KorAP: Find »[drukola/base=proiecție & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...220 221 222 ...440 >

10,986 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

A, iar obiectul/subiectul adjectivului este generat în poziția de complement al A, pe când adjectivele inergative apar cu un argument extern, obiectul indirect fiind generat în Spec,A. Adjectivele inergative au o scindare a proiecției AP, un nivel a deasupra proiecției AP. Interpretarea DP din Spec,aP este similară cu interpretarea "posesivă" a subiectului verbelor de stare, interpretare imposibilă pentru adjectivele inergative. Scindarea proiecției AP diferă de cea a VP sub două aspecte: a nu poate atribui Caz, deci adăugarea unui

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
fiind generat în Spec,A. Adjectivele inergative au o scindare a proiecției AP, un nivel a deasupra proiecției AP. Interpretarea DP din Spec,aP este similară cu interpretarea "posesivă" a subiectului verbelor de stare, interpretare imposibilă pentru adjectivele inergative. Scindarea proiecției AP diferă de cea a VP sub două aspecte: a nu poate atribui Caz, deci adăugarea unui nivel aP nu creează o nouă poziție de specificator în care se poate atribui Caz; un argument intern trebuie să urce în alt

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
unui nivel aP nu creează o nouă poziție de specificator în care se poate atribui Caz; un argument intern trebuie să urce în alt specificator pentru a primi Caz. Interpretarea aspectuală a centrelor a este constantă în cazul adjectivelor: toate proiecțiile adjectivale sunt statice, în timp ce proiecțiile verbale sunt uneori statice, alteori dinamice. Problema adjectivelor ergative este discutată și de Tayalati (2008), tangențial, în analiza pe care o face pentru poziția cliticelor de dativ în construcțiile cauzative cu faire 'a face' și

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
o nouă poziție de specificator în care se poate atribui Caz; un argument intern trebuie să urce în alt specificator pentru a primi Caz. Interpretarea aspectuală a centrelor a este constantă în cazul adjectivelor: toate proiecțiile adjectivale sunt statice, în timp ce proiecțiile verbale sunt uneori statice, alteori dinamice. Problema adjectivelor ergative este discutată și de Tayalati (2008), tangențial, în analiza pe care o face pentru poziția cliticelor de dativ în construcțiile cauzative cu faire 'a face' și rendre 'a face, a se

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
adjectivelor ergative este discutată și de Tayalati (2008), tangențial, în analiza pe care o face pentru poziția cliticelor de dativ în construcțiile cauzative cu faire 'a face' și rendre 'a face, a se duce' din franceză. Autorul adoptă ipoteza scindării proiecției VP în două straturi ierarhizate: VP (care găzduiește argumentele interne) și vP (proiectat în prezența argumentului extern). După acest model, descompunerea domeniului adjectival în două proiecții, AP și aP, dă seamă de diferența dintre adjectivele ergative, care nu au argument

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
face' și rendre 'a face, a se duce' din franceză. Autorul adoptă ipoteza scindării proiecției VP în două straturi ierarhizate: VP (care găzduiește argumentele interne) și vP (proiectat în prezența argumentului extern). După acest model, descompunerea domeniului adjectival în două proiecții, AP și aP, dă seamă de diferența dintre adjectivele ergative, care nu au argument extern, deci nici proiecția aP, și adjectivele inergative, care au argument extern, deci și proiecția aP. Conform ipotezei formulate de Tayalati (2008: 302), cliticizarea pronumelor în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
straturi ierarhizate: VP (care găzduiește argumentele interne) și vP (proiectat în prezența argumentului extern). După acest model, descompunerea domeniului adjectival în două proiecții, AP și aP, dă seamă de diferența dintre adjectivele ergative, care nu au argument extern, deci nici proiecția aP, și adjectivele inergative, care au argument extern, deci și proiecția aP. Conform ipotezei formulate de Tayalati (2008: 302), cliticizarea pronumelor în dativ este posibilă în cazul adjectivelor ergative cu regim de dativ (a), dar nu și pentru cele inergative

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
prezența argumentului extern). După acest model, descompunerea domeniului adjectival în două proiecții, AP și aP, dă seamă de diferența dintre adjectivele ergative, care nu au argument extern, deci nici proiecția aP, și adjectivele inergative, care au argument extern, deci și proiecția aP. Conform ipotezei formulate de Tayalati (2008: 302), cliticizarea pronumelor în dativ este posibilă în cazul adjectivelor ergative cu regim de dativ (a), dar nu și pentru cele inergative (b): (a) Marie lui est sympathique 'Maria îi e simpatică' Cette

