6,881 matches
-
buzunarul pantalonilor domnului Wentworth și cu orezul rînced aruncat spre el de soldații japonezi. Jim se sprijini de balustrada de fier și se uită În jos la parcare. Perechea de englezi privea șirurile de vehicule distruse, singuri Într-o lume tăcută. Jim rîse de ei, cu o tuse aspră care produse un ghem de puroi galben care ieși din gura lui. Voia să strige la ei: „Lumea a plecat! Azi-noapte, toți au sărit În mormintele lor și au tras pămîntul peste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
Jim se uită la pămîntul muribund, la craterele de bombe pline cu apă din orezării, la tunurile antiaeriene tăcute de la pagoda Lunghua, la cargourile eșuate la malul rîului. În spatele lui, la nu mai mult de vreo șase kilometri, era orașul tăcut. Clădirile de apartamente din concesiunea franceză și blocurile de birouri de pe Bund păreau o imagine mărită a acelei perspective Îndepărtate care Îl susținuse atîția ani. Un vînt rece, venind dinspre rîu, bătea prin stadion și, pentru un moment, acea stranie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
muște și vomă. Încercînd să nu se lase copleșit de Reader’s Digest, Își aminti de lumina albă a bombei atomice de la Nagasaki, a cărei strălucire o văzuse reflectată În Marea Chinei. Aureola ei pală Încă mai plutea peste cîmpurile tăcute, dar părea că nu egalează Ziua Debarcării și Bastogne. Spre deosebire de războiul din China, fiecare om din Europa știa clar de care parte era, o problemă pe care Jim nu o rezolvase niciodată cu adevărat. În ciuda tuturor numelor noi pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
morți ai regimului marionetă, de carcase de cai și bivoli de apă. O lumină strălucitoare, aurie se ridica dinspre miile de cutii de cartușe, de parcă acești soldați morți ar fi furat o comoară În momentul morții. Jim merse pe drumul tăcut, urmărind un avion american de luptă ce venea dinspre vest. Din cabina lui deschisă, pilotul Îl Înconjură pe Jim, cu motorul Încetinit, astfel Încît mașinăria argintie șoptea În aer. Apoi, Jim văzu că armele erau pregătite, porțile de ejectare deschise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
de vîndut pe piața neagră din Shanghai. Totuși, alții ajunseseră la comori Înaintea lor. O jumătate de oră se Învîrtiră prin orezăriile pustii, fără să poată găsi un singur container parașutat. Price Își flutură pușca, amenințînd Întreaga lume de canale tăcute. Din fericire, furia lui Price se potoli repede. După ce reveniră la drumul spre Shanghai, locotenentul Îndreptă camionul spre trupul unui curier japonez, zăcînd lîngă motocicleta lui. Capul bărbatului mort explodase Într-un jet de bucățele sîngerii și țesut de creier
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
prin ușile turnate și stăteau pe prima treaptă de sus, discutînd unul cu altul și făcînd amețiți cu mîna, spre crucișătorul ancorat lîngă Bund. Chinezii priveau cum aceștia formau un fel de ansamblu de balet. Provocați de publicul curios, dar tăcut, marinarii Începuseră să se strîmbe la chinezi. La un semnal din partea unui marinar mai În vîrstă, bărbații Își descheiară pantalonii largi și urinară pe trepte. La zece metri mai jos de ei, chinezii urmăreau fără un sunet cum jeturile arcuite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
o să aibă nevoie de ea În nici un caz. Meteorologic vorbind, ziua de septembrie părea să fie perfectă. Fără Îndoială, frigul și burnița aveau să revină, dar deocamdată Începutul de toamnă se făcea simțit numai În umbrele prelungi și În nemișcarea tăcută a aerului. Chiar și marea, de obicei agitată, era calmă. Soarele se juca pe valuri, lăsând impresia că la orizont ardeau artificii. Vânzătorii de hot dog și hamburgeri, care În mod clar Își făcuseră provizii pentru anotimpul rece, ieșiseră la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2001_a_3326]
-
el, ci de dorința de a avea un tată, de o posibilitate îndepărtată pe care el probabil o păstra și pe care eu, din orgoliu, n-am luat-o niciodată în considerare. Remușcarea se cristalizase în sufletul meu întunecată și tăcută. Era vară și mai eram încă atent la acea stranie stare de disconfort. Poate că frigul m-ar fi pus din nou pe picioare. Mă îndreptam cu mașina spre mare și mă gândeam să plec împreună cu Elsa în vacanța de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
