6,343 matches
-
Democrațiile, o știm prea bine, nu se pot lipsi nici ele de supraveghere, numai că, aici, supravegherii generalizate îi ia locul o formă personalizată, cu țintă precisă, o supraveghere decisă din momentul în care apare bănuiala. Cu alte cuvinte, puterea legitimează instalarea dispozitivelor de supraveghere doar pe baza unor informații prealabile. Supravegherea este accidentală, punctuală, determinată de imperativele securității naționale și, implicit, de sentimentul unei vulnerabilități care motivează o asemenea decizie: deoarece o democrație nu este, prin definiție, un stat polițienesc
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
un comportament duplicitar care trebuie dejucat, căci numai astfel îi poate fi surprinsă adevărata față și demascată esența lui reală. Oamenii nu sunt ceea ce par a fi, nu încetează să repete supraveghetorii, căci numai așa își pot motiva acțiunile și legitima existența. A supraveghea - iată calea cea mai sigură spre străfundurile tainice ale ființei supravegheate, spoliată astfel până și de secretele ei cel mai bine păzite. Fiindcă omul, nu-i așa, disimulează, pentru că e fățarnic și se ascunde în spatele unei aparențe
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
episod din Revoluție pus în scenă de către marchiz, evident sedus de reacțiunea aristocratică. Deși supravegheat, la rândul său, de către directorul închisorii, Sade, în calitate de regizor, urmărește spectacolul și practică, ceea ce e propriu oricărui regizor, o supraveghere de traseu, cu atât mai legitimă cu cât actorii, dată fiind starea precară a sănătății lor mintale, riscă în fiecare clipă să se îndepărteze de programul prevăzut inițial. Marchizul-regizor, care supraveghează pentru a sesiza orice accident, a interveni rapid și a restabili ordinea perturbată. Dirijor al
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
polițienească, sunt consecințele, deși, uneori, cele două se pot confunda. „Romanele” teatrului relatează intrigi și delațiuni, rumori și scandaluri ce-și au originea în supravegherea internă a unei săli. Dar cine garantează folosirea corectă a acestor informații? Ce morală le legitimează, ce instanță le denaturează? Și cum se pervertește plăcerea supravegherii reciproce sub o presiune polițienească? Sala à l’italienne ne invită să reflectăm asupra acestei ambivalențe și asupra răsturnărilor pe care ea le permite: oare nu este teatrul oglinda lumii
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
vechi, sunt contestate. Modul de a pune în scenă supravegherea constituie, mai ales în privința teatrului clasic, răspunsul dat dilemei „rămânem ca în trecut sau ne apropiem de actualitate?”. Răspunsul nu are cum să fie unic, el poate fi doar adecvat, legitimat de un demers regizoral și motivat de un proiect anume. Ceea ce ține însă de domeniul evidenței este faptul că soluția aleasă influențează percepția spectacolului și trădează un raport bine definit cu teatrul, pornind de la relațiile acestuia cu timpul, vechi sau
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
operă care să ne informeze asupra comunicării astăzi. Generalități, un decor care poate servi drept ghid: acesta este aportul intenției sale filozofice, realmente critice. Dar, dacă așa cum afirmă Habermas comunicarea este în inima legăturii sociale (ca și falsa comunicare care legitimează dominația), este curios să nu găsești nici o referință la ceea ce eu numesc "tehnologiile spiritului", care sînt în miezul practicilor comunicative de astăzi. Nimic despre inteligența artificială, nimic despre știința cognitivă, nimic despre progresele biologiei, nimic despre psihoterapiile individuale sau de
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
Pentru cea de-a doua variantă a avea dreptate înseamnă a avea putere; fapt deosebit de evident în sfera politicului. Numai că aici ordinea pare a fi inversă: cel puternic are întotdeauna dreptate, acest tip de legătura între putere și dreptate legitimând opoziția făcută puterii (fiind una din premisele terorismului), din dorința de a legitima un alt tip de discurs (care va fi însă legitimat tot prin intermediul puterii). Se ajunge astfel la formula: putere = dreptate → dominație → opoziție = dreptate → putere (asumarea unui discurs
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
fapt deosebit de evident în sfera politicului. Numai că aici ordinea pare a fi inversă: cel puternic are întotdeauna dreptate, acest tip de legătura între putere și dreptate legitimând opoziția făcută puterii (fiind una din premisele terorismului), din dorința de a legitima un alt tip de discurs (care va fi însă legitimat tot prin intermediul puterii). Se ajunge astfel la formula: putere = dreptate → dominație → opoziție = dreptate → putere (asumarea unui discurs considerat drept, just, legitim etc. constituind nucleu de condensare a puterii ce urmează
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
