6,798 matches
-
de pe verandă se aprinseră, aruncînd o rază caldă asupra unui bărbat tolănit Într-un fotoliu. Omul se potrivea la Înfățișare cu datele fizice din dosarul de la Circulație și arăta mult mai tînăr decît vîrsta lui biologică. — Ești polițist? Avea cătușele agățate de curea. — Da. Dumneata ești Pierce Patchett? — Da. Dacă soliciți fonduri pentru acțiunile caritabile ale poliției, cred că ultima oară m-ați sunat la birou. Ochi injectați. Poate vreun opiaceu. Mușchi de culturist și o cămașă mulată, ca să și-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
continuară urcușul, apoi dispărură la o răspîntie. Le urmări traseul pînă la un camping cu mese de picnic și gropi pentru grătar. Două mașini În spatele unui șir de pini. Bracken și Hinton cărau cutii. O canistră de benzină se bălăngănea, agățată de degetul mic al musculosului. Jack Își piti mașina și se ascunse după niște pini pitici. Bracken și Hinton Își aruncară povara de hîrtie Într-o groapă mare cu mangal. Se Întoarseră cu spatele. Jack o luă la goană Într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
-i prezint cea mai Înaltă măsură a cinstirii pe care o poate oferi Departamentul de Poliție: Medalia pentru Curaj. Exley se apropie. Parker deschise cutia, scoase un medalion de aur legat de o panglică albastră din atlaz și i-o agăță de gît. Cei doi bărbați dădură mîna. Exley avea lacrimi În ochi. Se auziră pocnetele blițurilor. Reporterii făceau de zor Însemnări În carnețele. Nu se auziră aplauze. Parker bătu În microfon. — Medalia pentru Curaj este un simbol rîvnit al aprecierii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
meniu: cîrnați, varză acră și cartofi prăjiți. O porni pe Strip, spre Crescent Heights, bine-cunoscut vad al fufelor de ocazie. Un kilometru jumătate mai la sud, la Melrose and Sweetzer: apartamentul lui Lynette Ellen Kendrick. Ușor de ghicit: Spade a agățat-o tîrziu, fără martori. Omul oferea mîncarea și drogul și i-a sugerat să petreacă În mod plăcut o Întreagă noapte În doi. A dus-o pe Lynette acasă. S-au drogat. Au halit. Spade a omorît-o În bătaie și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
nu s-au mai oprit. Ed se Întrebă cine va rosti mai Întîi „Bud White“. Lynn a rostit prima cuvintele. Bud a fost elementul esențial care a convins-o să-l mintă pe Patchett: ancheta poliției era o glumă, se agățau de amănunte lipsite de importanță... White știa faptele mai puțin grave ale lui Patchett, iar Lynn se temea că va avea necazuri dacă Pierce riposta. Pierce putea să Încerce să-i cumpere prietenia lui White, pentru că era de părere că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
V. Trebuie să-i recunoască lui Exley meritele pentru inspirata distribuiță a rolurilor. Își sincroniză apelul telefonic cu raidul de la depozit. Patchett spuse: Da, voi discuta cu tine. În seara asta, la unsprezece. Și să vii singur. Purta un microfon agățat de vesta antiglonț. Avea la el o pungă de heroină, un cuțit cu arc, un pistol de 9 mm. Benzedrina lui Exley - aruncată la toaletă; era o suferință de care nu avea nevoie. Ajunse la ușă și sună. Trac cît
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
este o prioritate legată de o crimă... La ce număr sînteți acum? Bud citi pe telefon. — GRanite 48112. Glas dres cu demnitate: — Atunci peste un sfert de oră. Iar data viitoare dați-ne un răgaz mai lung de lucru. Bud agăță receptorul - Dudley Dudley Dudley Dudley... Așteptare grea, Întreruptă de țîrÎitul telefonului. Îl Înhăță, mai că Îl scăpă, apoi Îl prinse. — Da? — Două apeluri. Unul către DUnkirk 32758, număr alocat pe numele unei anume domnișoare Dot Rothstein. Al doilea apel către
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
Elena Marin Alexe .Verde cât privești cu ochii, alintat de raza caldă, Îmi agăț de cer privirea, sufletul în el se scaldă. Urcă viața sau coboară, lipește bine cu rău, Măsurând clipele-n poală, umblă timpul, sămădău. Spre zenit se duce gândul, lacrima în colț de ochi, Trece vremea și pământul, totu-i nou
Momente din tren by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83279_a_84604]
-
