5,680 matches
-
limbut, beție de cuvinte). Capodopera polemică a lui Maiorescu este Beția de cuvinte. Răspunsul la discursul de recepție al lui Duiliu Zamfirescu la Academia Română e de altfel și el o capodoperă de umor rece, pe baza sentimentului altitudinii. E o teribilă admonestație onctuoasă, o reducere zâmbitoare la neant. "CONVORBIRI LITERARE" Ideologia stabilită de Titu Maiorescu la "Junimea" era cam aceasta: 1. 1. absolută potrivire între fond și formă. Mai bine deloc universități,licee, reviste, cărți, dacă reprezintă o formă goală fără
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
patologie și sociologie, cu preocuparea de explicație și metode exacte. O făclie de Paști, nuvelă pretins psihologică, e mai mult fiziologică, etnologică, dintr-un câmp de relații depășind cu mult conștiința. Cum e cu putință ca slabul Leiba să facă teribila faptă a arderii mâinii lui Gheorghe? Explicația de ordin psihologic e frica, știindu-se că spaima are adesea efectele curajului. Dar isprava lui Zibal e așa de teribilă, încît e nevoie de o frică delirantă, imaginativă, care se și lămurește
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
cu mult conștiința. Cum e cu putință ca slabul Leiba să facă teribila faptă a arderii mâinii lui Gheorghe? Explicația de ordin psihologic e frica, știindu-se că spaima are adesea efectele curajului. Dar isprava lui Zibal e așa de teribilă, încît e nevoie de o frică delirantă, imaginativă, care se și lămurește prin aceea că Zibal este evreu. Dar evreii normali au frica defensivă, lamentoasă, Zibal e sinistru. Aflăm atunci că eroul suferă de teroarea cronică de origine traumatică, adăugată
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
pe comunitatea proprietății, pe abolirea inegalităților de rasă și de sex etc. Un artist trebuie să îmbrățișeze acest ideal, altfel e contra științei care cere ca arta să fie determinată de mentalitatea vremii. De aci urmează la Gherea un sectarism teribil. O operă în contrazicere cu aceste idealuri nu e bună și criticul se cuvine s-o respingă. O poezie ce glorifică societatea feudală ori burgheză e condamnabilă: "...o revistă redactată de un om religios nu va tipări, și nu trebuie
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
viziuni. Stând culcat în iarbă vede patriarhi și îngeri, sau muntele i se arată ca o scară biblică spre cer. Totul e "deșirat și colosal", orice stâncă este "enormă", solitudinea e absolută, mortală, pădurea se arată fantomatică, emițătoare de sonuri teribile, plină de batraciene hidoase. Scriitorul are o mare sensibilitate pentru elementul teluric, și munții iau sub pana lui siluete de monștri vii. Dimpotrivă, pajiștile cu flori colcăie de viață edenică în felul insulei din Cezara, și de pe ele fluturi se
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
-n larg și nu se mai întorc. Există un hieratism minulescian, moștenit într-o măsură și de la Macedonski, nu lipsit de cabotinism, însă grațios tocmai pentru asta. Iser, care a ilustrat poemele, a înțeles foarte bine latura lui de estetism teribil. Într-un templu turcesc, ard în sfeșnice vechi de aramă trei lumânări de ceară, iahturile albe, roșii și negre ancorează simetric, după culori, în portul blond din nord debarcă marinari bruni din sud, un rege plînge-n cavou lăsând să-i
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
crearea poemului, prin care, cu "jertfe grandioase", "neajutat de nimeni", poetul a "cucerit" viața. Când ar fi cazul să salveze o existență, poetul ar renunța "în fine" la artă, pentru care și-a sugrumat iubirea, renunțare care este un sacrificiu teribil, făcut însă odată pentru o femeie posedată "din tălpi și până-n creștet". Tristeța poetului e factice și erotica fanfaronă, și din totul se rețin unii psalmi, fără misticism adânc, care au totuși, prin rotația lor litanică, o remarcabilă suavitate verbală
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
monarhism și magie. M. Ralea a dovedit talent literar în note de călătorie în care aduce puțin din Barrès în facultatea de a lua repede temperatura morală a locului și a o traduce în câteva planșe impresioniste. Toledo: "...un loc teribil. Închipuiți-vă o stâncă în formă de trunchi de con". Berlinul: "... clădiri negre, încruntate, proiectate pe un cer de cenușă, oglindite în apa neagră..." Hamburg: Nu se poate închipui nordul fără lacuri negre, cu reflexe de păcură..." TUDOR VIANU Tudor
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