logica de tip contractualist a determinat nașterea politicului în sens tare. Oare nu cumva contractualismul constituie doar una din formele de discurs (una de succes, după cum ne arată Istoria) menite să mascheze dorința de putere a unui nou grup social, legitimându-i accesul la conducere? * Gândind din perspectiva conceptului de memă (exemplu: melodii, idei, povești) lansat de Richard Dawkins putem considera că orice cuantă culturală, poate orice operă de artă, vrea să ajungă la statutul de memă, devenind un bun cultural
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
producție). Altfel spus, cine se ascunde în spatele acestei dimensiuni a impersonalului "se". * Problema puterii nu este centrată pe cine stabilește dacă o putere este legitimă sau nu (răspunsul modern: poporul), ci pe întrebarea: cine stabilește ce este legitimitatea? Legitimitatea este legitimată în cadrul unui discurs; astfel că trebuie să aflăm cine conduce (sau controlează) discursul pentru a descoperi cine deține puterea dincolo de orice discuție asupra legitimității puterii. În prima instanță aș tinde să merg pe intuiția lui Marx: capitalul. Însă și el
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
diferența între violența în cadrul familial (violența familială, intrafamilială, domestică) și violența în cadrul comunității (violența socială). Ambele sunt reprezentate prin obstacole în exercitarea drepturilor fundamentale, care parte din însăși structura societății și reproduc diferențe, inegalități, raporturi de putere ce antrenează și legitimează inegalitatea. J.C. Chesnais (1981) împarte violența în violență fizică (crime, violuri, bătăi, furturi etc.), economică (distrugeri, degradări de bunuri) și morală (dominare, raport de autoritate). Violența instituțională Violența instituțională este generată de toate interdicțiile pe care le instituie omul. Ea
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
relativă, în raport cu ceilalți. Paradoxal, violența domestică implică o manifestare de putere, în mod compensatoriu, din partea unor indivizi care se simt mici și neputincioși în alte cercuri, ajungând să se refuleze în contextul unor relații protejate, în cadrul cărora puterea le este legitimată prin atribuirea unor poziții și roluri. Un alt element comun îl reprezintă apartenența la sisteme sociale corelate. Implicarea în relații sociale scade potențialul de producere a unor comportamente violente, datorită controlului social al acestor sisteme asupra sistemului familial. Iată de ce
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
gând a fost acela că propaganda putea schimba părerile populației. Aceste perspective au fost treptat abandonate. Regimurile bazate pe propagandă au căzut până la urmă, iar majoritatea eforturilor propagandistice au fost în zadar. Acum pare clar că regimurile nu pot fi legitimate doar prin propagandă. Se încearcă legitimarea în alte feluri. O dată cu dezvoltarea pe scară largă a sondajelor de opinie, guvernările sunt angajate în mare măsură într-un proces zilnic de legitimare a guvernului în sine, iar în multe cazuri, și a
by JEAN BLONDEL [Corola-publishinghouse/Science/953_a_2461]
-
potențialele opoziții. Invers, pentru a fi sigur, un sistem politic are nevoie de o integrare politică puternică. Integrarea politică a fost definită ca un "fond comun de norme acceptate privind comportamentul politic și un angajament față de tiparele de comportament politic legitimate de aceste norme" (Ake, 1967: 3). "Părțile" sistemului politic trebuie să fie legate între ele în așa fel încât să alcătuiască un tot coerent. Nu trebuie să existe entități care să se opună acțiunilor autorităților publice în mod continuu, puternic
by JEAN BLONDEL [Corola-publishinghouse/Science/953_a_2461]
-
XX. Totuși, treptat, ca și în cazul comunitarismului personal și teritorial, doar rămășițe ale acestui fenomen se mai pot găsi în Europa contemporană și în America de Nord. Există unele excepții în zone răzlețe din mai multe țări, dar în general, identificarea legitimă directă cu partidele a înlocuit loialitatea indirectă care are loc prin grupurile "paterne". Conducerea personalizată are o importanță considerabilă, dar mai curând în cadrul partidelor decât în vederea construirii unui partid. Doar în cazul gaulliștilor francezi un lider a creat și susținut
by JEAN BLONDEL [Corola-publishinghouse/Science/953_a_2461]
-
lui Raoul Girardet ne va pune în mînă unul din instrumentele de studiu pentru prezent. Mituri politice, mituri religioase Acest prezent, însă, este încă foarte legat de trecutul ultimei jumătăți de secol, în planul istoriografie, imaginarul de altfel intervine permanent, legitimînd prezentul prin deformarea, interpretarea trecutului. Dar societățile totalitate au deformat istoria într-un mod mult mai grav decît "societățile deschise", printr-un bombardament susținut de mesaje propagandistic-politice oficiale. Cercetătorii imaginarului politic românesc au putut intra în acest cîmp de studiu
by RAOUL GIRARDET [Corola-publishinghouse/Science/1114_a_2622]
-
strategică ce i-a fost adesea atribuită? O știm cu toții, de la teroarea iacobină la teroarea stalinistă, acuzația de complot nu a încetat să fie folosită de putere pentru a se debarasa de cei suspecți sau de oponenți, pentru a-și legitima epurările, ca și pentru a-și ascunde propriile erori sau propriile decepții. Dar într-un mod mai clar, în legătură cu fiecare dintre cazurile prezentate, e foarte ușor să renunțăm și să demonstrăm preocuparea de a manipula implicată în aceste mărturii. Asimilîndu-i
