55,626 matches
-
irevocabil cu un trecut pe care puțini aveau chef să-l răscolească. „Iritarea intelectualilor est-europeni”, cum spunea odată Czes³aw Mi³osz, față de obsesiile materialiste americane viza acum propriii concetățeni. În Europa de Vest, intelectualul ca povățuitor nu dispăruse complet (cititorii presei franceze sau germane de calitate suportau periodic predici politice Înflăcărate din partea lui Günther Grass sau Régis Debray), dar Își pierduse obiectul muncii. Moraliștii publici tunau și fulgerau Împotriva unor păcate individuale, dar nu aveau un ideal sau un scop general care să le
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o poziție europeană distinctă În politica mondială. Articolul a fost sincronizat cu apariția În tot Occidentul a unor eseuri similare semnate de figuri publice la fel de ilustre: Umberto Eco În La Repubblica, Gianni Vattimo În La Stampa, președintele elvețian al Academiei germane de Arte, Adolf Muschg, În Neue Zürcher Zeitung, filosoful spaniol Fernando Savater În El País și un american izolat, filosoful Richard Rorty, În Süddeutsche Zeitung. În orice moment din secolul precedent, o inițiativă intelectuală de o asemenea anvergură, În ziare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fi crescut, ușurând povara de pe umerii angajatorilor și plătitorilor de impozite. „Euroscleroza” putea fi vindecată. Ca diagnostic, acesta era și adevărat, și fals. Binefacerile statului asistențial, negociate și fixate la apogeul exploziei economice postbelice, deveniseră, neîndoielnic, o povară. Orice lucrător german care Își pierdea slujba primea timp de 32 de luni 60% din ultimul pachet salarial (67% dacă avea un copil). După care ajutorul lunar de șomaj scădea la 53% (respectiv 57%) din ultima leafă - pe termen nelimitat. Nu este clar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pe care uniunea transnațională a europenilor, cu toate pașapoartele și parlamentele ei, nu-l putea egala. Europenii aveau libertatea de a apela, peste autoritatea propriului guvern, la judecătorii europeni și este de necrezut cât de prompt se conformau curțile naționale germane sau britanice deciziilor luate la Strasbourg sau Luxemburg. Dar, În ceea ce privește teroriștii, responsabilitatea și, prin urmare, puterea revin ferm Londrei sau Berlinului. La urma urmei, ce trebuie să facă un cetățean al Europei dacă Îi cade o bombă pe acoperiș? Să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de felul În care europenii le răspund neeuropenilor ce trăiesc printre ei și la granițele lor. În zbuciumații ani de Început ai secolului XXI, aceasta rămânea o chestiune deschisă. Cu 170 de ani În urmă, În zorii epocii naționaliste, poetul german Heinrich Heine trasa o distincție grăitoare Între două tipuri de sentiment colectiv: Nouă șgermanilorț ni s-a ordonat să fim patrioți și am devenit patrioți, fiindcă facem tot ce ne ordonă stăpânitorii noștri. Acest patriotism nu este Însă deloc emoția
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
străini sau apatrizi, o lege postbelică a decis că, În afară de cei care activaseră În mișcări de rezistență organizată, evreii supraviețuitori ajunși În Belgia după război nu vor primi nici un fel de despăgubiri. În octombrie 1944, autoritățile belgiene atribuiau automat naționalitatea „germană” oricărui supraviețuitor evreu din țară care nu-și putea dovedi cetățenia belgiană. Teoretic, această măsură desființa toate distincțiile „rasiale” din timpul războiului - dar tot ea Îi transforma pe evreii scăpați cu viață În inamici străini care puteau fi Încarcerați și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prescripție pentru crime a fost extins (deși nu abrogat, cel puțin deocamdată). Această schimbare de atmosferă a fost cauzată În mare măsură de un val de vandalism antisemit de la sfârșitul anilor ’50 și de dovezile tot mai numeoase că tinerii germani erau complet ignoranți În privința celui de-al Treilea Reich: părinții lor nu le povestiseră nimic, iar profesorii evitau subiectul. În 1962, zece landuri vest-germane au anunțat că istoria anilor 1933-1945 - inclusiv exterminarea evreilor - urma să devină un subiect de studiu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
subiectul. În 1962, zece landuri vest-germane au anunțat că istoria anilor 1933-1945 - inclusiv exterminarea evreilor - urma să devină un subiect de studiu obligatoriu În toate școlile. Presupoziția emisă de Konrad Adenauer după război s-a văzut infirmată: pentru sănătatea democrației germane, amintirea nazismului trebuia nu Îngropată, ci menținută trează. Iar atenția se Îndrepta tot mai mult asupra genocidului și „crimelor Împotriva umanității”, În locul „crimelor de război”, cu care fusese asociat până atunci național-socialismul. O nouă generație Începea să descopere natura și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
