5,667 matches
-
inclusiv în gramaticile uzuale ale germanei și ale altor limbi, particula în sensul ei modern este tratată ca o parte de vorbire aparte, pe când în gramaticile francezei și ale românei nu este vorba despre cuvinte particule. Privitor la limba română, gramaticile tradiționale consideră particula un „segment invariabil atașat la sfârșitul unui cuvânt sau al unei forme flexionare”, ori un „element lingvistic invariabil de diferite origini, cu corpul fonetic redus, atașat unui cuvânt ca întăritor al sensului acestuia”. În limba română standard
Particulă (gramatică) () [Corola-website/Science/316341_a_317670]
-
flexionare”, ori un „element lingvistic invariabil de diferite origini, cu corpul fonetic redus, atașat unui cuvânt ca întăritor al sensului acestuia”. În limba română standard există două asemenea particule: În graiuri există și alte particule: "colo-șa, "ici-șa, "acolo-ia". În unele gramatici tradiționale ale limbii franceze sunt numite particule elementele "-ci" și "-là" adăugate la pronumele demonstrative și la substantivele determinate de adjectivele demonstrative, care marchează în principiu apropierea, respectiv depărtarea: "celui-ci „acesta”, "ce garçon-là „băiatul acela”. Concepția că particule sunt toate
Particulă (gramatică) () [Corola-website/Science/316341_a_317670]
-
determină un singur element al ei, ci modifică sensul întregii propoziții. Problema categorizării particulelor considerate parte de vorbire aparte, eventual împreună cu modalizatorii, este tot atât de complexă ca și cea a delimitării lor, ceea ce se vede din propunerile diverse ale lingviștilor. În gramatici ale limbii germane se găsesc ca subclase: În gramatici ale limbilor standard din diasistemul slav de centru-sud (sârbă, croată, muntenegreană), unele categorii de particule sunt luate în seamă de mai mulți autorii, dar sunt și categorii considerate numai de unul
Particulă (gramatică) () [Corola-website/Science/316341_a_317670]
-
întregii propoziții. Problema categorizării particulelor considerate parte de vorbire aparte, eventual împreună cu modalizatorii, este tot atât de complexă ca și cea a delimitării lor, ceea ce se vede din propunerile diverse ale lingviștilor. În gramatici ale limbii germane se găsesc ca subclase: În gramatici ale limbilor standard din diasistemul slav de centru-sud (sârbă, croată, muntenegreană), unele categorii de particule sunt luate în seamă de mai mulți autorii, dar sunt și categorii considerate numai de unul sau altul din ei. Categorii de particule: Barić 1997
Particulă (gramatică) () [Corola-website/Science/316341_a_317670]
-
vedere stilistic și nerecomandate. Abia în anii 1960 au început să fie studiate mai profund de către lingviști ruși și germani, în urma unei orientări tot mai pragmatice în lingvistică. Particula în general este tratată ca o parte de vorbire aparte în gramatici ale unor limbi ca germana, maghiara sau cele din diasistemul slav de centru-sud (sârbă, croată etc.), iar particula modală este prezentă ca o subclasă a particulei în unele gramatici. În gramatici uzuale ale limbii franceze sau ale limbii române nu
Particulă modală () [Corola-website/Science/316360_a_317689]
-
în general este tratată ca o parte de vorbire aparte în gramatici ale unor limbi ca germana, maghiara sau cele din diasistemul slav de centru-sud (sârbă, croată etc.), iar particula modală este prezentă ca o subclasă a particulei în unele gramatici. În gramatici uzuale ale limbii franceze sau ale limbii române nu se operează cu această noțiune. Totuși, unii lingviști francezi se ocupă în oarecare măsură de ea. Particulele modale provin în general prin conversiune din alte părți de vorbire, care
Particulă modală () [Corola-website/Science/316360_a_317689]
-