deopotrivă mama și fetele, îndeamnă la furt, caută legături cu prostituatele ori cuceririle în locuri absurde, precum cabinetul unui vagon de căi ferate (Huliganii). Trecând în zona fantastică, autorul urmărește experiențele sexuale cu femeile-vampir și-și exprimă dorinți de împerechere teribile: cu o moartă, cu un copil și cu o bolnavă (la accidentul astrologic). MIHAIL CELARIANU Scriitor dintr-o serie mai veche, Mihail Celarianu trebuie citat aici pentru faptul că în esență romanele sale, de concepție lirică, interesează prin caracterul lor
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
și un traiect al ieșirii din contingent. Asemenea lui Sisif, el urcă muntele, simultan un urcuș al existenței și al creației: „Sisif pe muntele negru/ Neagră e stânca pe care o poartă / Grea e povara, greu e urcușul / Sisif și teribila-i artă/ [...] / Sisif pe muntele negru/ Pe umeri cu neagra lui stâncă / Din nou urcă muntele sumbru/ Cu foamea-i de piscuri cu foamea-i adâncă” (Sisif). „Ritual solitar”, „istorie personală”, lirica se prezintă ca o „sinteză de contraste”, în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286977_a_288306]
-
calea mântuirii persoane bine pregătite, de diferite condiții sociale, vârste și funcții, și a demonstrat în multe ocazii că dulcele Isus știe să facă lucruri minunate și să-i învingă pe uriași cu lăcustele (Num 13,33). Acesta, suferind de teribile ispite carnale, din zel pentru castitate, s-a castrat; ulterior, a trebuit să facă apel la papă, care, după ce l-a mustrat cu asprime, i-a acordat dispensa pentru a putea celebra. A murit după mulți ani la Londra. 6
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
unui tunet puternic, ori a unor ape învolburate în vâltoarea unei cascade. Niciodată nu a spus un cuvânt necontrolat sau nesigur. Avea pregătit întotdeauna răspunsul la orice lucru. Spunea lucruri minunate despre curtea cerească, adică despre măreția paradisului, și lucruri teribile despre suferințele infernului. Era originar din provincia Provenza, de statură medie, cu un ten mai degrabă închis. Era un om spiritual în cel mai mare grad, așa încât puteai să crezi că vezi un alt Paul, sau un alt Elizeu. Ceea ce
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
soluționării favorabile a propriei situații, afirmă că poetul nu a luptat împotriva lui Augustus 91, nu s-a înrolat în vreun partid advers 92, nu s-a făcut vinovat de nicio omucidere, nu a amestecat cu propria-i mână veninuri teribile și nici nu a pus pe inul tăblițelor de scris vreun sigiliu fals, într-un cuvânt, nu a comis nimic care să fie interzis prin lege93. Și cu toate acestea, Ovidiu din nou "mărturisește" că greșeala lui este, totuși, și
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
celor de la guvernare, pe de altă parte îi raportau lui Augustus tot ceea ce se întâmpla în tabăra adversă: erau persoane care făceau un joc dublu, după cum s-ar spune în zilele noastre. Pe aceștia, Tacit avea să-i eticheteze drept teribili turnători 158. Prin comportamentul lor ulterior exilulului lui Ovidiu, ei se exclud din numărul acelor aristocrați coerenți care aveau să rămână până la sfârșit adversari ai regimului lui Augustus. Pe aceștia din urmă trebuie să-i căutăm printre prietenii lui Ovidiu
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
aceeași experiență spirituală, caracterizată de curaj și prudență, cu cei mai înalți reprezentanți ai Fabiilor. Lui Paulus, Ovidiu este gata să îi povestească totul, pentru că nu mai poate suporta dificultățile exilului la Tomis (îi trece din nou în revistă: dușmanii teribili, frig groaznic, săgeți înveninate, coșmaruri continue...). Poetul se teme că va fi îngropat la Tomis. Ar vrea ca Maximus să îi ceară lui Augustus transferul în alt loc de exil: Ia, în mână, Maxime, cu a ta elocvență în limba
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
au conștiința dificultății de a alege. Ienăchiță se luptă cu stîngăciiile limbii și trece printr-o criză specifică spiritelor Întemeietoare. O Întîlnim, sub alte forme și la grade diferite, și la Maiorescu și Eminescu. La Ienăchiță Văcărescu ezitarea ia forme teribile, pentru că poetul are impresia că-i lipsește pînă și instrumentul care să exprime această nehotărîre. Conștiința scrisului Începe, la el, printr-o conștiință a impreciziei limbajului. „Muză - zice el În celebra Gramatică - putere dă, mă rog, la graiurile mele / Zi
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
preocupă, grija lui cea mare este să trăiască „fără sațiu”. Moare În condiții misterioase, la 30 de ani, ucis probabil de oamenii lui Moruzi din motive sentimentale.* Toți Văcăreștii au asemenea Încurcături. Însă În poezie nu răzbate nimic din tragedia teribilă a familiei. Poezia este, aproape În exclusivitate, un discurs Îndrăgostit. Metafora discursului este, la Alecu Văcărescu, focul, iar starea lui de grație robia. Există În stihurile destrăbălatului boier un rafinat mazochism: ca să trăiască bucuriile iubirii, trebuie să ardă, să sufere
