8,110 matches
-
necontenit du-te-vino conferind ansamblului un particular dinamism ce e, de fapt, aproximarea unei efervescențe lăuntrice cu momente de maximă elevație și, deopotrivă cu inevitabile căderi de tensiune. Într-un cuvânt, Ulise e un fel de „poem total”, de o acută modernitate a limbajului în contextul liricii românești a momentului și care nu putea să nu șocheze, până la descumpănire, critica. „E futurist, dadaist, suprarealist?” - se întreba, de pildă, contrariat, G. Călinescu, răspunzând imediat, nu foarte decis: „Toate și nici una”. „Poezia lui Ilarie
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
elanuri imnice, ale căror linii de forță apar înscrise în însăși „evoluția” rostirii spre o expresie mai pură, ne propun și alte „panouri” din Ulise, sugerând, dincolo de planul pur expresiv al năzuinței de evadare în elementar dintr-o lume a modernității neliniștite, aceeași mișcare a materiei verbale aflate în plin proces de structurare. E cazul celebrului „imn” al ceaiului (din fragmentul al doilea al cărții), unde, pe fundalul „panicii” lăuntrice se conturează, cu calmul său elegiac, ritualul consumării „acestei băuturi de
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
locurilor natale sunt, alături de cele anterior menționate astfel de nuclee în jurul cărora gravitează „particulele” imagistice, într-un spectacol ce nu pare nicicând a se epuiza. „Veacul mediocrității” își dezvăluie în felul acesta fațete inedite, într-o expresie personală, de acută modernitate. Dacă până la un punct apropierea de poemul lui Apollinaire, Zone, e justificată, trebuie remarcat totuși că, dincolo de tehnica simultaneistă ce putea servi drept exemplu, Ulise al lui Voronca apasă mai puțin pe latura demitizantă de care era tentat poetul francez
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
totuși că, dincolo de tehnica simultaneistă ce putea servi drept exemplu, Ulise al lui Voronca apasă mai puțin pe latura demitizantă de care era tentat poetul francez „las de ce monde ancien” și sătul de antichitatea greacă și romană. Sensibil la spectacolul modernității, Voronca reabilitează naturalul, reintroducându-l, insolit, în scena metropolei moderne, sub imperiul particularei sale aspirații de comunicare / comuniune cu elementele: sensibilitate al cărei fond romantic poetul român e departe de a-l renega. CONTINUĂRI: ITINERARII NOCTURNE Nu alta, în esență
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
rezumă oarecum în emblemă datele unei astfel de relații. Totul cheamă aici privirea la „balul” universal, totul invită la descoperirea unei lumi ce se deschide plural ochiului fascinat de feeria metropolei moderne ori a naturii trecute și ea prin tiparele modernității: „prin pupile sonerii fulgeră / Ce cale ferată arterele tale cu sânge și gări, / Un pas ca o cicatrice în argilă chemări / De la brâu câmpul cu prepelițe în tolbă” (Invitație la bal). Tot aici, „liniștea a deschis coridor”, drumul e „dinam
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
la rang poetic orice percepție” - cum observase încă G. Călinescu în Istoria sa. Dar dacă cititorul de astăzi se arată mai puțin șocat de aceste realități ale operei, integrându-le firesc unor experiențe poetice omologate de pe acum unei tradiții a modernității, cu filoane ce se prelungesc dinspre manierism și baroc, destule observații și judecăți emise în contemporaneitatea poetului rămân totuși valabile. Și nu e neapărat nevoie să credem, împreună cu Șerban Cioculescu, în efectele terapeutice ale versului alexandrin, cu rigorile sale formale
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
al artelor vizuale sau plastice, ideea dominantă este că astăzi s-a sfârșit cu marea mișcare a avangardelor. S-a convenit, ca să spunem așa, să se surâdă sau să se râdă de avangarde, ce sunt considerate drept expresii ale unei modernități perimate"3. Dubla lepădare de avangarde (prima s-a produs cu modernismul) s-a extins și la postmodernismul literar, ca extremă a modernismului, deci mai "perimată" decât modernismul însuși. Or, dacă Liviu Petrescu are dreptate că postmodernismul generației 80 nu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
în sens modernist, cât și postmodernist, relația derulându-se în două trepte. Pe cea dintâi a teoretizat-o, cu largi argumente, Hugo Friedrich în Structura liricii moderne, cunoscutul savant recepționând-o din perspectiva transcendenței goale. De aici începe chiar condiția modernității în opoziție cu transcendența plină a tradiției, când toate stăteau în preajma lui Dumnezeu. Ruptura, pe urmele transcendalității kantiene, a produs-o Nietzsche prin faimoasa decretare a morții lui Dumnezeu. Concomitent, s-a constatat și decesul metafizicii tradiționale. Acesta e momentul-cheie
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
violența revoluției, Papa Pius al VII-lea a intervenit cu o bulă papală, încercând restaurarea libertății augustiniene, știind cât de primejdioasă pentru omenire e abandonarea jertfei hristice. Cert e că revoluțiile europene vor instaura o ruptură profundă între tradiție și modernitate. De la societățile arhaice până în secolul Luminilor, predominantă a fost soluționarea crizei sacrificiale fie prin victima ispășitoare (ceea ce încă se va mai încerca în Franța, în conflictul franco-german, prin "afacerea Dreyfus"), fie ritualic, în spiritul învierii creștine, fie prin spălarea onoarei