este tratată ca o parte de vorbire aparte în gramatici ale unor limbi ca germana, maghiara sau cele din diasistemul slav de centru-sud (sârbă, croată etc.), iar particula modală este prezentă ca o subclasă a particulei în unele gramatici. În gramatici uzuale ale limbii franceze sau ale limbii române nu se operează cu această noțiune. Totuși, unii lingviști francezi se ocupă în oarecare măsură de ea. Particulele modale provin în general prin conversiune din alte părți de vorbire, care în majoritatea
Particulă modală () [Corola-website/Science/316360_a_317689]
-
toate tipurile de propoziții, dar cel mai frecvent în interogative, exclamative și volitive, putându-se referi la toată propoziția sau numai la un element al ei. Uneori într-o propoziție sunt folosite două sau chiar trei particule modale: În unele gramatici sunt incluse printre particulele modale și elemente pe care alți lingviști le numesc modalizatori sau adverbe modale. Într-adevăr, ele au în comun exprimarea atitudinii vorbitorului față de propriul său enunț, dar unii lingviști le delimitează, considerând modalizatorul o parte de
Particulă modală () [Corola-website/Science/316360_a_317689]
-
exprimare a subiectivității vorbitorului, a atitudinii sale, a raportării sale cognitive, afective, volitive la ceea ce spune. Astfel, modalizatorul poate exprima certitudine ("desigur", "fără îndoială"), incertitudine, atenuare ("eventual", "poate"), probabilitate ("probabil"), întărirea enunțului ("bineînțeles"), satisfacție, ușurare ("din fericire") etc. Deja în gramaticile tradiționale s-a constatat că adverbele reprezintă o clasă lexico-gramaticală eterogenă. Deși se definea ca având în general funcția sintactică de complement circumstanțial al unui verb, al unui adjectiv sau al unui alt adverb, Avram 1997, de exemplu, constata că
Modalizator () [Corola-website/Science/316380_a_317709]
-
de diverse feluri: de continuitate ("încă"), de îndoială ("oare"), de precizare ("tocmai"), de restricție ("măcar"), de exclusivitate ("doar"), de proximitate ("aproape"), explicativ ("adică"). Începând cu anii 1960, când lingvistica s-a îndreptat tot mai mult spre o abordare pragmatică, în gramatici ale diverse limbi s-a delimitat în cadrul adverbelor o subclasă a celor care au rolul de a modifica înțelesul propoziției din care fac parte prin exprimarea unei judecăți subiective pe care o are vorbitorul despre propriul său enunț: certitudine, îndoială
Modalizator () [Corola-website/Science/316380_a_317709]
-
vorbitorul despre propriul său enunț: certitudine, îndoială, satisfacție, mirare etc. Denumirea acestei subclase de adverbe nu este unitară. În lingvistica franceză se utilizează termenii: Și în engleză se folosesc mai mulți termeni pentru a denumi această specie de adverb: În gramaticile limbii germane acest fel de adverb se numește "Satzadverb" „adverb de propoziție”: "Ich kann leider nicht kommen" „Din păcate nu pot să vin”. În literatura română de specialitate apar cu acest sens termenii: În gramatici ale unor limbi, de exemplu
Modalizator () [Corola-website/Science/316380_a_317709]
-
această specie de adverb: În gramaticile limbii germane acest fel de adverb se numește "Satzadverb" „adverb de propoziție”: "Ich kann leider nicht kommen" „Din păcate nu pot să vin”. În literatura română de specialitate apar cu acest sens termenii: În gramatici ale unor limbi, de exemplu ale limbii maghiare, astfel de cuvinte sunt net delimitate de adverbe, modalizatorul având statut de parte de vorbire aparte. Delimitarea s-a făcut analizându-se comportamentul unor cuvinte considerate tradițional adverbe, în două situații diferite
Modalizator () [Corola-website/Science/316380_a_317709]
-