vara aceea trăiam cu arancini, niște turte de orez prăjite, cât se poate de gustoase. Mă opream să le mănânc într-un local care astăzi nu mai există. Era acolo o tejghea de marmură și un bărbat costeliv îmi servea tăcut porția de mâncare. Trei arancini pe o farfurie grea de cârciumă. Știi, fetițo, viața este o hârtie adezivă ușor mincinoasă, lipiciul pare să reziste, pare că multe lucruri trebuie să reziste. Apoi o desfaci și îți dai seama că lipsesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
să o facă. Urmărea mișcările celorlalți și sfârșea prin a le da ascultare. În seara aceea, cu ardoarea unui adevărat prieten, încerca să pătrundă în vizuina profundă în care eu călătoream fără chef. O făcea deja de câtăvă vreme. Eu, tăcut, distrat, mă repezisem la aperitiv cu o furculiță violentă, dar apoi l-am lăsat în farfurie, fără să mai comand nimic. Manlio încerca să fie alături de mine, îmi lua cu împrumut dispoziția și între timp ciugulea din diverse farfurii, ardei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
și închis. Stă ghemuită pe scaun, cu capul sprijinit de geam. Voi rămâne fără mașină, nu-i nimic. — Ciao, Buruiană. Tresare, se întoarce, oftează. — Ciao. — Unde te duci? — La gară. — Pleci? Nu, vroiam să mă uit la mersul trenurilor. Rămânem tăcuți, cu privirea ațintită spre străzile care încep să se anime cu primele mașini. O mamă cu doi copii traversează strada, Italia o privește. Îi pun mâna pe burtă. O mână mare, hotărâtă. Pântecele ei geme. — Cum te simți? — Bine, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
proeminent ca vârful unui scut. Lipsea mai puțin de o lună. Elsa răsufla tot mai greu. Seara, după cină, o masam încetișor deasupra stomacului. Dormea puțin, când se întindea, tu păreai că te trezești. Noaptea o surprindeam deseori trează și tăcută, cufundată în gânduri. Veghea la urzeala aceea de dorințe din care peste puțin te-ai fi desprins. O priveam în penumbră și nu îndrăzneam s-o deranjez, simțeam că vroia să rămână singură. Pe stradă se sprijinea de brațul meu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
putea? Încep să plâng pe neașteptate. Lacrimi mari, dure, care coboară încet pe obrajii aspri. Nu pot trăi fără tine, gem, nu pot... Ea zâmbește, clatină din cap: — Ba poți. Și în privirea ei apare o strălucire, ca o sfidare tăcută, iarăși mila aceea perenă pentru ea însăși și pentru oricine îi este alături. — Trebuie să plec, pierd trenul. Las stânsoarea, mă ridic brusc în picioare, îmi șterg ochii cu un gest repezit. — Te conduc. — De ce? S-a sculat, este foarte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
tenacitate care nu-i servise la nimic. Ultimul lucru pe care l-am mângâiat din ea a fost o gleznă. Apoi au pus capacul. Am plecat. Nu aveam nici puterea, nici cheful să șofez, urma să călătoresc lângă bărbatul acela tăcut, care avea o curea cu catarama aurită strânsă peste stomac. Am închis mașina și m-am îndreptat către mașina funerară. Înainte de a se urca, omul și-a scos haina și a agățăt-o în spate, de un cârlig fixat pe țapițerie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
la un celebru motiv cervantin, ivită în amplul proces de intertextualizare care-i leagă romanul de vaste secțiuni istorice din literatura spaniolă, în cazul de față Colocviul câinilor, ultima din cele douăsprezece Nuvele exemplare ale lui Cervantes; martor și confesor tăcut al tribulațiilor lui Augusto, Orfeu, confirmându-și încărcătura simbolică de animal psihopomp, e și autorul discursului funebru în chip de epilog care încheie romanul și-i imprimă cea mai puternică marcă de transcendență, în directă legătură cu Despre sentimentul tragic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
spun astfel, și nu singura dată, cuvântul în Ceață. Mai există un personaj colectiv mut în romanul lui Unamuno: micul parc de oraș provincial ai cărui copaci, desțărați, ordonați geometric și udați la ore fixe prin rigolele municipalității, sunt martori tăcuți ai cogitațiilor lui Augusto; și ei împărtășesc un sentiment al exilului, transplantați fiind din nordul exuberant, păduratic și liber în spațiul parcimonios al meschinului refugiu în care totul e artificial, inclusiv somnul lor în bătaia luminii unor nopți sabotate de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