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
dacă se aplică în Sintaxă, Cazul acuzativ este absorbit de se/si. Mecanismul de reducere cazuală echivalează cu eliminarea componentului tematic al Cazului. Alegerea auxiliarului 'a fi' este efectul unei proceduri de verificare; reziduul de acuzativ este manipulat într-o proiecție flexionară. Operațiile de aritate reduc rolul tematic extern și acuzativul tematic, dar limbile care au și acuzativ structural trebuie să-l verifice prin a fi. 3.2. Relevanța selecției auxiliarului ca diagnostic inacuzativ a fost pusă la îndoială. Grimshaw (1987

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
dialectele care selectează BE pentru tranzitive și pentru inergative, AgrS nu este inert; acesta poate fi activat cu ajutorul unui DP care ajunge în Spec,AgrS și care are trăsături de persoană și de număr potrivite; apoi, AgrS se poate adăuga proiecției D/P0, transformând-o într-o poziție tematică; DP se poate deplasa din Spec,DP în Spec,BE fără să fie implicat într-o deplasare nepermisă (engl. improper movement) și fără să încorporeze D/P0 în BE; astfel, este selectat

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
pierdut auxiliarul 'a fi' (excepție de la această regulă este catalana, care a pierdut auxiliarul a fi, dar a păstrat acordul la persoana 3). Belletti (2001)18 analizează acordul participiului perfect ca fiind obținut printr-o relație specificator−cap, într-o proiecție joasă a acordului participial; acordul între subiect și participiul verbelor care selectează auxiliarul 'a avea' este imposibil pentru că proiecția de Acord al participiului este mai jos decât poziția de subiect al verbului care selectează 'a avea'. Mackenzie (2006: 168) este

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
acordul la persoana 3). Belletti (2001)18 analizează acordul participiului perfect ca fiind obținut printr-o relație specificator−cap, într-o proiecție joasă a acordului participial; acordul între subiect și participiul verbelor care selectează auxiliarul 'a avea' este imposibil pentru că proiecția de Acord al participiului este mai jos decât poziția de subiect al verbului care selectează 'a avea'. Mackenzie (2006: 168) este de părere că acordul participiului nu motivează analiza ergativă, iar acordul prin deplasare este incorect. Kayne (2000: 113) observă

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
decât poziția de subiect al verbului care selectează 'a avea'. Mackenzie (2006: 168) este de părere că acordul participiului nu motivează analiza ergativă, iar acordul prin deplasare este incorect. Kayne (2000: 113) observă că acordul participiului din limbile romanice corespunde proiecției AgrO de la Chomsky (1993). Autorul arată că, în spaniolă, propozițiile inacuzative cu participiu trecut nu au acord participial; în anumite dialecte din sudul Franței se face acordul participiului în structuri cu 'a avea'. Tot Kayne (2000: 115) menționează că, în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
stabilită de Belletti și Rizzi (1981)24, pentru limba italiană. Fenomenul a fost studiat de Burzio (1986), tot pentru italiană, și de Hoekstra (1984) pentru neerlandeză. Burzio (1986: 33−34, apud Mackenzie 2006: 51) a analizat fenomenul cliticizării în legătură cu Principiul Proiecției și a ajuns la concluzia că ne este generat în poziția sa de clitic și primește rol tematic de la o categorie vidă aflată în poziția obiectului. Grimshaw (1987: 245) arată că ne corespunde unei părți a unui NP și poate

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cele două verbe este că a fi apare în construcții predicative, iar a avea, în construcții tranzitive. Moro (1997, apud Niculescu 2008: 257−258) arată că diferența dintre 'a avea' și 'a fi' este minimală și constă în numărul de proiecții funcționale de tip acord (Agr) prezente în derivație, fapt determinat de prezența/absența argumentului extern. Niculescu (2008: 236) susține că a fi și a avea sunt verbe inacuzative care subcategorizează pentru un singur complement, de forma unei predicații secundare de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
este derivată de la a fi. Atât a fi, cât și a avea sunt verbe care nu pot atribui rol tematic, iar diferența dintre ele constă în capacitatea de a atribui Caz: spre deosebire de a avea, a fi nu dispune de o proiecție funcțională AgrOP (grupul acordului obiectului), care să-i permită atribuirea Cazului obiectiv (acuzativ). Pornind de la analizele propuse, Rouveret (1998: 46) ajunge la două întrebări: (a) care este explicația absenței aproape sistematice a verbului a avea în limbile ergative? și (b

