57,196 matches
-
a V-a, în rang de ofițer, iar anul următor terminării războiului a fost avansat la grad de căpitan. Activitatea națională După obținerea independenței României, activitatea lui s-a concentrat mai ales pe obținerea unității naționale prin unirea teritoriilor de peste munți cu patria-mamă. A acordat sprijin material mai multor instituții, ziare sau studenți români din Austro-Ungaria. A trimis multe ajutoare sub formă de bani, cărți, rechizite școlare, burse de studii, în Transilvania, Bucovina și Banat. S-a implicat și pentru cauza
Ștefan Stoika () [Corola-website/Science/335463_a_336792]
-
anul 1330 (sau 1331) consemnează astfel: „Potrivit celor spuse, Saltuk Baba a fost un gânditor îndrăgit, respectat și apreciat precum un profet‟. De amintirea lui Saltuk Baba este legat numele localității Babadağ ("baba" înseamnă „tată, conducător, strămoș‟, iar "dağ" înseamnă „munte‟). Alexandrescu-Dersca Bulgaru ("Alexandrescu-Dersca", 1978, 448) crede că în stadiul actual la informației istorice de care dispunem, nu putem preciza încă dacă Sarî Saltuk a fost întemeietorul orașului Babadag sau numai eponimul lui, stabilindu-se împreună cu coloniștii turci pe locul unei
Sarı Saltuk Baba () [Corola-website/Science/331914_a_333243]
-
fost încredințați vă va culege, apoi la Domnul vostru veți fi întorși.”, sura XXXII, versetul 11). Ğabra’īl este cel mai notabil, menționat frecvent și în literatura preislamică. Numele său înseamnă „Dumnezeu este puterea mea”. El poate să ruineze un munte cu o singură pană și să zboare din rai pe pământ într-o oră. Este câteodată menționat ca „spiritul adevărului - "rūḥ al-amīn"” sau ca „sfântul spirit - "rūḥ al-qudus"”, dar al doilea termen are un înțeles diferit de cel din creștinism
Îngerii în islam și în tradiția islamică () [Corola-website/Science/331969_a_333298]
-
ul (Thymallus thymallus) este un pește dulcicol, asemănător cu păstrăvul, din familia salmonide ("Salmonidae") care trăiește în zona inferioară a râurilor repezi de munte, cu apă limpede, rece și cu fundul pietros, din Europa. Trăiește și în România și Republica Moldova. Lungimea mijlocie 30-35 cm, iar greutatea 300-400 g; lungimea maximă 60 cm, greutatea maximă 6,7 kg. Masculii sunt mai mari ca femelele. Poate
Lipan () [Corola-website/Science/331967_a_333296]
-
în sedimentele cretacice ale flișului unității de Teleajen (șisturi cu intercalații grezoase masive) și prin contribuția Buzăului împreună cu afluenții săi din cursul superior. Oscilațiilor tectono-struturale în raport cu unitățile montane adiacente (300-350 m față de Clăbucetele Întorsurii - spre nord și 600-700 m față de munții sudici), li s-a adăugat erodarea laterală de către apele curgătoare - în sectorul Întorsurii. Actual tectonica sa este subsumată celei a Munților Buzăului, fiind caracterizată de seismicitate ridicată și ascensiune cu 0,5-1 mm/an. Limitele sale, sunt: Cu o lungime
Depresiunea Întorsura Buzăului () [Corola-website/Science/331974_a_333303]
-
cursul superior. Oscilațiilor tectono-struturale în raport cu unitățile montane adiacente (300-350 m față de Clăbucetele Întorsurii - spre nord și 600-700 m față de munții sudici), li s-a adăugat erodarea laterală de către apele curgătoare - în sectorul Întorsurii. Actual tectonica sa este subsumată celei a Munților Buzăului, fiind caracterizată de seismicitate ridicată și ascensiune cu 0,5-1 mm/an. Limitele sale, sunt: Cu o lungime de aproximativ 16 km, este dispusă în formă de potcoavă, de la Vama Buzăului și până la sud de Bobocea. Are aspectul unei