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ideologi declară istoria ca teritoriul minciunii, de care trebuie să ne debarasăm prin postistorie. Un gânditor inteligent, de mare succes în atare privință, este Alain Touraine, autorul cărții de răsunet Critique de la modernité (1992). Touraine constată corect anumite precarități ale modernității, cea mai izbitoare fiind ruptura dintre individul uman și instituțiile culturale, politice, sociale, instituții care au ajuns la un soi de autonomism purist și care le transformă din mijloace în scopuri în sine. Este, în definitiv, vechea poveste a alienării
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a ne opri, ci la ceea ce am numit postmodernismul înalt. Mă voi referi, deocamdată, la Gianni Vattimo și la Jacques Derrida, personalități de excepție. Lucrarea de răsunet a primului are ca temă chiar rațiunile pentru care a trebuit să dispară modernitatea și să lase loc postmodernității. Prima defecțiune a modernității a fost hegelianismul ei funciar, cu idolatrizarea ideii de progres, condiția dintâi a istoriei. Progresul înseamnă venerarea noului, care "se identifică cu valoarea prin intermediul recuperării și al apropierii fundamentului-origine"85. Ideea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
înalt. Mă voi referi, deocamdată, la Gianni Vattimo și la Jacques Derrida, personalități de excepție. Lucrarea de răsunet a primului are ca temă chiar rațiunile pentru care a trebuit să dispară modernitatea și să lase loc postmodernității. Prima defecțiune a modernității a fost hegelianismul ei funciar, cu idolatrizarea ideii de progres, condiția dintâi a istoriei. Progresul înseamnă venerarea noului, care "se identifică cu valoarea prin intermediul recuperării și al apropierii fundamentului-origine"85. Ideea de istorie este substanța modernității. Iată de ce de la Arnold
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
postmodernității. Prima defecțiune a modernității a fost hegelianismul ei funciar, cu idolatrizarea ideii de progres, condiția dintâi a istoriei. Progresul înseamnă venerarea noului, care "se identifică cu valoarea prin intermediul recuperării și al apropierii fundamentului-origine"85. Ideea de istorie este substanța modernității. Iată de ce de la Arnold Gehlen (autorul termenului de post-histoire) și până la Vattimo sau Francis Fukuyama, s-a căutat să se argumenteze că postmodernism echivalează cu postistorie, sfârșitul istoriei însemnând și dispariția "noului" din arsenalul nostru de valori. Moartea istoriei este
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
viziunea lui Foucault, istoria nu mai trebuie privită sub specia continuităților, ci e discontinuitate pe care nu o putem explica. O asemenea ruptură vede el între paradigma reprezentării care a dominat până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și paradigma modernității, pe care încă o trăim și care, evident, a pus capăt reprezentării în raportul dintre cuvinte și lucruri. Și Foucault poate înclina spre teza lui Vattimo și a altora că vechea paradigmă se asociază cu metafizica și cu teologia. Foarte
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de aproape sunt postmodernii de transmodernismul lui Eminescu și totuși cât de departe. Poetul nu împărtășea nici orgoliul eurocentric al occidentalilor, fiind deschis către toate culturile lumii, recunoscut ca punte de legătură între Occident și Orient. Gianni Vattimo recunoaște că modernitatea a împins Occidentul spre un eurocentrism al progresului, dar acum modernitatea s-a încheiat, "pentru că nu mai există nimeni care să-și imagineze un curs unitar al istoriei o invenție a lumii occidentale care se considera pe sine centrul, în timp ce
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de departe. Poetul nu împărtășea nici orgoliul eurocentric al occidentalilor, fiind deschis către toate culturile lumii, recunoscut ca punte de legătură între Occident și Orient. Gianni Vattimo recunoaște că modernitatea a împins Occidentul spre un eurocentrism al progresului, dar acum modernitatea s-a încheiat, "pentru că nu mai există nimeni care să-și imagineze un curs unitar al istoriei o invenție a lumii occidentale care se considera pe sine centrul, în timp ce toate celelalte culturi, cu istoriile lor, erau primitive, mai înapoiate, necivilizate
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
întotdeauna că a abandonat definitiv noțiuni ca noutate, progres, depășire, originalitate, atribute ale modernismului. Uimit de urmări, Lyotard a revenit, spre a pune lucrurile la punct, în 1986, cu Le postmoderne expliqué aux enfants, precizând că el nu este groparul modernității, așa cum au pretins zeloșii săi discipoli. Reacția se consolidează în altă carte, L'inhumain. Causeries sur le temps (1988). Bineînțeles, nimeni nu l-a mai luat în seamă și postmodernismul și-a continuat cariera și după moartea autorului, începând, totuși