contradicție flagrantă cu imaginea de sine a republicii de la Bonn, sesizată prompt, așa cum am văzut În capitolul XII, de comentatorii mai tineri. Una era să spui adevărul despre naziști și cu totul altceva să admiți că răspunderea colectivă revenea poporului german, un subiect asupra căruia clasa politică continua să păstreze tăcerea. Deși proporția vest-germanilor care credeau că Hitler ar fi fost unul dintre cei mai mari oameni de stat ai Germaniei „dacă n-ar fi fost războiul” scăzuse de la 48% În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
s-a produs În următorul deceniu. O serie de evenimente - „războiul de șase zile” arabo-israelian din 1967, cancelarul Brandt Îngenuncheat la memorialul din ghetoul Varșoviei, asasinarea atleților israelieni la Olimpiada de la München În 1972 și difuzarea miniserialului Holocaust la televiziunea germană În ianuarie 1979 - au plasat evreii și suferințelor lor pe primul loc pe agenda publică din Germania. Dintre acestea, serialul de televiziune a avut de departe rolul cel mai important. Un produs tipic al televiziunii comerciale americane - o poveste simplă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
televiziunii comerciale americane - o poveste simplă, cu personaje plate și o structură narativă concepută pentru un impact emoțional maxim - Holocaust a fost denunțat și detestat de cineaștii europeni, de la Edgar Reitz la Claude Lanzmann, care Îl acuzau că transformă istoria germană În telenovelă, redând Într-o manieră facilă și comprehensibilă lucruri care ar trebui să rămână pe veci indescriptibile și impenetrabile. Dar efectul filmului s-a datorat exact acestor neajunsuri. Programat În patru seri succesive pe postul național vest-german, el a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anilor ’70 numărul anual al acestor vizite trecuse cu mult peste 5.000. A ști - și a recunoaște În mod public - ce le făcuseră germanii evreilor cu patru decenii În urmă reprezenta un mare progres; situarea acestor evenimente În istoria germană și europeană rămânea Însă o dilemă cruntă și nerezolvată, după cum a demonstrat „ciocnirea dintre istorici” din anii ’80. Unii savanți conservatori, printre care venerabilul (până atunci) istoric Ernst Nolte, au contestat faptul că Hitler, mișcarea și crimele lui trebuie tratate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
responsabilitatea germanilor. E un nonsens, i-a răspuns Habermas lui Nolte: esența nazismului este că el nu poate fi „situat” sau „istoricizat” - exact asta este tentația căreia nici un german nu mai are dreptul să Îi cedeze vreodată. Crima nazistă - crima germană - era unică: unică prin amploare, unică prin ambiție, unică prin profunzimea răului. Contextualizarea ei În sensul propus de Nolte, care antrena inevitabil o relativizare implicită a răspunderii germanilor, era pur și simplu proscrisă. Poziția intransigentă a lui Habermas impunea un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
taxe impuse evreilor bogați ce erau rezidenți ai țării. Abia În iunie 1994 autoritățile de la Berna au recunoscut În mod oficial că cererea (adresată de Elveția Berlinului În octombrie 1938) ca litera „J” să fie ștampilată pe pașapoartele tuturor evreilor germani - pentru a le controla mai bine accesul În țară - era un act de „inadmisibilă discriminare rasială”. N-ar fi ieșit mare tevatură dacă reaua-credință a elvețienilor s-ar fi oprit aici: Londra și Washingtonul nu ceruseră niciodată vreo etichetă de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Holocaustului” a ajuns din urmă Elveția, Într-un târziu, duhnea a Schadenfreude. Însă acesta este doar purul adevăr. Imaginea poleită a Olandei cea din perioada războiului - unde se credea că toată lumea „rezistase” și făcuse tot posibilul pentru a dejuca planurile germane - a fost atacată și discreditată mai devreme, din inițiative venite din interior. Până la mijlocul anilor ’60, cărțile oficiale de istorie a războiului furnizau numeroase informații despre ce se Întâmplase În Olanda În timpul războiului, inclusiv deportările, dar evitau cu asiduitate abordarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
imprescriptibile. Dar nici aceasta nu avea legătură cu regimul de la Vichy. Era o reacție la Procesul Auschwitz, aflat atunci În desfășurare la Frankfurt și era menită să faciliteze pe viitor acționarea În justiție pe teritoriu francez a indivizilor (fie ei germani sau francezi) care participaseră direct la schemele de exterminare naziste. Cât de departe era acest gest de orice intenție a autorităților de a aborda chestiunea responsabilității colective a Franței s-a văzut În 1969, când guvernul a interzis televiziunii franceze
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
văzut În 1969, când guvernul a interzis televiziunii franceze să difuzeze Le Chagrin et la Pitié de Marcel Ophuls. Filmul lui Ophuls, un documentar despre ocupația În Clermont-Ferrand, În centrul Franței, era bazat pe interviuri cu subiecți francezi, britanici și germani. Nu conținea nimic despre Holocaust și foarte puțin despre Vichy; avea ca temă venalitatea generală și actele zilnice de colaborare din anii războiului: Ophuls Încerca să demonteze povestea seducătoare a rezistenței acreditată În perioada postbelică. Dar chiar și acest lucru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