Elena Marin Alexe stă agățată de gâtul pământului ca o eșarfă diafană de borangic, fluturând ușor în palmele vântului răcoros... Uneori, stropită cu șoaptele ploilor care se sfărâmă de scoarța copacilor leganați în geamăt, adoarme zâmbind. Atunci, îmi atârn privirile de surâsul ei, ating cu
Zarea by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83289_a_84614]
-
Trec vremurile pierdute în van pe cărări clipă cu clipă am sufletul plin de-ntrebări Tăcute umbre cutreieră timp prin jalea și jarul nestins vrând să culeagă uitarea Spre veșnicie curge izvorul de viață tremură zarea dorul de ceruri se-agață
Pierdute zile by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83300_a_84625]
-
Și în gânduri întristarea Loc și-ar căuta degrabă Iute-ar fugări cântarea Uscând verdele de iarbă Aș rămâne-nsingurată Căutând prin lacrimi cerul Inima-mi abandonată Ți-ar disprețui misterul Dar în brațele divine Simt iubirea ce mă poartă Ma agăț cât pot de Tine Și te chem pe nume Tată Chiar de viața nu-i prea lină În aceste vremuri rele Voi continua-n lumină Drumul meu croit spre stele Cu iubire și speranță Să trec de-ale lumii meandre
De n-a? ?ti by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83306_a_84631]
-
în care își prinsese părul la ceafă. Bronzată deja, un ciocolatiu deschis, conturând albul ochilor în care sclipeau a bucurie pupilele de culoarea alunei. L-a salutat după obiceiul ei, băiețește și cu voce gravă, Hello, sir, i s-a agățat de gât și l-a sărutat, știa că nu-i plac manifestările de intimitate în public, dar strada era pustie. L-a luat cu ea pe ulițele întortocheate, până la casa în care locuiau ea și prietenele ei a mers atârnată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
ăsta se săptămână, uite că am ajuns! Era destinsă, parcă o altă femeie. Urmărindu-l cum se dezbracă, îi vorbea încet, să nu-și trezească prietenele care dormeau în camera de alături, apoi s-a repezit spre el, s-a agățat de el, trântindu-l pe pat, acum fără o vorbă lăsându-se mângâiată și iubită, cu ochii închiși, întocmai cum își imaginase că se va întâmpla, mușcându-și buzele uscate, spre a-și înăbuși strigătele de plăcere și rămânând apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
ca niște ciosvârte de fantome. Frunzișul ruginise în mare parte aproape peste noapte. Zgomotele păreau mai diluate. Lumina pâlpâia o vreme, izbucnea treptat într-o explozie caldă ce risipea ceața și alunga umbrele. Dar ceva ca o pâclă invizibilă rămânea agățată peste tot, ușor apăsătoare, doar mai târziu lumina și ziua redeveneau cele știute. Apusurile păreau mai înfierbântate și cerul ardea în nuanțe succesive incredibile de roșu aprins, auriu și violet, în timp ce pâcla invizibilă urca de la pământ, dintre arbori și case
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
apusul, ascuns aici de o altă aripă a blocului foarte proaspăt, și fusese nevoit să se adapteze. În spatele său era camera mare strălucitor de albă și mirosind a var și căptușită cu liniște. Observa razele soarelui crescând, căzând pe tabloul agățat pe peretele opus, luminându-l treptat, apoi făcându-l brusc să strălucească; cele două panouri de lemn realizate de Vittorio Holtier pentru o expoziție Macbeth, doi batanți stropiți cu vopsea roșie, ce s-ar fi deschis spre sala tronului, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
Ioana. Sau mai bine mergem amândoi și te las acolo și vorbești cu Ioana, o să vă înțelegeți mai bine între femei. Dar nu știu dacă ea te-ar putea ajuta.“ „Încercăm, cel puțin. Nu-ți dai seama că mă pot agăța de orice?“, și câteva clipe clopoțeii au zvâcnit nervos. „Bine, mergem după masă.“ Apoi Andrei Vlădescu le privea, înainte să le lase singure complimentându-și coafura și rochiile, de parcă nimic n-ar fi fost mai important pe lume. Una foarte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
care se va întoarce zicând, ca de fiecare dată când e surprinsă, „O, Doamne!“, și se va arunca de gâtul meu râzând și va vrea să o învârt de câteva ori, până voi gâfâi eu, și va continua să râdă agățată de gâtul meu și atunci va vorbi din nou, dar știu, de pe acum știu ce va spune. Adică ce spune de mult timp și ce vrea să audă și de la mine. Și nu va fi decât strălucirea aceea albă în jurul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
