mașină frumoasă și s-o lași să ruginească fără să miști un
În sfărșit, nefumător by Allen Carr () [Corola-publishinghouse/Science/92303_a_92798]
-
rezistat. Tot ce îți place la o țigară este sfârșitul dorinței de țigară; fie dorința fizică, aproape imperceptibilă, de nicotină, fie tortura mentală provocată de neputința de a-ți alina „mâncărimea" de care vorbeam mai devreme. Țigările în sine sunt mizerie și otravă. De aceea, nu ai iluzia că îți plac decât după o perioadă de abstinență. La fel ca atunci când ți-e foame sau sete, cu cât suferi mai multă vreme, cu atât îți crește plăcerea când, în sfârșit, îți
În sfărșit, nefumător by Allen Carr () [Corola-publishinghouse/Science/92303_a_92798]
-
compania unui nefumător - de fiecare dată va trebui să continue această viață nenorocită în care plătește până peste cap, la propriu și la figurat, doar pentru privilegiul de a se autodistruge fizic și mental. Se confruntă cu o viață de mizerie, de respirație urât mirositoare, de dinți pătați, cu o viață de sclavie, de autodistrugere, de umbre negre cuibărite în minte. Și toate astea cu ce scop? Iluzoria revenire la starea în care se afla înainte de a deveni dependent. Doi. Al
În sfărșit, nefumător by Allen Carr () [Corola-publishinghouse/Science/92303_a_92798]
-
astă dată vei folosi METODA UȘOARĂ! Tot ce ai de făcut este să urmezi cele cinci instrucțiuni de mai jos: Unul. Formulează promisiunea solemnă acum - și fii sincer cu tine însuți. Doi. Fumează cu maximă atenție ultima țigară, inhalează adânc mizeria în plămâni și întreabă-te în ce constă plăcerea. Trei. Când o stingi, n-o face cu sentimentul, „nu mai trebuie să fumez niciodată altă țigară", sau „n-am voie să mai fumez alta", ci spunându-ți, „Doamne! M-am
În sfărșit, nefumător by Allen Carr () [Corola-publishinghouse/Science/92303_a_92798]
-
și doi de ani și pufăie ca o locomotivă. Cum poate fi așa tâmpit?". l-am zis: „Nu înțeleg de ce îl faci tâmpit. Cel puțin s-a ferit de capcană douăzeci și doi de ani și nu știe în ce mizerie s-a băgat. Dumneata ai știut și n-ai supraviețuit fără țigară decât un an". Fumătorii cărora le e ușor să se lase și apoi se reapucă reprezintă o problemă specială. Și totuși, când devii liber, TE ROG, TE IMPLOR
În sfărșit, nefumător by Allen Carr () [Corola-publishinghouse/Science/92303_a_92798]
-
totuși aduce cei mai mulți bani Trezoreriei: opt miliarde de lire sterline pe an câștigate de pe urma nefericiților cu adicție la nicotină. Iar imperiilor tutunului li se permite să cheltuiască o sută douăzeci de milioane de lire pe an ca să facă publicitate acestei mizerii... Cu o inteligență diabolică, firmele producătoare de țigări tipăresc pe pachete acel avertisment privind sănătatea, iar guvernul cheltuiește o nimica-toată pe campanii TV având ca temă spaima de cancer, respirația urât mirositoare și amputațiile de picioare, după care se justifică
În sfărșit, nefumător by Allen Carr () [Corola-publishinghouse/Science/92303_a_92798]
-
plămânii cu gudroane cancerigene, ne înfundăm și ne otrăvim încetul cu încetul vasele de sânge. Zi de zi, privăm de oxigen fiecare mușchi și organ, astfel că pe zi ce trece devenim tot mai obosiți. Ne condamnăm pe viață la mizerie, la respirație urât mirositoare, la dinți îngălbeniți, la haine găurite, la scrumiere scârboase, la mirosul oribil de fum stătut. O viață de robie. Jumătate din viața asta o petrecem în condiții în care societatea ne interzice să fumăm (în biserici
În sfărșit, nefumător by Allen Carr () [Corola-publishinghouse/Science/92303_a_92798]
-
plecare? Și una și alta, adică un punct de plecare și, în dorința autorului-personaj, un spațiu al regăsirii. Personal mi-am petrecut 25 de ani din viață încercând să ajung de la sat la oraș (părinții încercau să ne scoată din mizeria rurală care se vedea deja la orizont, să ne găsească un rost), și următorii 25 încercând să mă întorc de la oraș la sat (să-mi fac acolo o casă, să mă sustrag obositoarei rutine urbane). Fiecare percepe în felul său
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2200_a_3525]
-
