55,626 matches
-
Sovietică” a rămas astfel (În mod deliberat) neclară 15. Până la Gorbaciov accentul pe „rusism” a crescut, din același motive pentru care statul est-german Începuse să se mândrească public cu Frederic cel Mare și să ridice În slăvi tot ce era german la RDG. În anii de declin ai republicilor populare, patriotismul a reapărut ca un substitut util al socialismului. Tocmai din acest motiv, era și cea mai simplă și mai puțin periculoasă formă de opoziție politică. În Rusia sau În RDG
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de mândrie. Guvernați de secole de la Budapesta, ei nu aveau o istorie națională distinctă - În jumătatea ungară a imperiului, ei erau priviți nu ca slovaci, ci ca țărani slavi din nordul rural al Ungariei. Orășenii din regiunea slovacă erau preponderent germani, unguri sau evrei: nu Întâmplător, cel mai mare oraș din zonă, o conurbație pe Dunăre la câțiva kilometri de Viena, era cunoscut sub numele Pressburg (pentru austrieci) sau Pozsony (pentru unguri). Abia la apariția În 1918 a Cehoslovaciei independente, În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Franța, Rusia, Austria, Italia și Germania. Vrajba dintre popoare În regiune ar izvorî mai mult din manipularea imperială decât din ostilitatea etnică. Interferența iresponsabilă a puterilor străine, continuă argumentul, este cea care a exacerbat dificultățile locale: de exemplu, dacă ministrul german de Externe Hans-Dietrich Genscher nu ar fi recunoscut „prematur” În 1991 independența Sloveniei și Croației, bosniacii nu ar fi vrut și ei independența, Belgradul nu ar fi intervenit În forță și un deceniu de dezastre ar fi fost evitat. Indiferent
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
natală) și cercul lui de aparatcici Încercau să pună mâna pe putere În vidul politic creat după moartea lui Tito - incitând și manipulând naționalismul sârb. Comportamentul lui Miloševiæ era tipic pentru un lider comunist În acei ani. În Republica Democrată Germană, comuniștii Încercau să-și consolideze poziția invocând gloria Prusiei din secolul al XVIII-lea, iar În Bulgaria și România național-comunismul era de câțiva ani la mare preț. Când Miloševiæ a aprobat zgomotos un memorandum patriotic al Academiei de Arte și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Împotriva „speculei” galopante. Anomaliile privatizării În Europa postcomunistă au la bază și neimplicarea Occidentului. Este adevărat că Moscova și Varșovia au fost invadate pe loc de tineri economiști americani care se ofereau să predea lecții despre construcția capitalismului, iar firmele germane și-au manifestat de la bun Început interesul față de companiile comuniste de renume precum producătorul ceh de automobile Șkoda 14. Însă nu a existat practic nici o implicare la nivel guvernamental, nu a existat nici un Plan Marshall sau altă inițiativă care să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
deja Îndreptată În altă parte, iar căutarea tardivă a unei dreptăți retroactive aducea mai mult a oportunism politic. În Lituania, nici o persoană care colaborase cu KGB-ul nu putea ocupa posturi oficiale pe o perioadă de zece ani. După modelul german, Începând cu 1994, cetățenii Lituaniei au avut acces la dosarele din perioada comunistă; conținutul unui dosar era Însă făcut public numai dacă persoana respectivă candida pentru o funcție În stat sau voia să lucreze În cadrul organelor de ordine. Noul guvern
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
La Maastricht, atenția publicului a fost captată de acordul intens mediatizat pentru adoptarea monedei comune europene. Francezii, speriați de unificarea Germaniei, s-au asigurat că Republica Federală este ancorată În „Vest” prin două procedee: autoritățile de la Bonn renunțau la marca germană pentru o monedă europeană unică - euro -, iar statul german mărit opera În limitele unei Uniuni Europene legate printr-un păienjeniș tot mai Încâlcit de legi, reguli și acorduri. Bonnul, În schimb, a insistat ca noua monedă să fie o copie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
intens mediatizat pentru adoptarea monedei comune europene. Francezii, speriați de unificarea Germaniei, s-au asigurat că Republica Federală este ancorată În „Vest” prin două procedee: autoritățile de la Bonn renunțau la marca germană pentru o monedă europeană unică - euro -, iar statul german mărit opera În limitele unei Uniuni Europene legate printr-un păienjeniș tot mai Încâlcit de legi, reguli și acorduri. Bonnul, În schimb, a insistat ca noua monedă să fie o copie fidelă a vechii Deutschmark, reglementată - ca și moneda germană
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
