10,108 matches
-
puteam să fiu singur fără să am nevoie de alții. Cum se puteau împăca două lucruri de neîmpăcat? Era ca și cum ai vrea să logodești apa și focul. Dincolo de ușa camerei nu se afla un bulevard cu firme strălucitoare, se afla coridorul unui azil, pe care umblau bătrâni îmbrăcați în halate uzate, a căror mizerie fizică îi împingea câteodată să caute cu ochi lacomi nenorocirea altuia pentru a-și stimula pofta de viață; printre ei erau și Mopsul și Filip, și ceilalți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
supraveghetor bădăran, ca să mă pedepsească, mă silise să mă dezbrac în pielea goală și să mă urc pe o masă, pe care o ocolea lovindu-mă de câte ori putea peste testicule cu nuiaua, în timp ce colegii mei se prăpădeau de râs. Pe coridor, dacă ieșeam, aveam impresia că văd în ochii celor cu care mă întâlneam un avertisment ironic: „Daniel Petric, ești un om terminat. N-o să mai faci mulți pureci la azil, așa că, scuză-ne, dar nu merită să ne mai pierdem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
ar mai fi fost justificate, totul ar fi intrat într-o logică prozaică, limpede, aspră care nu i-ar mai fi legat de nici o taină; și cu ce să umple golul pe care li-l da această desprindere pe niște coridoare care n-ar mai fi dus nicăieri? Bătrânul reprezenta cordonul lor ombilical și totodată motivarea pentru niște griji care le dădeau o ocupație, o justificare chiar, și care, căzând, le-ar fi dezvăluit - de asta se fereau probabil instinctiv - spaima
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Boala reprezenta suportul vieții lor, boala îi ținea în viață, încât fără să vreau îi lovisem în inimă, în ceva care îi ajuta să treacă mai ușor peste mizeriile existenței. Tăcerea care se făcea acum în jurul meu de câte ori ieșeam pe coridoare și încercam să mă apropii de bătrâni arăta altfel decât cea dinainte și nu-mi lăsa dreptul la nici o amăgire: mă considerau primejdios. Adevărul amenința să-i lase singuri și de aceea nu-mi iertau că atentasem la nevoia lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
mele. Crezusem că odată cu moartea Bătrânului totul se va lămuri. Dar în aceeași zi am început să mă dumiresc că mă înșelasem. Azilul arăta ca un stup speriat, cuprins de panică. O îngrijorare ciudată, apăsătoare, coborî ca o ceață pe coridoare, în camere, pe figurile bătrânilor și îngrijitorilor. Prima oară nu mă crezuseră, dar acum exista o dovadă, un mormânt! Nici măcar o eclipsă de soare n-ar fi provocat atâta spaimă, atâta alarmă. Am înțeles atunci că moartea unei legende poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
o dragoste pe care n-o simțiseră niciodată înainte. În fapt, n-ar fi știut să explice de ce anume se temeau, dar teama exista, se cuibărise în fiecare. Moașa însăși părea să fie preocupată, căci evita să mai iasă pe coridoare. Eram dezorientat și m-am gândit că făcusem o imprudență. I-am mărturisit totul lui Dinu, ca să mă sfătuiesc cu el. Dinu a holbat ochii mari. — Cum, ai făcut asta? — Da. — Și pentru ce? Era stăpânit de o agitație neobișnuită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
convingeam că asta nu fusese o simplă butadă. Avea un tremur nervos în tot corpul și ceva gelatinos în slăbiciunea lui; o frică moale care îi aburea privirea, dându-i o nesiguranță de miop. Ceva mai devreme îl zărisem pe coridor, ridicând brațele afectuos și slugarnic spre Aristide. Dacă n-aș fi știut cât îl disprețuia, aș fi putut crede că-l bântuiau cine știe ce porniri rușinoase. În realitate, se agăța de cine putea; instinctul lui de conservare intrase în panică. L-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
reușisem să-i înfrunt fuseseră cei care se arătaseră binevoitori cu mine. În fața lor, da, fusesem tare. În rest? Când Moașa venise la mine să mi se arunce în brațe, o repezisem. De când mă ținea la distanță, îi cerșeam pe coridoare un zâmbet, o privire prin care să-mi arate că mă iertase. Îmi plăcea bineînțeles să mă admir în sala cu oglinzi, dar nu cumva era mai potrivită pentru mine oglinda aceea de apă noroioasă? Din pricina căldurii care îmi frigea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