ambele unghiuri. Al doilea episod, războiul, e cel mai spectaculos, dar el produce și prima zonă de ruptură a filmului. Dezolarea înghețată de pe figura lui James McAvoy la vederea taberei alor săi, plină de răniți, de soldați care cântă, de mizerie, de praf și de pulberea unui mic apocalips (acum sau oricând), nu se răsfrânge și asupra spectatorului care constată că filmul deja începe să treneze și că, deși arătos în fiecare cadru, nu impresionează. De aici încolo, ochiurile încep să
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2200_a_3525]
-
lucrat la Stat? Aha, pe banii contribuabilului. Lucrezi în domeniul privat? So what? Nu ca să mă plâng, deci, enumăr - hai s-o zic - astfel de infamii, ci ca să mă amuz. Sunt de ani buni vaccinat și nu mă mai impresionează mizeriile pe care foști „buni amici“ le toarnă într-o coloană de ziar obscur, într-un colț de rubrică pe care o citește numai autorul ei, sau într-un blog urduros în care ceea ce astăzi se postează mâine se șterge. Au
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2209_a_3534]
-
noaptea începe simfonia apei în țevi/ și în veceurile gâlgâitoare“. Peisajul se umple, neecologic, de pet-uri, iar transcendența atârnă greu spre pământ: „corzile salcâmilor/ oprind din cădere burta umflată de sus“. Rar de tot, simboluri numai accidental neconvenționale vizitează mizeria de jos: „zarzărul cocoșat sub delicatele ciufuri“, „porumbița temătoare din câmpii“, vișina găsită „pe podul de lemn de peste Bahlui“. Dar anemicii vizitatori din lumea grației nu reușesc să răscumpere ordura. În același timp, vizuina trupului nu se arată nici ea
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2206_a_3531]
-
în care triumful mai este încă posibil. Echivalența parodică între cutare manelist și căpitanul Ahab, de pildă („manelistul cu ochi de safir face pluta pe spate/ în marea cu sarea balenelor albe“), trebuie înțeleasă ca o revanșă a cărții asupra mizeriei din lume. Poezia Marianei Codruț exaltă demnitatea existenței livrești, ca o sfidare aruncată vieții acefale. De aceea, biblioteca este, de fapt, un denunț și nu o mitificare butaforică, à la Emil Botta, a „ghetoului galben“. Ea opune cartea, lumii, preferând
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2206_a_3531]
-
țară de sensuri hăcuite/ și mirabile, eu sunt slab, tu fă-mă tare -/ de nu,/ primește-mă,/ hrănește-mă/ și mă ascunde/ sub poalele tale de vivandieră“. Poemul confruntarea numește din nou, cu o violență de-acum caracteristică, splendoarea și mizeria scrisului: „poezia nu e măgarul care cacă aur./ poezia e o locomotivă“. De astă dată, poezia servește drept refugiu față de o interioritate sufocantă, față de o angoasă nelocalizabilă, îngropată „mai adânc în piept decât mine“. Nici acum „ultima patrie“ nu se
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2206_a_3531]
-
a ilustrat abundent, în anii ’80 și mai înainte, naționalismul regimului Ceaușescu. Tot ce făcea Cârmaciul pe linia distanțării față de sovietici, toată independența reală ori relativă a politicii sale externe era imediat ridicat în slăvi de patrioții de la „Săptămâna“. Era mizerie în România, era frig, se dărâmau biserici, se distrugeau sate, se turna pe rupte, mureau femei din cauza avorturilor declarate ilegale? Patrioții nu remarcau aceste aspecte, nu înregistrau asemenea detalii probabil nesemnificative. Important li se părea că tovarășul Ceaușescu reprezenta o
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2206_a_3531]
-
de unde proveneau cât mai ales de munca, hărnicia, competența și dăruirea manifestată. Rezultă acest lucru și din aceea că „primul număr al revistei Florile Dalbe a fost închinat poetului tecucian Ștefan Petică, mort de tânăr, distrus de boală și de mizerie, pentru care George Tutoveanu a avut o mare prietenie”. În „Discuții literare” din Scrisul nostru nr. 2 i se și preciza lui V. Damaschin că Academia Bârlădeană, înființată chiar la 1 Mai 1915, „în afară de primii „academicieni” - G. Tutoveanu, Tudor Pamfile
Academia b?rl?dean? ?i Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Journalistic/83084_a_84409]
-