știe atunci ce va urma. Pentru că ceva nu e cum trebuie, dar nu știe unde. Iar acum - însă un alt acum - se gândea că nu se înșelase cu nimic și toate fuseseră întocmai. Observa razele soarelui crescând, căzând pe tabloul agățat pe peretele opus, luminându-l treptat, apoi făcându-l brusc să strălucească, și simțea ceva neclar și primejdios. Ca și cum ar fi așteptat un răspuns sau ar fi întrezărit ceva ca o speranță, și-a întors ochii de la acel Rumpelstilzchen blând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
destindă și să se umple de liniștea lacului, după nebunia nopții trecute și tot ce voia era să fie cu el, orice ar fi spus. Simțea cum o cuprinde dintr-odată o căldură moleșitoare și îi era bine, s-a agățat iarăși cu amândouă mâinile de brațul lui, așezându-și capul pe umărul lui, lipindu-se de el și șoptindu-i: „E atât de bine aici. Te iubesc“, și privea fața verzuie-albicioasă-albăstrie a lacului încremenit într-o mișcare ușor încrețită și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
ce proastă sunt!“, și acum simțea că o privește ușor întors spre ea, dar era prea târziu, orice ar fi spus era prea târziu să mai întoarcă din drum vorbele rostite, îl auzea cum zice: „N-am înțeles“. A rămas agățată de brațul lui până în clipa în care el s-a desprins ușor, și-a îndreptat spatele și vocea lui spunea: „Ce e cu casa?“, apoi după un timp: „Ce-ai vrut să spui cu casa?“, și vorbele nu-i mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
Franz Huys sau de Joris Hoefnagel sau copiii cu sorcova la geamul înghețat din tapiseria lui Mimi Poenaru s-ar fi pierdut în câmpul lor, pentru câteva clipe numai, cât ciorile și țărcile aveau să plutească lin înainte să se agațe de crengile uscate, iar vântul avea să se învârtejească, aducând mai aproape norii încărcați de zăpadă care vegheau în orizontul tremurat, să alunge lumina lăptoasă și să învăluie lucrurile în ceață rară, iar apoi să încremenească toate mișcările, acoperite sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
care apoi nici nu le mai auzea. Iar după mai multă vreme, indiferența asta putea fi foate bine numită și mulțumire sufletească. Al treilea cerîc) Crescuse cât se poate de mult, devenise acaparator, întinzându-se ca o iederă ce se agață cu vârfurile aspre ale vrejurilor încăpățânate de pieptul zidurilor, și acum era stăpân. Numai asta putea fi. Ori și altele, dar asta îndeosebi. Ar trebui căutat cu mulți ani în urmă firul oblojit și devenit plantă și apoi grilaj și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
cel puțin.“ „Nu ți-ar da mâna să vorbești așa dacă ai fi nevasta lui“, spunea iarăși Iuliu Sofronie. Și doar atunci verișoara cu ochii mari și foarte negri, care privea absentă televizorul, s-a întors spre noi, ușor surprinsă, agățându-și privirile o clipă de chipul fiecăruia, fără să spună o vorbă și întorcându-și pe urmă iarăși spre mine profilul ei de ceară sau materie asemănătoare marmorei. Tăcuseră. Sorbeau băutura și țigările, bucuroși că sunt împreună și la căldură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
la altele și s-o pierd, mi-am zis că nu putea fi decât un vierme al orgoliului - deși nu înțelegeam prea bine ce vreau să zic cu asta - care crescuse, devenise acaparator, întinzându-se ca o iederă ce se agață cu vârfurile aspre ale vrejurilor. Al patrulea cerîc) Acum se schimbase parcă peste noapte, dar nu s-ar putea spune că-și dădea seama de asta. Simțea doar că se prăbușește. I se părea că intrase pe neștiute în ape
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
Îmi amintesc foarte bine ce-am discutat cu tine astă-vară. Știu de pe rost totul. Nu mă pot înșela.“ „Nu-mi amintesc.“ „Când mai vii?“ Nu-i răspundea, ca și cum n-ar fi auzit-o. „Când mai vii?“, îi șoptea din nou, agățându-se de el, tremurând ușor în cămașa de noapte subțire. Acum o auzise, îi mângâia doar obrazul cu vârful degetelor, cu privirea goală pierdută în întunericul de dincolo de pletele ei, desprinzându-se încet, dar ferm din îmbrățișarea ei și ieșind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]