adaug: „Dar tu ce-ai căutat?” Arhivarul deveni țeapăn. Dincolo de lentilele ochelarilor, ochii lui mă fixau mici și plini de ură. Se sculă de la masă și mă lăsă să înțeleg că nu mai avea timp de pierdut cu mine. Pe coridor am observat cu surprindere că se făcuse seară. Bătrânii ieșiseră din camere să se plimbe, dar nimeni nu se apropia de mine. Cum mă îndreptam spre cineva, respectivul se grăbea în altă parte. Până și Domnul Andrei s-a ferit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
a privit cu ochi de gheață, neînduplecați, de parcă nu mă văzuse niciodată. Am vrut să-i explic ceva prin semne, dar Francisc s-a încruntat amenințător și am priceput că n-avea rost să insist. Umilit, am pornit înapoi pe coridor, rugându-mă să nu mai întâlnesc pe nimeni. De aici amintirile mele se încurcă. Am înghițit două somnifere care, în loc să mă doboare, mi-au dat parcă a luciditate sporită. Priveam marea și mă tot întrebam unde îmi pierdusem dalta, fiindcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
care îi disec. Din contră, mi-ai devenit aproape simpatic văzând cât de repede te-ai obișnuit în sala cu oglinzi. Îmi pare rău că trebuie să te sacrific; e soarta tuturor cobailor”. S-a întors și a dispărut în coridor. O vreme i-am mai auzit pașii. Apoi am așteptat. Ce? Nu știu. Dar pe măsură ce tăcerea devenea mai apăsătoare, îmi pierdeam curajul. Eram din ce în ce mai demoralizat. Mi-am amintit din nou gesturile mecanice ale fetei care spăla paharele la bodega de lângă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
nevinovat” și se apropie de mine: „Domnule sculptor, nu mă așteptam la asta”. După plecarea bătrânilor noaptea deveni zăpușitoare. Aveam febră, amețeli și dureri de cap. Parcă nu mai puteam nici să mă mișc și așteptam, pândind zgomotul pașilor de pe coridor. Nu se auzea nimic, eram foarte nedumerit din această cauză. Într-un târziu ușa se mai deschise o dată și, fără zgomot, intră Hingherul. „Ce mai faci Ehoan?” l-am întrebat. Fără să-mi răspundă, Hingherul s-a așezat pe scaun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
n-au ce se petrece în urma lor. Nu mai văd nimic, nu mai aud nimic. Stau cu pământ în gură și în urechi. În timp ce eu pot privi ceața și pot simți frigul”. Îmi venea să deschid ușa, să ies pe coridor, să le strig celor care mă condamnaseră: „Bă, proștilor, n-am murit încă. Stau în cameră și vă studiez pe toți ca pe niște insecte. Nu vedeți că eu nu miros a cadavru? Nu observați că din camera mea nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
dar n-aveam putere să mi-o smulg de sub cap. Mi s-a părut că aud glasul ars de alcool al Soniei întrebând ironic: „Și ce-a pățit, dragă?” Îmi venea să arunc cu perna în ușă, să ies în coridor și să latru la ea. Mă purtasem prea prevenitor până atunci. Nimeni nu ne dă înapoi politețea risipită, m-am gândit. Apoi mi-am amintit de Laura. Pentru cine o părăsisem? Pentru niște... Nici eu nu eram mai bun, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Să mă salvez? Eu? Să cer ajutor, să țip, să devin ridicol? Nu pot să fac așa ceva. Unul ca mine n-are voie să se arate în ismene. Un mit trebuie să rămână un mit, domnule sculptor. De undeva de pe coridoare se auzeau chemări înfundate. Ochii începuseră să mă înțepe și tușeam din pricina fumului. Se auzi și un urlet de câine care m-a înfiorat. În acest timp, Bătrânul stătea, provocator, în mijlocul trâmbelor de fum ce se îndeseau tot mai mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
și generos. În ultima clipă mă umilea. Mi-a venit să-l îmbrâncesc, să-l lovesc, dar mi se făcuse frică și am ieșit de-acolo. Azilul ardea ca un putregai uriaș. Mă surprindea însă că nu vedeam pe nimeni. Coridoarele erau pustii, iar camerele goale. Un praf gros, care nu era totuși funingine, acoperea ușile, mobilele, cimentul coridoarelor, de parcă nu locuise nimeni acolo de foarte multă vreme. Ușile erau, cele mai multe, deschise și se bălăbăneau în țâțânile ruginite, din pricina curentului produs
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
se făcuse frică și am ieșit de-acolo. Azilul ardea ca un putregai uriaș. Mă surprindea însă că nu vedeam pe nimeni. Coridoarele erau pustii, iar camerele goale. Un praf gros, care nu era totuși funingine, acoperea ușile, mobilele, cimentul coridoarelor, de parcă nu locuise nimeni acolo de foarte multă vreme. Ușile erau, cele mai multe, deschise și se bălăbăneau în țâțânile ruginite, din pricina curentului produs de foc. Nu mai înțelegeam nimic. Afară, dimineața se vedea frumoasă, strălucitoare, iar marea scânteia. Numai fumul și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