german mărit opera În limitele unei Uniuni Europene legate printr-un păienjeniș tot mai Încâlcit de legi, reguli și acorduri. Bonnul, În schimb, a insistat ca noua monedă să fie o copie fidelă a vechii Deutschmark, reglementată - ca și moneda germană - de un consiliu autonom al băncilor centrale și urmând principiile fiscale ale Băncii Naționale Germane: inflație redusă, credite cu dobânzi mari și deficite minime. Sătui de risipa din „Club Med” (Spania, Italia), negociatorii germani au impus condiții draconice pentru participarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de legi, reguli și acorduri. Bonnul, În schimb, a insistat ca noua monedă să fie o copie fidelă a vechii Deutschmark, reglementată - ca și moneda germană - de un consiliu autonom al băncilor centrale și urmând principiile fiscale ale Băncii Naționale Germane: inflație redusă, credite cu dobânzi mari și deficite minime. Sătui de risipa din „Club Med” (Spania, Italia), negociatorii germani au impus condiții draconice pentru participarea la moneda unică, iar Comisia Europeană a fost autorizată să aplice amenzi guvernelor risipitoare. La
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vechii Deutschmark, reglementată - ca și moneda germană - de un consiliu autonom al băncilor centrale și urmând principiile fiscale ale Băncii Naționale Germane: inflație redusă, credite cu dobânzi mari și deficite minime. Sătui de risipa din „Club Med” (Spania, Italia), negociatorii germani au impus condiții draconice pentru participarea la moneda unică, iar Comisia Europeană a fost autorizată să aplice amenzi guvernelor risipitoare. La cererea Bonnului, miniștrii de finanțe din Europa au fost așadar legați, ca Ulise, de un eurocatarg, pentru a nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ca Ulise, de un eurocatarg, pentru a nu ceda la cântecul de sirenă al alegătorilor și al clasei politice, care solicitau credite mai avantajoase și suplimentări ale bugetului. Acești termeni, meniți să facă euro la fel de rezistent la inflație ca marca germană, nu au fost bine primiți peste tot: În statele membre mai sărace exista temerea (generală și Îndreptățită) că ei vor limita spațiul de manevră pe plan intern și chiar vor stânjeni creșterea economică. Pentru a Îndulci condițiile impuse la Maastricht
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
studiu care sugera că, dacă cele șase aspirante din Europa Centrală (Polonia, Ungaria, Slovacia, Republica Cehă, România și Bulgaria) ar fi admise În aceiași termeni ca statele vestice, numai costul fondurilor structurale ar fi de peste 30 de miliarde de mărci germane pe an. Acest lucru risca să Înstrăineze electoratul din țările care achitau cea mai mare parte a facturilor europene și care ar fi trebuit, probabil, să scoată și mai mult din buzunar: În special Olanda și Marea Britanie, dar mai ales
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
al temerii herderiene față de tropotul „sălbaticilor” din estul Europei. Nimeni nu se Îndoia că UE ar fi făcut minuni pentru Europa de Est. Dar ce putea face Europa de Est pentru UE? Pe fondul acestor frământări, vest-europenii nu se grăbeau. Imediat după 1989, ministrul german de Externe, Hans-Dietrich Genscher, a propus ca Uniunea Europeană să absoarbă toate țările din Est cât mai curând posibil, ca măsură profilactică Împotriva unui reviriment al naționalismului. Dar el a fost adus curând cu picioarele pe pământ; deși Margaret Thatcher promova
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
calificate din Germania, Franța sau Suedia, aveau acum libertatea de a căuta peste hotare nu numai investitori, ci și o forță de muncă mai flexibilă și necostisitoare. În loc să importe mână de lucru ieftină din țările sărace, ca În trecut, firmele germane, britanice sau franceze au descoperit acum că era mai eficient să-și exporte fabricile În Brazilia sau Nigeria, Portugalia sau România, pentru a vinde apoi produsele finite direct pe piețele din lumea Întreagă, ceea ce a accelerat și mai mult dezindustrializarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru binele partidului 26); cu toate acestea, câteva figuri foarte marcante au fost excluse brusc din viața publică. Printre ele se numărau oameni precum González, fostul premier francez Alain Juppé și liderii venerabili ai creștin-democraților italieni, dar și fostul cancelar german Helmut Kohl, eroul unificării, care s-a compromis refuzând să divulge numele celor care Îi finanțau partidul. Fără imunitatea prezidențială, Jacques Chirac (care fusese primar al Parisului În perioada când orașul Înota În mită și favoruri politice) ar fi Îngroșat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Federală Între 1991 și 2004 peste o mie de miliarde de euro În viramente și subvenții. Dar, În loc să se sincronizeze cu Vestul, la sfârșitul anilor ’90 regiunile estice ale Germaniei tindeau să rămână și mai tare În urmă. Firmele private germane nu aveau nici un motiv să se instaleze În Est - În Saxonia sau Mecklenburg - când puteau găsi muncitori mai buni cu salarii mai mici (și o infrastructură de transport și