dar în "Géza biztosan betalált a belső körbe" „Cu siguranță, Géza a nimerit în cercul interior” este un modalizator, cuvânt fără funcție sintactică în propoziție, însă cu funcție modală, aceea de a exprima certitudinea vorbitorului despre ceea ce afirmă. În unele gramatici ale altor limbi, de exemplu ale limbilor standard din diasistemul slav de centru-sud (sârbă, croată, muntenegreană), se consideră parte de vorbire aparte particula, în care este inclus într-un fel sau altul și modalizatorul. Uneori apare ca o subclasă a
Modalizator () [Corola-website/Science/316380_a_317709]
-
Firește, el nici nu putea să știe asta”. Totuși Klajn 2005, de exemplu, nu include modalizatorul printre particule, ci le tratează ca adverbe de propoziție în capitolul despre adverbe: "Ukratko, cilj je postignut" „Pe scurt, scopul a fost atins”. În gramatici ale limbii maghiare, modalizatorul este cel care a inclus până în anii 1990 și particulele. Apoi unii lingviști au delimitat modalizatorul de particulă, considerând-o parte de vorbire aparte. Nóra Kugler vede deosebirea dintre cele două clase în gradul lor de
Modalizator () [Corola-website/Science/316380_a_317709]
-
uneori și în sistemul gramatical al limbii. le și cuvintele onomatopeice au o motivație naturală, de aceea sunt excepții de la regula conform căreia semnul lingvistic este în general arbitrar, adică nu există legătură între forma sonoră și ceea ce redă. În gramaticile limbii române onomatopeele sunt considerate o grupă distinctă în cadrul interjecțiilor. La fel și în gramatici ale limbii franceze, ale limbii sârbe, ale limbii croate. În gramatici ale limbii maghiare se observă o ezitare în această privință. De exemplu Gerstner 2006
Onomatopee () [Corola-website/Science/316388_a_317717]
-
de aceea sunt excepții de la regula conform căreia semnul lingvistic este în general arbitrar, adică nu există legătură între forma sonoră și ceea ce redă. În gramaticile limbii române onomatopeele sunt considerate o grupă distinctă în cadrul interjecțiilor. La fel și în gramatici ale limbii franceze, ale limbii sârbe, ale limbii croate. În gramatici ale limbii maghiare se observă o ezitare în această privință. De exemplu Gerstner 2006 tratează într-un subcapitol interjecția, în care nu amintește de onomatopee, și în alt subcapitol
Onomatopee () [Corola-website/Science/316388_a_317717]
-
în general arbitrar, adică nu există legătură între forma sonoră și ceea ce redă. În gramaticile limbii române onomatopeele sunt considerate o grupă distinctă în cadrul interjecțiilor. La fel și în gramatici ale limbii franceze, ale limbii sârbe, ale limbii croate. În gramatici ale limbii maghiare se observă o ezitare în această privință. De exemplu Gerstner 2006 tratează într-un subcapitol interjecția, în care nu amintește de onomatopee, și în alt subcapitol cuvintele (verbe, substantive) onomatopeice, în care pomenește în treacăt de „interjecții
Onomatopee () [Corola-website/Science/316388_a_317717]
-
iar în română „îhî”, având funcția lui „da”. Jászó 2007 le consideră „înrudite cu interjecțiile”, iar pentru Balogh 1971 sunt onomatopee. Tot de problema delimitării ține și statutul cuvintelor prin care se cheamă, se mână sau se gonesc animale. În gramaticile care includ onomatopeele printre interjecții, acestea sunt și ele incluse aici, Jászó le include printre interjecții, iar pentru Gerstner 2006 „constituie o grupă specială a interjecțiilor și a onomatopeelor”. Onomatopeele pot imita: Onomatopeele se folosesc deseori repetate, uneori cu aceeași
Onomatopee () [Corola-website/Science/316388_a_317717]
-
Diateza este o categorie gramaticală flexionară caracteristică verbului, care exprimă raportul sintactic dintre subiectul gramatical, procesul exprimat de verb, agentul procesului (care poate fi diferit de subiectul gramatical) și obiectul acestuia. În gramaticile tradiționale ale limbii române, unii autori iau în seamă diateza activă, diateza pasivă și diateza reflexivă, iar alții acceptă caracterul reflexiv al unor verbe, dar contestă existența diatezei reflexive. Această diateză arată că procesul este realizat sau enunțat de subiectul