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a gândit Europa în apogeul ei cultural din secolul al XX-lea. Inumanul, cuvânt care ar putea pleda, mai departe, pentru o atitudine postnietzscheană, al acelui omenesc prea omenesc, aduce o dezicere răspicată de credința că postmodernismul a pus capăt modernității, instituind o nouă paradigmă culturală sau un "nou antropocentrism", sau un "nou umanism". Dimpotrivă, soluția lui Lyotard este mai degrabă dezamăgitoare pentru fanii postmodernismului, dovadă că această lucrare a autorului nici nu prea este citată, deși contrazice poziția scriitorului din
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
post-, care a dat post-postmodernism, după mai vechiul exemplu al sintagmei noul nou roman. Nu ia în seamă nici alți termeni ca paramodernism, hipermodernism, globmodernism etc. Mișcarea lui Lyotard a constat în adăugarea prefixului rela verbul a scrie, rezultând rescrierea modernității. Dar cu aceasta ajungem la dilema farfuridiană a revizuirii fără a se schimba nimic. Căci putem rescrie modernitatea și cu prețul falsificării cântarului, recăzând în sofistică. Iată de ce postmoderniștii au continuat să și-l revendice pe Lyotard de principal precursor
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nici alți termeni ca paramodernism, hipermodernism, globmodernism etc. Mișcarea lui Lyotard a constat în adăugarea prefixului rela verbul a scrie, rezultând rescrierea modernității. Dar cu aceasta ajungem la dilema farfuridiană a revizuirii fără a se schimba nimic. Căci putem rescrie modernitatea și cu prețul falsificării cântarului, recăzând în sofistică. Iată de ce postmoderniștii au continuat să și-l revendice pe Lyotard de principal precursor, încurajați și de echivocul exprimării: "Structural și fără-ncetare, modernitatea e grea de propria-i postmodernitate"122. În
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
fără a se schimba nimic. Căci putem rescrie modernitatea și cu prețul falsificării cântarului, recăzând în sofistică. Iată de ce postmoderniștii au continuat să și-l revendice pe Lyotard de principal precursor, încurajați și de echivocul exprimării: "Structural și fără-ncetare, modernitatea e grea de propria-i postmodernitate"122. În consecință, adevăratul adversar al modernității este clasicitatea: "Mai mult decât postmodernitatea, ceea ce s-ar opune propriu-zis modernității ar fi aici epoca clasică"123. Cu această afirmație, postmodernitatea poate căpăta un ascendent neașteptat
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cântarului, recăzând în sofistică. Iată de ce postmoderniștii au continuat să și-l revendice pe Lyotard de principal precursor, încurajați și de echivocul exprimării: "Structural și fără-ncetare, modernitatea e grea de propria-i postmodernitate"122. În consecință, adevăratul adversar al modernității este clasicitatea: "Mai mult decât postmodernitatea, ceea ce s-ar opune propriu-zis modernității ar fi aici epoca clasică"123. Cu această afirmație, postmodernitatea poate căpăta un ascendent neașteptat deoarece pretinde că rescrie nu numai modernitatea, dar și tot ce a precedat
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
revendice pe Lyotard de principal precursor, încurajați și de echivocul exprimării: "Structural și fără-ncetare, modernitatea e grea de propria-i postmodernitate"122. În consecință, adevăratul adversar al modernității este clasicitatea: "Mai mult decât postmodernitatea, ceea ce s-ar opune propriu-zis modernității ar fi aici epoca clasică"123. Cu această afirmație, postmodernitatea poate căpăta un ascendent neașteptat deoarece pretinde că rescrie nu numai modernitatea, dar și tot ce a precedat-o. Ajungând în acest prag al echivocului, Lyotard distruge distincțiile temporale din
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
122. În consecință, adevăratul adversar al modernității este clasicitatea: "Mai mult decât postmodernitatea, ceea ce s-ar opune propriu-zis modernității ar fi aici epoca clasică"123. Cu această afirmație, postmodernitatea poate căpăta un ascendent neașteptat deoarece pretinde că rescrie nu numai modernitatea, dar și tot ce a precedat-o. Ajungând în acest prag al echivocului, Lyotard distruge distincțiile temporale din istorie dintr-o certă perspectivă postmodernistă. El acuză modernitatea, împreună cu alți teoreticieni ai postmodernismului, că, introducând ideea de progres în lume, a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
afirmație, postmodernitatea poate căpăta un ascendent neașteptat deoarece pretinde că rescrie nu numai modernitatea, dar și tot ce a precedat-o. Ajungând în acest prag al echivocului, Lyotard distruge distincțiile temporale din istorie dintr-o certă perspectivă postmodernistă. El acuză modernitatea, împreună cu alți teoreticieni ai postmodernismului, că, introducând ideea de progres în lume, a inventat și desfășurarea istorică în perioade, epoci, curente culturale, școli artistice etc. Întrucât periodizarea istoriei și a istoriei artei este o obsesie a modernismului, trebuie să i
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]