servicii locale superioare) În Slovacia sau Polonia. O populație Îmbătrânită, o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Deși cetățenii din statele-satelit erau obligați să studieze rusa, cei mai mulți n-au făcut nici un efort să stăpânească limba și nu o vorbeau decât dacă erau siliți 9. În câțiva ani de la căderea comunismului s-a putut constata că, paradoxal, ocupația germană și cea sovietică au eradicat familiaritatea cu limbile respective. În teritoriile strivite atâta timp Între Rusia și Germania nu mai conta acum decât o singură limbă străină. Îndeosebi pentru tineri, a fi european În Est după 1989 Însemna a vorbi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lor (În asemenea măsură, Încât nici măcar olandezii, a căror limbă este strâns Înrudită cu germana, nu o mai studiau sau nu o mai Înțelegeau) era un fapt consumat, iar regretele erau inutile. În anii ’90, Siemens și alte mari firme germane au transformat nevoia În virtute, impunând engleza ca limbă utilizată În mediul corporatist. Politicienii și managerii germani se mișcau remarcabil de ușor În cercuri anglofone. Cu totul altceva era declinul limbii franceze. Pentru uzul zilnic, ea nu mai jucase un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai studiau sau nu o mai Înțelegeau) era un fapt consumat, iar regretele erau inutile. În anii ’90, Siemens și alte mari firme germane au transformat nevoia În virtute, impunând engleza ca limbă utilizată În mediul corporatist. Politicienii și managerii germani se mișcau remarcabil de ușor În cercuri anglofone. Cu totul altceva era declinul limbii franceze. Pentru uzul zilnic, ea nu mai jucase un rol important În Europa de la declinul aristocrațiilor imperiale din vechile regimuri. În afara Franței, doar pentru un milion
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și englezii erau periferici În felul lor - de aceea Europa rămânea pentru mulți dintre ei un obiectiv exotic. În 1991, săptămânalul Kultura tipărit la Sofia Îi Întreba pe bulgari cu ce cultură străină au afinități: 18% au răspuns „franceză”, 11% „germană” (și 15% „americană”). Dar numai 1,3% mărturiseau o apropiere de „cultura engleză”. Centrul necontroversat al Europei, cu toate necazurile de după unificare, era În continuare Germania: cel mai mare stat din UE ca populație și producție, ea era sâmburele din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ea era cel mai important partener comercial. Numai Republica Federală asigura două treimi din venitul net al Uniunii. Deși duceau greul finanțării - sau poate tocmai de aceea -, germanii erau printre cei mai devotați cetățeni ai Uniunii Europene. Periodic, oamenii politici germani propuneau crearea unui „culoar rapid” pentru statele adepte ale unei Europe federale complet integrate, numai pentru a renunța ulterior, vizibil dezamăgiți de partenerii lor care tergiversau. Dacă Germania (ca să dezvoltăm imaginea voltairiană) era țara care „cunoștea” cel mai bine Europa
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la scară națională. Nostalgia lor selectivă pentru puținul care putea fi recuperat din ruinele trecutului era logică; nu Întâmplător, filmul lui Edgar Reitz, Heimat: Eine Deutsche Chronik, difuzat de televiziune În 1984, a atras În medie nouă milioane de telespectatori germani pe episod. Mai ciudată este febra nostalgiei care a cuprins la sfârșit de secol Europa Occidentală, generând o avalanșă de industrii patrimoniale, reconstrucții, reconstituiri, renovări și memoriale. Desigur, „marea epocă a mitologiei istorice”, cum o numea Eric Hobsbawm În 1995
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Berlinul de Vest), Staatsoper (fosta Operă din Berlinul de Est) și Komische Oper - la care trebuie adăugate Orchestra de Cameră și Filarmonica. Toate beneficiau de fonduri publice considerabile. Frankfurt, München, Stuttgart, Hamburg, Düsseldorf, Dresda, Freiburg, Würzburg și multe alte orașe germane continuau să sprijine renumite companii internaționale de operă și balet, asigurând salarii anuale, sporuri și pensii de stat pentru dansatori, muzicieni și personalul auxiliar. În anul 2003, 615.000 de locuitori ai Germaniei erau oficial „lucrători În domeniul artei” cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o rețea națională de cinémathèques unde rulau și erau păstrate filme clasice și moderne. Dacă În Germania marea artă era declarat cosmopolită (Vladimir Derevianko, directorul rus al Operei-Balet din Dresda, Îi comanda lucrări coregrafului american William Forsythe pentru un public german entuziast), subvențiile pentru artă În Franța aveau ca scop conservarea și etalarea tezaurului național: celebra exception culturelle. Era un adevăr general acceptat că marea cultură păstra În Franța o funcție pedagogică; canonul teatral, mai ales, era inculcat sistematic prin programa
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]