luminoasă, prin care pescărușii zburau liniștiți, fără să le pese de focul ce mistuia azilul. Un geam s-a spart, pocnind probabil din pricina căldurii. Apoi fumul s-a îngroșat și aproape nu mă mai puteam orienta. Mergând la întâmplare pe coridoarele întunecate de fum, m-am pomenit din nou în pragul sălii cu oglinzi. M-am hotărât să intru și să-l scot totuși pe Bătrânul. „Hai, ieși afară! am strigat. Ieși!”. Dar nu-mi răspundea decât un câine care urla
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
toate colecțiile anuale din Jurnalul ilustrat al călătoriilor și al aventurilor pe uscat și pe mare, nu-i adevărat că s-au ferfenițit de atâta citit și că mama le-a dat negustorului de vechituri. Mă Întreb cine a Încurcat coridoarele și scările, pentru că acolo aș fi vrut să-mi construiesc un buen retiro al meu, În mirosul acela de vechituri prețioase. De ce oare nu pot să visez și eu examenul de bacalaureat, ca toată lumea? 65 Era un pătrat mare cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
numim acel Ceva. Întrebam numai cum puteam să particip și eu la naștere. „Acel Ceva e și al meu“, ziceam eu. „Nu vreau să fac ca tații pe care-i vezi În filme, care se plimbă Încoace și-ncolo pe coridor aprinzând țigară de la țigară“. „Pim, mai mult de-atât n-ai să poți face. Vine un moment când e treaba mea. Și pe urmă, tu nu fumezi și doar nu vrei să capeți viciul cu ocazia asta“. „Și-atunci ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
din Piemont. Garamond Îi Încredințase fișierul ASP-ilor ca să identifice noi victime de stimulat pentru Împănarea catalogului lui Isis Dezvăluită, Îl consulta acum pentru orice decizie, cu siguranță că-i dădea o retribuție lunară. Gudrun, care făcea explorări periodice În fundul coridorului, dincolo de ușa cu geam ce ducea În Împărăția de puf a lui Manuzio, ne spunea din când În când pe un ton Îngrijorat că Agliè Își mutase practic sediul În biroul doamnei Grazia, Îi dicta scrisori, Îi conducea pe noii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
să-i cadă din mână. Nu era ațipit; era epuizat. Dar exista și un alt motiv pentru care noi acceptam ca Agliè să-și facă apariția din ce În ce mai rar, să ne restituie manuscrisele pe care le respinsese și să dispară În fundul coridorului. În realitate, nu voiam să asculte ce vorbeam. Dacă ne-ar fi Întrebat cineva de ce, am fi spus de rușine, sau din delicatețe, dat fiind că parodiam tot timpul niște metafizici În care el, Într-un fel, credea. De fapt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
crâmpei de conversație. Lorenza Îi zicea: „Te asigur, e o zăpadă magnifică și au niște cămăruțe superbe. Tu poți face schi-fond. Bine?“ Trăsesem concluzia că aveau să petreacă Anul Nou Împreună. Dar după Bobotează, Într-o zi, Lorenza apăruse pe coridor, iar Belbo Îi spusese „La mulți ani“’, ferindu-se de Îmbrățișarea ei. 102 După ce am plecat de acolo, am ajuns Într-un ținut ce se cheamă Milestre... În care zice-se că ar fi locuit oarecine ce se chema Bătrânul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
aici.“ Apoi pusese În funcțiune interfonul: „Doamnă Grazia... Ei, poftim, nu-i acolo, niciodată nu e când ai nevoie de ea. Dumneata ai necazuri, dragă Belbo, dar dacă le-ai ști pe-ale mele... La revedere, dac-o vezi pe coridor pe doamna Grazia, trimite-o la mine. Și odihnește-te, e sfatul meu.“ Belbo ieșise. La secretariat doamna Grazia nu era, și văzuse aprinzându-se beculețul roșu de la firul direct al lui Garamond, care, evident, telefona cuiva. Nu reușise să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
un taxi și cerusem să fiu dus În rue de la Manticore. Taximetristul blestemase o grămadă, pentru că n-o găseai nici măcar În ghidurile acelea pe care le au ei, și de fapt era un căpețel de stradă nu mai largă decât coridorul unui tren, prin părțile vechii Bièvre, În spatele lui Saint Julien le Pauvre. Taxiul nici măcar nu putea intra acolo, așa că mă lăsase la colț. Intrasem ezitând pe străduța aceea, spre care nu se deschidea nici o ușă, dar la un moment dat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]