by RAOUL GIRARDET [Corola-publishinghouse/Science/1114_a_2622]
-
societăți dintr-o anumită perioadă, noțiunea de legitimitate nu corespunde decît recunoașterii spontane a ordinii stabilite, acceptării firești nu atît a deciziilor celor care guvernează, cît a principiilor în virtutea cărora ei guvernează. La urma urmelor, orice putere poate apărea ca legitimă atunci cîiid pentru cei mulți, prin ceea ce gîndesc și sînt ei, menținerea instituțiilor existente este recunoscută ca o evidență factuală ce scapă oricărei contestații, oricărei îndoieli. În sens invers, se poate vorbi de o criză a legitimității atunci cînd la
by RAOUL GIRARDET [Corola-publishinghouse/Science/1114_a_2622]
-
edificiu statal european se înfățișează de la început ca afirmare a unei renașteri: tocmai prin referirea la o imagine reconstruită din punct de vedere ideologic a unei națiuni dispărute în istorie, dar căreia se așteaptă să i se regăsească memoria, este legitimată lupta purtată pentru a i se asigura renașterea. De asemenea, în expresiile cele mai viguroase ale mișcării contestatare contemporane, cele din discursuri, atitudini, comportamente, nu se poate să nu fii frapat de frecvența asocierilor unei voințe progresiste puternic afirmate de
by RAOUL GIRARDET [Corola-publishinghouse/Science/1114_a_2622]
-
săi, popoarele și statele lor, libertățile vechi restabilite prin vechile obiceiuri, credințele tradiționale recîștigîndu-și locul în vechile comunități reconstruite. Dincolo de viziunea acestui fericit echilibru, în sfîrșit regăsit, între realitățile și nevoile poporului și o formă nonadministrativă de autoritate, proaspătă, directă, legitimată de vechimea serviciilor și de permanența îndatoririlor, rămîne totuși primordial imperativul reabilitării morale, al întoarcerii la "inocența" pierdută. Față de "moravurile corupte ale acestui timp, în opoziție cu aroganța glumelor mondene apreciate de secolul care se încheiase, se face apel la
by RAOUL GIRARDET [Corola-publishinghouse/Science/1114_a_2622]
-
datînd din vremea Directoratului, aparțin unui fost membru al Convenției, lui La Révèlliere-Lepeaux. Ecou al aserțiunilor lui Rousseau, ele sînt semnificative tocmai pentru că se referă la organizarea unui sistem internaționalizat al sărbătorilor colective, sistem pe care îl sintetizează și îl legitimează. Despre ceea ce sînt întru totul aceste sărbători colective care jalonează cursul perioadei revoluționare, cei mai mulți istorici au vorbit, bineînțeles, cu jenă și reținere, acordîndu-le puțină atenție. În afara unor cazuri deosebite sărbătoarea Federației, a Statului suprem mulți n-au văzut în ele
by RAOUL GIRARDET [Corola-publishinghouse/Science/1114_a_2622]
-
unele piese sunt excesiv de stufoase, prolixe, diluate, grevate de o discursivitate superfluă, stridente chiar în raport cu cele mai anticlasice structuri. Dar tot ceea ce e de natură să contrarieze norme și gusturi, tot ce solicită cititorului și spectatorului eforturi de percepere se legitimează, în intenție cel puțin, prin demersul care problematizează. Căci invarianta operei dramatice (ca și a prozei) lui P. e problematizarea. În prima lui piesă, Mama (publicată în „Steaua”, 1960), este adus acasă din război, prin visele protagonistei, fiul acesteia și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288929_a_290258]
-
un consens. Concluzia cea mai larg admisă e că nomenclatura de rang secund, împreună cu forțele coercitive ale vechiului regim, au pus în scenă o mișcare de masă intens mediatizată, cu "teroriști" și catacombe, clădiri incendiate și destui morți, spre a legitima noua putere. Alegerile de la 20 mai 1990 n-au făcut decât să consacre o situație impusă între timp prin diversiune, șantaj, minciună, violență. Mineriadele sunt expresia cea mai elocventă a noului regim, în care continuitatea prevala încă asupra rațiunii înnoitoare
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
regimul comunist nu poate dispărea, firește, decât cu timpul, în cadrul unui proces de asanare ce nu trebuie să ignore elementele unei continuități relevante. Dialog, XXI, 136 (ian. 1990), 1 (ed. sp. 3) TABUURI DESUETE În efortul său de a se legitima, regimul dinaintea trecutului solstițiu a pus nu o dată la lucru o strategie diversionistă, cea a pericolului extern, în raport cu care el devenea un factor de putere indispensabil, sau măcar a invocat, tacit, presiunile diplomatice pentru a impune măsuri preventive pe tărâm
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
spunea chiar că partidul politic e o formulă depășită, în timp ce se iniția un bloc multipartidist și activitatea politică a țării era concepută (se putea altfel?) ca un front, ca o mobilizare unidirecționată a societății noastre. Alegerile întreprinse atunci, pentru a legitima noul regim, au fost falsificate, iar demonstrațiile de protest au fost înăbușite cu o violență implacabilă. Partizanii "democrației populare" (nu se putea admite o democrație pură și simplă) au recurs atunci la toate resursele dezinformării și demagogiei pentru a-i
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]