6,787 matches
-
deasă. Moșu-nfruntă vijelii... Tot umblând din casă-n casă Ca să lase jucării Celor ce sunt buni copii... ILEANA: Vă mai spun și eu, să știți, Că, dacă nu stați cuminți, Moșu1o să se mâhnească Și pe noi să ne-ocolească... EMILIAN: Văd că Moșul întârzie... Poate că s-a rătăcit. Fiindc-aici s-a construit Un local de școală nou.... Eu mă tem că el ne caută Să ne lase-al său cadou Pe la școala de-altă dată! DANIEL: Fii
MICI ŞCOLARI, DAR MARI ACTORI by Oana ARGHIRE () [Corola-publishinghouse/Imaginative/368_a_561]
-
de orice semnificație a lumii trăite, nimicul acesteia. La limită, termenul poate semnifica locul unui mister, o taină. În astfel de cazuri, distincția elementară dintre cele cu sens și cele lipsite de sens poate să ajungă irelevantă. De regulă sunt ocolite aceste accepțiuni, însă, așa cum vom vedea, poți întâlni scrieri și autori care știu să revină asupra lor. Probabil ar trebui văzut de fiecare dată în ce fel acceptăm noi frontiera dintre sens și nonsens. Acești termeni au făcut deja o
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
teoretică. Iar dezicerea de sine, în viața cotidiană, se vede cel mai adesea cu ochiul liber. Deși cineva ar putea spune că e totuna a face și a nu face, a merge înainte și a nu merge înainte, el va ocoli imediat prăpastia pe care o vede în față atunci când merge la târg săși cumpere pâine (reiau aici într-o manieră liberă un frumos exemplu aristotelic). Dezicerea de sine poate fi sesizată cu relaxare, în variante aparent ludice, când umorul vine
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
ca atare nu se poate realiza - și multe altele. Deoarece se consideră ca obiect ceea ce nu poate fi obiect, astfel de propoziții sunt cel puțin vane. Vorbesc despre ceea ce, de fapt, nu se poate vorbi. Iar filozofia pare să nu ocolească niciodată ceea ce nu se poate gândi și nu se poate spune. Nonsensul își face ușor loc în unele întrebări filozofice: „dacă binele este mai mult sau mai puțin identic decât frumosul“ (§ 4.003), dacă „există propoziții de forma subiectpredicat ce
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
rămân corijent era acum floare la ureche; mă îngrozea, însă, repetenția! Necazul meu era și mai mare că la toți profesorii aveam numai mediile "foarte bine" și "bine". Un singur "suficient" la Latină; și să rămân din pricina Chimiei?! Profesorul mă ocolea acum și nu mai voia să m-asculte nici în ruptul capului, iar eu știam toată materia cum nu se putea mai bine, în întregime... Nu exista formulă pe care sa n-o știu, nu exista experiență pe care să
Cișmigiu Comp by Grigore Băjenaru [Corola-publishinghouse/Imaginative/295561_a_296890]
-
de-am mai putut să articulez un cuvânt, că parcă mi se-ncleștase limba în gură): "De la cine e?" Ea se făcuse roșie ca macul. Mi-a plăcut însă c-a fost sinceră și n-a mai căutat s-o ocolească: "De la... Cornel Ionescu", zice. "Cum așa?" am sărit eu în sus. "Cum a devenit de ți-a scris?" "Bine, nici eu nu știu... mi-a scris și mi-a trimis-o printr-o colegă externă, dintr-a V-a, o
Cișmigiu Comp by Grigore Băjenaru [Corola-publishinghouse/Imaginative/295561_a_296890]
-
mea de licean și am mai stat câteva minute să-mi desfășor gândurile pe banca asta din fața școalei... ― Hai să mergem, că s-or fi strâns băieții! E șase fără zece! ― Să mergem! A trebuit să ieșim din Cișmigiu, să ocolim liceul și să intrăm pe poarta principală clin bulevard, că porțile, care dădeau odinioară în grădina ce făcea una cu Lazărul, erau acum închise. Ne-a întîmpinat tot nea Constantin, intendentul liceului. Neschimbat, ca acum douăzeci de ani! ― Să trăiți
Cișmigiu Comp by Grigore Băjenaru [Corola-publishinghouse/Imaginative/295561_a_296890]
-
deșucheată, aruncată așa, Într-o doară, În timp ce omul Își degusta horilca și se uita pe geam!?... Sau unde era Ippolit Subotin, cel care cu răsuflarea sa putea să-nghețe apa sau s-o transforme În fum și pe care Îl ocolea, de teamă de a nu fi deocheat, la distanța de o poștă, orice dobitoc. Oare ce căuta el la fiecare Început de lună nouă În mijlocul țintirimului Înarmat cu o doniță și o bidinea din care storcea zăr amestecat cu limfă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
-și mai arunce ciorapii mototoliți sub pat, unde, probabil, se adunaseră atâtea gioarse, Încât dacă vreun musafir ar fi Îndrăznit din Întâmplare să-și bage nasul acolo, s-ar fi retras speriat. Noroc că În ultimul timp musafirii nechemați o ocoleau și, chiar dacă vreunul, din curiozitate sau din cine știe ce motiv, se rătăcea-n odaia ei, Mașa Îl așeza cât mai departe de canapea. Totuși, mirosul iute ce emana de-acolo Îi determina pe rarii ei vizitatori să tragă cu ochiul spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