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
rabdă și iar se jelește. Suferința În tăcere nu este genul lui. O acceptă, totuși, pentru că așa cere protocolul, dar amenință că, deși „a răbda este dator”, va striga amorul lui chiar și În iad și „fiteunde” va fi. Amenințare teribilă: „Voi striga, făr-a ascunde, Că tu ești amorul meu.” Alecu are și anumite exigențe etice. Cere virtute și prieteșug curat. Reclamă crezămînt și făgăduiește statornicie. Se culpabilizează și promite Îndreptarea: „Ce feli să urmez Să vă-ncredințez Și cum să
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
verbele lui. A crea, a plasma, a edifica corespund unui vast proiect politic și spiritual. Acestea pot cuprinde și ordona lumea materiei și lumea spiritului. Ion Heliade Rădulescu se simte pregătit să exprime toate lucrurile, văzute și nevăzute. Ce orgoliu teribil, cîtă Încredere În puterea poeziei se observă În Îndemnurile lui: „CÎntați, poeți, pe Dumnezeu, natura Întreagă, amorurile cele sacre, Înălțați pe femeie la gradul ei predestinat de la Început, cîntați pe toți bărbații cei mari, Înălțați-i de model Înaintea posterității
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
complex și confuz, În același poem, În spațiul aceleiași scriituri. * Dificultatea de a-i desface discursul pentru a-i determina felul special de a se apropia de obiectul liric (care la Heliade se confundă cu obiectul cultural) vine și din teribilul retorism al versului. Poemul este adesea un discurs În sens didactic, o demonstrație cu abstracțiuni. Metaforele sînt puține și fără strălucire: „vălul mîhnirii”, „plumbul datoriei”, „scaunul veciei”, „brațul Îngrijirei”, „vîntul soartei”, „demonul geloziei”, „aripile vremii”, „a dealului sprinceană”, „brațele somniei
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
aici cu temele propriu-zise ale poeziei, constatăm că Heliade, deși nu le-a dezvoltat pe toate, a scris despre multe dintre ele. A scris despre cutremure, despre turnuri mărețe, despre ruine, despre viscole astrale... Poemele sînt deseori brăzdate de fulgere teribile și, cum vom dovedi mai Încolo, imaginația urcă În chip frecvent spre bolțile cerului. Trebuie Însă spus că aceste elemente sînt mai ales retorice, elemente de referință, rareori ele intră În poeme Însoțite de o percepție mai acută a materialității
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
alta, este indistinctă (grămadă) și, față În față cu această priveliște, spiritul creatorului e În derută: limbajul Îl trădează, simțurile (vederea) și rațiunea (cugetul) Își pierd, cel puțin pentru un moment, prospețimea și claritatea, Însușirile lor fundamentale. Urmează un vers teribil: „Plecăm pe cărări netezi și foarte-ntortochiate”, demn de Heliade. Netezi și-ntortochiate totodată arată, În confuzia gramaticii, o confuzie mai mare, posibila În ordinea scriiturii: sentimentul informului și, simultan, imperios, nevoia de ordine, spaima de rătăcire. Este spaima omului clasic de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Heliade este mai mult decît alți poeți ai timpului un moralist neînduplecat, la mînie (Ingratul, Un muieroi și o femeie, În fabule) scoate urlete de indignare. Își copleșește, realmente, adversarul prin aluzii din ce În ce mai compromițătoare pînă ce poemul devine un blestem teribil: „Să urli de turbare cînd ți-or cădea blesteme A două inimi calde ce tu le-ai dezunit Și-n viața de acuma, și-n cea de apoi vreme: Să tremuri ca un cîine În rane schilăvit. Ca molipsit de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
plin de rane ce Încă sîngerează, Tovaroș bucuriei ș-al timpilor scîrbiți, El, o, soție dragă! el vine de-ți urează: Ani veseli, ani de pace, ani mulți, ani fericiți.” Într-un Imn la dragoste (1838), scris după un cutremur teribil, poetul substituie sentimentului erotic evlavia creștină, zicînd că „dragostea e Domnul”. Heliade e cel dintîi la noi care scrie poema leagănului și a neliniștii paterne În fața pruncului bolnav. Erosul este aici copleșit de simțul datoriei morale: „Copilul se deșteaptă; l-
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cînd stejarii se Înalță cu fală, „se Îndreptează”, ridiclnd brațele spre cîmpiile cerului. Orizontul e dulce, luminos, unda rîului e lină... Însă, iubitor de contraste și statornic În tristețe, poetul nu gustă nici acum deplina mulțumire. În spațiul idilic apar teribilele versuri: „Pui mîna p-a mea frunte și caut un mormînt .................................................................. Zic lumii un adio: iau lira și mă duc”... O figură a nestatorniciei se prefigurează, așadar În aceste versuri. Poetul este predestinat să rătăcească În Întunericul durerii și nici un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]