țară În care abordarea mai onestă a istoriei războiului a Început cu opera unor istorici străini. Germanul Eberhard Jäckel și americanul Robert Paxton, ale căror lucrări majore au apărut Între 1966 și 1975, au fost primii care au folosit surse germane pentru a demonstra În ce măsură crimele regimului de la Vichy au fost comise din proprie inițiativă. Cercetătorii autohtoni nu Îndrăzneau Încă să abordeze astfel de subiecte: la 30 de ani de la Eliberare, sensibilitatea națională era la fel de acută. În 1976, aflând detaliile unei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la deportarea și asasinarea evreilor) era un ersatz pentru toate procesele care nu au avut loc, mai ales cel al lui René Bousquet, șeful poliției pétainiste. Punerea sub acuzare a lui Bousquet, care În 1942 a negociat personal cu autoritățile germane predarea evreilor, ar fi dat Franței ocazia să accepte adevărul istoric cu privire la Vichy. și nu numai la Vichy: Bousquet trăise nevătămat timp de zeci de ani În Franța postbelică, protejat de prieteni influenți - inclusiv de Mitterrand. Dar, Înainte de a fi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a genocidului confirma involuntar monstruozitatea crimei naziste. Dar ubicuitatea zelului compensatoriu În Europa, unde dispariția evreilor era recunoscută, comemorată și predată În școli, nu era nici ea lipsită de riscuri. În primul rând, exista pericolul unui recul. Până și politicienii germani răbufneau ocazional cu privire la povara vinovăției naționale: În 1969, liderul creștin-social bavarez Franz-Josef Strauss exprima deja În public ideea că „un popor cu succese economice atât de remarcabile are dreptul să nu mai audă mereu de Auschwitz”. Dar firește că politicienii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
criticii - printre care Martin Walser, contemporan cu Habermas și o voce influentă În viața literară din RFG - Începeau acum să discute despre alt „trecut ignorat”: nu era vorba despre exterminarea evreilor, ci despre cealaltă latură, prea puțin abordată, a istoriei germane recente. De ce, Întrebau ei, n-ar trebui să vorbim, după toți acești ani, despre incendierea orașelor Germaniei sau chiar despre adevărul incomod că viața În Germania hitleristă nu era câtuși de puțin neplăcută (pentru nemți), cel puțin până spre sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a devenit o rutină, un obicei. Republica Federală este una dintre cele mai declarat filosemite națiuni ale lumii. Câtă vreme trebuie să mai privim În urmă? Cărțile nou-apărute despre „crimele aliaților” - bombardarea Dresdei, incendierea Hamburgului și scufundarea vaselor cu refugiați germani (subiectul romanului Im Krebsgang șîn mers de racț de Günter Grass, apărut În 2002) - aveau tiraje uriașe. În al doilea rând, importanța acordată mai nou Holocaustului În versiunea oficială a trecutului Europei comporta pericolul unui alt tip de distorsiune. Fiindcă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de concentrare de pe teritoriul est-german - În special Buchenwald și Sachsenhausen - au fost transformate În „lagăre speciale de izolare” pentru prizonierii politici. Mult mai târziu, după ce Buchenwald fusese transformat Într-un complex memorial, ghidul vizitatorului afirma că scopurile declarate ale „fascismului german” au fost „distrugerea marxismului, răzbunarea pentru Înfrângerea din primul război mondial și teroarea brutală Împotriva oricărei rezistențe”. În aceeași broșură, fotografiile care Înfățișează rampa de triere a deținuților de la Auschwitz erau Însoțite de un citat din comunistul german Ernst Thälmann
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ale „fascismului german” au fost „distrugerea marxismului, răzbunarea pentru Înfrângerea din primul război mondial și teroarea brutală Împotriva oricărei rezistențe”. În aceeași broșură, fotografiile care Înfățișează rampa de triere a deținuților de la Auschwitz erau Însoțite de un citat din comunistul german Ernst Thälmann: „Burghezia Își ia În serios obiectivul de a anihila partidul și Întreaga avangardă a clasei muncitoare”14. Acest text a fost scos abia după căderea comunismului. Aceeași versiune a evenimentelor putea fi Întâlnită În toată Europa comunistă. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu contesta ce le făcuseră germanii evreilor, subiectul nu era mult discutat În Polonia comunistă. „Reîncarcerarea” Poloniei sub sovietici și convingerea generală că evreii Îi primiseră cu brațele deschise pe comuniști și chiar le Înlesniseră acapararea puterii Întunecau amintirea ocupației germane. În orice caz, suferințele Îndurate de polonezi În timpul războiului eclipsau tragedia evreilor și, Într-o anumită măsură, concurau cu aceasta: „victimizarea comparată” avea să otrăvească relațiile dintre polonezi și evrei vreme de zeci de ani. Juxtapunerea celor două tragedii rămâne
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]