lună Își schimbă fața În fiecare lună“, bătrâna nu se putea abține să nu scoată din gâtlejul ei un urlete sinistru, ce chipurile imitau o haită de lupi alergând prin stepă, Încât te lua, pur și simplu, cu fiori. Nu ocoleau nici Hamlet, nici Regele Lear, nici Fortuna. Uneori, bătrâna amesteca pasajele din Richard al III-lea cu cele din Visul unei nopți de vară, stârnind o harababură de nedescris. Începea cu: „E vreun călău pe-aici?“. Și o punea pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
părintelui Fadei, ca să-l Îndemne să trimită mânia Domnului asupra lui sau măcar să-l afurisească pe neastâmpăratul Învățăcel... Își făceau un adevărat plan de bătaie: colindau Întâi rudele și familiile cu dare de mână, apoi mergeau și pe la ceilalți. Nu ocoleau nici casa preotului, situată la marginea satului, care le ieșea În Întâmpinare, Înălțându-și barba albă, despicat În două, și privindu-i cu ochi severi. Știau că nu trebuie să greșească nici o notă, așa că se străduiau din răsputeri să rotunjească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
secret pe care îl cunoașteau atât de bine. Agitat și precipitat, Tintin se aruncase deja pe scara ce ducea către bibliotecă : agățat de ea cu agilitatea unui marinar de cursă lungă, Tintin gesticula scoțând de pe rafturi tomuri groase și hărți. Ocolind cu iscusință acest tir de erudiție ce risca să îl atingă, Milou lătra, pe jumătate bucuros, pe jumătate melancolic. Cu paharul de whisky în mână, Haddock urmărea fascinat această suită de acrobații ale lui Tintin. Și doar câteva exclamații modeste
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
câteva momente, el și gărzile sale se apropiară de trepte. Și. din moment ce părea că asta se aștepta de la el. Gosseyn le urcă fără să spună o vorbă. După care presupuse următoarea mișcare: fără să-ntoarcă privirea, sau să aștepte instrucțiuni, ocoli masa și se așeză pe scaunul de la mijloc. ...Exact la timp pentru a vedea podeaua aceea imensă pe care tocmai o traversase... cum începea să se miște. În sus. Acum nu mai fu defel surprins. Sub privirile lui pline de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
individul cu vocea lui moale, de ce ai lăsat să ți se întâmple asta din nou? Întrebarea părea să implice faptul că Blayney auzise despre posibilitățile dodecimale ale creierului lui Gosseyn. Normal, era numai o posibilitate, nu o certitudine. Așadar, Gosseyn ocoli întrebarea: - Nu sunt mai inteligent decât eram atunci. Apoi adăugă: - Cine ar fi bănuit că te obosești să ții casa asta amărâtă sub supraveghere? Ținu privirile ațintite pe fața netedă cât rosti cuvintele cu substrat de laudă. Și fu încântat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
se află acolo. Nu mai ezită. Și, amintindu-și că ei se așteptau să fie agresiv, păși înăuntru. De cum privise prima dată înăuntru, observase că era un loc gol la masă. Locul se afla în capătul îndepărtat al mesei. Și ocoli prin spatele a șase Troog, până ajunse la scaunul gol. Ceea ce diferea de întâlnirea inițială de la restaurant, era că, în loc să rămână în picioare, ca și cum el ar fi fost persoana cea mai importantă - se așeză. Dar undeva în mintea sa se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
la Înjurăturile pe care șoferii i le aruncau din goana automobilelor pe geam. Adevărul ultim al unei astfel de ființe se ascundea fie În pudrieră, fie În cizma Înaltă sau În pachetul de țigări Pall Mall. Pentru orice eventualitate, Bikinski ocolea de la distanță aceste obiecte, uneori se Întâmpla Însă ca, meditând la cele sfinte, șireturile lungi și Înnodate ale pictorului să se Încurce cu tocurile cui. Revelațiile sale privind adevărul ultim din om, Lawrence le propovădui câtva timp la Schitu Duca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
care-l ținea tot timpul la Îndemână, inclusiv atunci când cineva, prefăcându-se că aprinde o țigară, striga: foc. Oliver și Braic se Întâlniseră de câteva ori În timp ce se plimbau prin curte, foșnindu-și pașii printre frunzele căzute pe alee. Braic ocolea chiștoacele de la distanță, temându-se deopotrivă de apă și de foc. Fața lui era pe jumătate arsă, iar mâinile acoperite de cicatrici. Omul-paie avea oroare de singurătate și de oglinzi, care aveau proprietatea de a-l multiplica În mii și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