încă de înlăcrimări. Ca un somn dulce li se scurgea viața. Seara, mama lui îi citea câte ceva, uneori viața unui sfânt, alteori un roman de Jules Verne sau vreo poveste candidă și simplă. Și uneori și râdea, cu un râs tăcut și blând ce se înălța deasupra lacrimilor din depărtare. Intră apoi la liceu și în fiecare seară mama repeta cu el lecțiile. Și învăța și ea ca să repete cu el. Învăță toate numele acelea stranii, din istoria universală, și obișnuia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
urmare niciodată să-și petreacă noaptea în altă parte. Și prima persoană pe care o zărea la trezire era mama. Și la masă, din ce nu mânca el, nu mânca nici dânsa. Ieșeau deseori împreună la plimbare și mergeau așa, tăcuți, sub bolta cerului, ea gândindu-se la răposatul ei, iar el gândind la ce apuca să-i treacă mai întâi pe sub ochi. Și ea îi spunea tot aceleași lucruri, lucruri de toate zilele, foarte vechi și mereu noi. Multe dintre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
-i faci ochi dulci nătărăului. — Mauricio! — Ai dreptate; nu te supăra, scumpetea mea! - și, strângându-și brațul, își apropie capul de cel al Eugeniei, îi căută buzele cu ale lui, împreunându-și-le, cu ochii închiși, într-un sărut umed, tăcut și lung. — Mauricio! Și-l sărută pe ochi. Nu mai putem continua așa, Mauricio! — Cum? Păi e ceva mai bun decât asta? Crezi c-o să ne fie vreodată mai bine? Îți spun, Mauricio, așa nu mai putem continua. Trebuie să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
Augusto se îndreptă spre Club. Voia să-și risipească ceața din cap și din inimă jucând o partidă de șah cu Víctor. XIV Augusto observă că prietenul său Víctor trece prin ceva neobișnuit; nu nimerea nicio mutare, era apatic și tăcut. — Víctore, se-ntâmplă ceva cu tine... — Da, domnule, da, mi se-ntâmplă ceva grav. Și cum simt nevoia să iau o gură de aer, hai să ieșim; noaptea e foarte frumoasă; am să-ți povestesc. Víctor, deși cel mai intim
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
nu apucă să-i expună intenția sa, că eruditul și exclamă: — Vai, sărmane domnule Pérez, cât vă compătimesc! Vreți să studiați femeia? Vă doresc mult curaj... Dar și dumneavoastră o studiați ... — Trebuie să te sacrifici. Studiul, și studiul neștiut, răbdător, tăcut, e rațiunea vieții mele. Eu însă, știți doar, sunt un modest, foarte modest muncitor al gândirii, eu adun și sistematizez materiale pentru ca alții veniți pe urmele mele să poată beneficia de ele. Lucrarea umană e colectivă: nimic nu e temeinic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
istoria, toți, toți, toți, până la unul! Ființe fictive ca mine, la fel ca mine! Au să moară toți, toți, toți!“ Așa mi-a spus, și cum îmi mai susură în ureche, de peste douăzeci de ani, într-un teribil suflu aproape tăcut, precum cel biblic al lui Iehova, vorbele lui profetice și apocaliptice! Căci nu doar m-am tot apropiat de moarte, dar au murit, mi-au murit ai mei, cei ce mă făceau și mă visau mai bun. Mi s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
Mă apăsa povara întregii mele vieți, care îmi era și-mi este și moartea. Mă apăsau nu doar cei șaizeci de ani ai mei de viață individuală și fizică, ci mult mai mult de-atâta; mă apăsau veacuri de tradiție tăcută înghesuite în cel mai ascuns ungher al sufletului meu; mă apăsau aducerile-aminte inconștiente și inefabile de dinainte de leagăn. Căci deznădăjduita noastră speranță într-o viață personală dincolo de mormânt se alimentează și prosperă din acea vagă rememorare a înrădăcinării noastre în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
lua-o de-a lungul malurilor tihnite ale umilului râu Nivelle, printre domoale pășuni de smarald, pe lângă Ascain, și la poalele muntelui Larrún - alt derivat de la larra, pășune -, ar peria cu privirea verdele odihnitor al câmpiei natale îndesate de o tăcută tradiție milenară și care aduce uitarea istoriei amăgitoare; ar trece pe lângă acele vechi cătune ce se privesc în undele unui râu liniștit; ar auzi liniștea abisurilor omenești. L-aș face să ajungă până la San Juan Pie de Puerto , de unde este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
întoarce, mă voi întoarce!“ Pe-acolo, pe același pod sau prin apropierea lui, va fi trecut Carol cel Mare, cel din legendă; pe acolo se ajunge la Roncevaux, unde a răsunat cornul lui Roland - care nu era un Orlando Furioso -, tăcut acum printre acele strungi de umbră, de tăcere și de pace. Și Jugo de la Raza i-ar uni în imaginația sa, în acea sacră imaginație a noastră care contopește veacurile și vastitățile pământului, care face din vremuri veșnicie și din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]