perioada când o dată cu apropierea fazei acute a războiului, cu luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917 și a perioadei imediat următoare, când populația crescuse datorită refugiaților, iar locuitorii Bârladului simțeau tot mai crud și mai crâncen ghearele mizeriei. Când, după cum spunea același Romulus Dianu, era „perioada celor mai infernale calamități, când nimeni nu putea să-și cumpere o carte: orașul era plin de exantematici, populația se înșiruia în fața brutăriilor, de cu seară, pentru pâinea cartelată ce se vindea
Academia b?rl?dean? ?i Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Journalistic/83084_a_84409]
-
este într-adevăr oaspetele Bârladului, unde îl azvârlise vălul pribegiei ( Lamura, 4 ianuarie 1921). Absolvent al Facultății de medicină din București în 1910, V. Voiculescu avea experiența peregrinărilor profesionale, dar și cunoașterea „realităților zguduitoare ale satului românesc, bântuit de foamete, mizerie și lipsuri”, cum scrie Marius Pop într-un documentar publicat în „Bârladul odinioară și astăzi”, p. 556. În scurt timp, Voiculescu fusese numit, detașat ori transferat în mai multe circumscripții sanitare din județele Gorj, Ilfov, Dâmbovița, iar 1 iulie 1917
Academia b?rl?dean? ?i Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Journalistic/83084_a_84409]
-
ghetto... Dar țăranul să fie un străin și un dușman în cetate, iar cetatea să rămână pururi străină prin lipsa țăranului din ea? Îl apărăm suficient prin asta ? Dar acolo, la țară, el șomează aproape tot anul, acolo îl seceră mizeria, foametea și boala fără de scăpare.” Cuvinte de care, după cum se vede, are nevoie și în 2012 fiul țăranului român, dar mai ales de fapte, de posibilități de a merge la școală, să se desăvârșească... Cum a ajuns V. Voiculescu în
Academia b?rl?dean? ?i Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Journalistic/83084_a_84409]
-
și bogată, cea mai bogată. Primul televizor din Tg. Neamț la cooperativă a ajuns. La început, unchiul meu l-a pus într-o sală mai mare, ca să poată vedea toată lumea. Apoi au început unii să spargă geamurile și să facă mizerie, așa că l-a luat și l-a pus la el în birou. Era un birou mare, la care presupun că am avut cheia, fiindcă intram și când unchiul nu era de față. S.A.: Aveai acces liber în acel loc... utopic
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2006_a_3331]
-
Deci un conflict irezolvabil? M.I.: Nu știu, n-am profeții, nici măcar pentru alte țări. Toate viziunile astea care pretind că știu prea mult dinainte sunt puțin problematice pentru mine. Eu cred că, așa cum spune Popper XE "Popper, Karl" ... S.A.: ...ân Mizeria istoricismului? Da, și eu cred că nu putem prevedea viitorul, din moment ce pentru a face afirmații despre el ar trebui să-l cunoaștem deja, iar noi, oricum, suntem parte integrantă a prezentului, deci nu putem ști viitorul. Nu putem recurge decât
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2006_a_3331]
-
fără greș: „Divide et impera!” (Dezbină și stăpânește!). Opoziția de dreapta este firavă, minată de orgolii, adesea oportunistă. Autoarea Jurnalului rusesc este nevoită să constate că, în Rusia lui Putin, comuniștii au ajuns să fie priviți ca singura salvare din mizerie și marasm social. La votarea în Dumă a legii privind interzicerea demonstrațiilor de protest în preajma instituțiilor de stat, comuniștii s-au dovedit apărători ai drepturilor democratice, spre deosebire de unii deputați de dreapta. 2. Democrație... imperială. „Țarul roșu” are propriul partid, cu
Ambrozie şi poşircă by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1140_a_2067]
-
simbolizează puterea spirituală pare a fi proiectat la concurență cu dimensiunile faraonice ale „Casei poporului” (de fapt, a lui Ceaușescu). În memoria colectivă, imaginea uriașei construcții este în continuare asociată megalomaniei unui dictator insensibil 86 la foamea, frigul și toată mizeria pe care trebuia să le suporte un popor aproape îngenuncheat. Asocierea celor două construcții, datorită și vecinătății, dar și gigantismului nespecific tradiției românești, nu este în avantajul Catedralei. În ce privește latura financiară a problemei, să spunem că nici catedralele ortodoxe din
Ambrozie şi poşircă by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1140_a_2067]