Diateză (gramatică) () [Corola-website/Science/316393_a_317722]
-
de diateza activă, iar pe cele cu sens pasiv printre cele de diateza pasivă, dar nu ia în seamă verbele participative și pe cele posesive. Totodată, consideră că la unele verbe eventive pronumele reflexiv este analizabil (exemplu: "El se îmbogățise"). Gramaticile limbii grecești vechi descriu trei diateze, activă, pasivă și medie, cu morfeme relativ specifice, deși diateza medie și cea pasivă se disting numai la timpurile viitor și aorist. Diatezele activă și pasivă sunt analoge celor din română. Diateza medie cuprinde
Diateză (gramatică) () [Corola-website/Science/316393_a_317722]
-
și cea pasivă se disting numai la timpurile viitor și aorist. Diatezele activă și pasivă sunt analoge celor din română. Diateza medie cuprinde verbe care corespund unor verbe din alte limbi ca cele din exemplele următoare, în limba franceză: În gramaticile practice ale limbii franceze se menționează două diateze. Cea activă este analogă cu cea din gramaticile limbii române. Diateza pasivă se formează, pe de o parte în mod analog cu cea din română ("Le" Barbier de Séville "a été composé
Diateză (gramatică) () [Corola-website/Science/316393_a_317722]
-
analoge celor din română. Diateza medie cuprinde verbe care corespund unor verbe din alte limbi ca cele din exemplele următoare, în limba franceză: În gramaticile practice ale limbii franceze se menționează două diateze. Cea activă este analogă cu cea din gramaticile limbii române. Diateza pasivă se formează, pe de o parte în mod analog cu cea din română ("Le" Barbier de Séville "a été composé par Rossini" „"Bărbierul din Sevilla" a fost compusă de Rossini”), pe de altă parte prin două
Diateză (gramatică) () [Corola-website/Science/316393_a_317722]
-
folosite numai cu pronume reflexiv fără funcție sintactică. Exemple: "s’absenter" „a absenta”, "s’écrier" „a striga”. Cealaltă cuprinde verbe numite în mod ocazional reflexive sau pronominale, care pot avea mai multe sensuri (valori). Cele principale sunt: Alte sensuri: În gramatici ale limbilor sârbă și croată se iau în seamă diatezele activă și pasivă, cele cu pronume reflexiv fiind considerate o categorie aparte, fără a constitui o diateză. Printre acestea se disting: În lucrările mai vechi privitoare la limba maghiară sunt
Diateză (gramatică) () [Corola-website/Science/316393_a_317722]
-
Astfel, un verb perfectiv de regulă nu poate fi folosit la prezent într-o propoziție principală, și nici la imperfect. În limbi în care aspectul nu este marcat în acest fel, cum sunt de exemplu limbile romanice, și ale căror gramatici tradiționale nici nu tratează această categorie gramaticală, aspectele sunt totuși exprimate tocmai prin anumite forme temporale. Astfel, în limba română se poate vorbi de timpuri durative, cum este imperfectul, și de timpuri momentane, cum este perfectul simplu și perfectul compus
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
poruncă, interdicție, dorință, eventualitate etc. În multe limbi, cum sunt limbile flexionare și cele aglutinante, modurile se exprimă prin forme specifice, redate prin afixe și/sau verbe auxiliare. Modul este asociat cu alte categorii ale verbului, timpul și aspectul. În gramaticile tradiționale ale limbii române, modurile sunt împărțite în două categorii: moduri personale (și totodată predicative) și moduri nepersonale (și nepredicative). În gramaticile unor limbi, acestea din urmă nu sunt considerate moduri, ci forme nominale ale verbului. Modurile personale se caracterizează
Mod (gramatică) () [Corola-website/Science/316432_a_317761]