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cazual argumentul Temă în construcțiile cu a avea? Autorul (Rouveret 1998: 47-48) încearcă să reconcilieze, prin teoria Principiilor și a Parametrilor, cele două interpretări legate de încorporare: apariția lui a avea în structura de suprafață presupune o dublă încorporare, în proiecția AgrO, a verbului a fi și a prepoziției abstracte. Această încorporare permite atât activarea trăsăturii de caz [+ Acuzativ], cât și deplasarea argumentului Temă în poziția Spec,AgrOP. Prin urmare, a avea nu poate apărea în structurile în care categoria AgrOP

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în structurile posesive, ci și în utilizările ca auxiliar. Situația verbelor a fi și a avea din limba italiană este analizată de Moro (1998), care pune diferența dintre aceste două verbe (atunci când funcționează ca verbe pline) pe seama numărului diferit de proiecții Agr (Acord). Conform acestei teorii, cele două verbe funcționează similar în italiană, selectând o propoziție redusă, în care ci funcționează ca predicat. Apariția celor două verbe într-o structură nu este determinată lexical: verbul se realizează ca essere 'a fi

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
1998: 160), reluând cu metode de cercetare moderne ideea lui Benveniste, este că 'a avea' este forma pe care o ia copula atunci când sunt inserate două argumente. Pornind de la o teorie mai veche a lui Chomsky (1988), conform căreia toate proiecțiile Agr sunt instanțe ale aceleiași entități, diferența dintre Cazuri decurgând din tipul de element cu care se combină Agr (pentru nominativ, cu T, pentru acuzativ, cu V), Moro (1998: 161-162) arată că structurile cu a fi (copulativ, în teoria autorului

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Moro (1998: 161-162) arată că structurile cu a fi (copulativ, în teoria autorului, dar situația este aceeași pentru toate tipurile de structuri cu a fi) sunt constituite din două DP legate printr-o relație de predicație și conțin o singură proiecție Agr, în timp ce structurile cu a avea conțin două argumente - subiectul propoziției reduse și subiectul extern, aflat în poziția SpecVP - și două proiecții Agr. Concret, această situație se manifestă în limba italiană (a) prin acordul constant al participiului trecut cu subiectul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cu a fi) sunt constituite din două DP legate printr-o relație de predicație și conțin o singură proiecție Agr, în timp ce structurile cu a avea conțin două argumente - subiectul propoziției reduse și subiectul extern, aflat în poziția SpecVP - și două proiecții Agr. Concret, această situație se manifestă în limba italiană (a) prin acordul constant al participiului trecut cu subiectul în structurile conținându-l pe a fi, pentru că toate proiecțiile Agr au fost activate, formând un lanț, și (b) prin cliticizare, în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
subiectul propoziției reduse și subiectul extern, aflat în poziția SpecVP - și două proiecții Agr. Concret, această situație se manifestă în limba italiană (a) prin acordul constant al participiului trecut cu subiectul în structurile conținându-l pe a fi, pentru că toate proiecțiile Agr au fost activate, formând un lanț, și (b) prin cliticizare, în structurile cu a avea, pentru că există o proiecție Agr în plus. 3.4. Datele din limba română Pornind de la datele teoretice prezentate până acum și analizând toate tipurile

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
limba italiană (a) prin acordul constant al participiului trecut cu subiectul în structurile conținându-l pe a fi, pentru că toate proiecțiile Agr au fost activate, formând un lanț, și (b) prin cliticizare, în structurile cu a avea, pentru că există o proiecție Agr în plus. 3.4. Datele din limba română Pornind de la datele teoretice prezentate până acum și analizând toate tipurile de contexte înregistrate în DA voi analiza problema încadrării verbului a avea în clasa ergativelor/inacuzativelor, deși, aparent, nu este

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
contexte, destul de vagă), cele două verbe au în comun și construcția cu subiect nonagentiv, subiectul Agent putând apărea doar în contexte speciale. Din punct de vedere sintactic, am remarcat, pentru ambele verbe, imposibilitatea pasivizării (care se poate explica prin absența proiecției v sau prin absența unui tip anume de proiecție v) și acceptarea adjectivizării participiului, însă nu pentru toate aparițiile celor două verbe. Deși tradiția lingvistică separă clar cele două ipostaze ale lui a fi - Frege, Benveniste, Hjelmslev, Meillet -, unele studii

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
și construcția cu subiect nonagentiv, subiectul Agent putând apărea doar în contexte speciale. Din punct de vedere sintactic, am remarcat, pentru ambele verbe, imposibilitatea pasivizării (care se poate explica prin absența proiecției v sau prin absența unui tip anume de proiecție v) și acceptarea adjectivizării participiului, însă nu pentru toate aparițiile celor două verbe. Deși tradiția lingvistică separă clar cele două ipostaze ale lui a fi - Frege, Benveniste, Hjelmslev, Meillet -, unele studii filosofice mai vechi (Goblot 1952), precum și studii lingvistice recente

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]