din talpă, m-aș putea dumiri cu cine am de-a face...” „Te pomenești”, Își spuse el, „că În păienjenișul de acolo voi descoperi aceeași icoană pe care am văzut-o și În vis...” Noimann făcu un pas la dreapta, ocolind făptura sa. Piciorul Îi aținu calea. Noimann făcu la stânga. Piciorul făcu și el o mișcare similară, blocându-i din nou calea. Atunci, medicul se Întoarse pe călcâie, Îndreptându-se spre ușă. Piciorul i-o luă Însă Înainte. Stomatologul se Îndreptă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
ale caldarâmului, risipite ca niște pete de sânge pe asfalt, peste care a trecut cu puțin timp Înainte o Întreagă herghelie de tălpi! De ce sunt pietre pe asfalt? se Întreabă medicul. Ca să te Împiedici de ele, Își răspunde tot el, ocolindu-le cu grijă. Dar pietrele nu sunt pietre. Ci pietrele sunt ochi, propriii săi ochi, nenumărații săi ochi, care-l măsoară de jos În sus, cântărindu-i În același timp și greutatea. Oare cât cântărește Noimann? Cât alcool, câte reclame
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
grijă ca să nu lunece peste băltoacele pe care le-a lăsat În urma sa un Noimann lichid ce s-a scurs din el... Sticla a fost golită. Conținutul vărsat. A rămas doar forma. O formă Îmbrăcată Într-un costum alb, care ocolește cu grijă bălțile pe stradă... Noimann Își pipăie cu teamă fața. Totul e neted, jilav. Asudat. Unde i-au dispărut trăsăturile? Trăsăturile s-au agățat de păienjeniș. Medicul Își privește cu atenție mâinile. Și mâinile sunt la fel de netede ca și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
ca o amenințare În aer... Ca o pasăre de pradă ce se năpustește asupra altor păsări de pradă. Pe străzi trec umbre, ca niște păsări tăcute, cu aripile umede ascunse subsuoară. În spatele lor merge Noimann, făcând ocoluri mari pentru a ocoli băltoacele. Trecătorii se opresc la semafor. Mașinile vin În goană. Din față, din spate. Pneurile scrâșnesc. Girofarele urlă... Încotro? Încotro? Sub această umbră amenințătoare, arbori solzoși se zbat ca niște pești pe uscat. Vântul mână singurătatea prefăcută În cutii de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
Acolo, din cincizeci În cincizeci de centimetri, alături de dopurile de bere, sticlele de Coca-Cola sparte, mucuri de țigări și pachete goale, dai și peste câte un „epolet”. E de mirare Însă că acest miros, atât de straniu În esența sa, ocolește birourile În care Își desfășoară activitatea direcția filialei C.F.R. Iași, unde În loc de epoleți miroase a zambile; astfel se și explică decizia administrației ca În spațiul vechiului WC, aflat acum În partea de nord a edificiului, a fost amenajată Sala de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
gară, un bărbat cu părul grizonat și obraji trandafirii, contemplă porumbeii călători ce ciugulesc grăunțele printre vagoane și se gândește, nici el nu știe de ce și cum, la pantofii săi proaspăt cumpărați din bazar, care posedă bizara proprietate de a ocoli de la distanță orice epolet. Numai glasul impiegatului de serviciu, care În locul său dă semnalul de plecare al unui tren spre direcția nord, Îl face să tresară din contemplație: „Vai, ce duhoare, iar am călcat peste niște franjuri de grad Înalt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
-și dădea seama. Ținea minte, ca prin ceață, cum, tot căutând-o pe Mathilda, ieșise din casă, cum trecuse pe Karl Marx și de aici pe Independenței, iar din Independenței pe Lăpușneanu. Apoi firul memoriei i se rupsese cu desăvârșire. Ocolind cu grijă „epoleții”, Noimann Încerca să reconstituie În parte evenimentele ce se derulaseră În toată această perioadă. Ținea minte că ieșise din casă dimineața, iar acum era aproape seară. Clădirile și trenurile Își Întindeau umbra peste șinele de cale ferată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
face rău, probabil din pricina nădușelii, și se Îndreptă grabnic spre ieșire. Călcând cu grijă printre șirurile de scaune de plastic de un verde fosforescent, tresări, având impresia că-l vede șezând În mijlocul salonului pe masterandul Oliver. Noimann dădu să-l ocolească: nu avea chef să se Întlnească cu nici un cunoscut. Mogâldeața Își Întredeschise ochii, aruncând spre Noimann o privire indiferentă și medicul se liniști. Nu, omul adormit pe un maldăr de bagaje nu era Oliver, ci un necunoscut. De altfel, masterandul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]