Depresiunea Întorsura Buzăului () [Corola-website/Science/331974_a_333303]
-
pajiști, pădurile găsindu-se cu predilecție spre periferie. Principala apă curgătoare este Râul Buzău, care după ce izvorăște din Masivul Ciucaș curgând spre nord-nord-est, străbate depresiunea și după un cot strâns - "Întorsura" - își continuă curgerea spre spre sud-est pentru a traversa Munții Buzăului. Accesul intradepresionar se face prin câteva trecători: la nord pasurile Barcani (Zagon) (DN13E) și Hămaș (Hagău) (DJ121A) fac legătura cu Depresiunea Târgu Secuiesc, la vest pasurile Zizin (Dălghiu) (DJ 103A) și Predeluș (DN10) fac legătura cu Depresiunea Sfântu Gheorghe
Depresiunea Întorsura Buzăului () [Corola-website/Science/331974_a_333303]
-
musulmanilor fată de creștini a scăzut, concomitent cu diminuarea numărului de creștini aflați în funcții cheie, care ar fi putut pleda cauza comunității lor. O dată cu augmentarea violențelor, pe fondul slăbirii autorității centrale, creștinii s-au retras către nordul Mesopotamiei, iar munții din această regiune au devenit spațiul lor de refugiu. Sub autoritate otomană, creștinii au fost tratați ca cetățeni de rang secundar, în ceea ce a devenit cunoscut ca sistemul millet. Jizya era colectată, iar regulile valabile pentru dhimmi erau aplicate cu
Creștinii în Irak () [Corola-website/Science/331954_a_333283]
-
lor de refugiu. Sub autoritate otomană, creștinii au fost tratați ca cetățeni de rang secundar, în ceea ce a devenit cunoscut ca sistemul millet. Jizya era colectată, iar regulile valabile pentru dhimmi erau aplicate cu strictețe în interiorul orașelor. În același timp, munții ofereau, încă o dată, un refugiu pentru creștini, care conviețuiau pașnic alături de kurzi. Cele cinci secole de autoritate otomană au fost sinonime cu declinul continuu al Bisericii Răsăritene. În preajma perioadei prăbușirii Imperiului Otoman și a edificării statului turc modern, peste un
Creștinii în Irak () [Corola-website/Science/331954_a_333283]
-
Dinastia almohadă (, din arabă الموحدون, transliterat al-Muwaḥḥidun, “monoteiștii” sau “unitarienii”) a fost o dinastie musulmană marocană fondată în secolul al XII-lea care a dus la înființarea unui stat berber în regiunea Tinmel în munții Atlas, în jurul anilor 1120. Mișcarea a fost începută de Ibn Tumart din tribul Masmuda, urmat de Abd al-Mu’min al-Gumi între anii 1130 și 1163, când acesta a murit; almohazii i-au învins pe almoravizi, extinzându-și aria de influență
Dinastia Almohadă () [Corola-website/Science/331939_a_333268]
-
acolo unde va fi și omorât de către un sclav în anul 1269; dinastia marinidă va ocupa Marrakesh-ul, punând astfel capăt dominației almohade din vestul Magrebului. Mișcarea almohadă a început o dată cu Ibn Tumart, un membru al unei confederații tribale berbere a munților Atlas din sudul Marocului, cunoscută sub numele de Masmuda. În acel timp, Marocul și majoritatea Magrebului și Spaniei (Andaluzia) se aflau sub dominația almoravizilor, o dinastie berberă cunoscută sub numele de Sanhaja. Încă de la o vârstă fragedă, Ibn Tumart a
Dinastia Almohadă () [Corola-website/Science/331939_a_333268]
-
fiind acest Mahdi de mult așteptat. Această afirmație a reprezentat o declarație de război la adresa statului almoravid. La sfatul adepților săi, Omar Hintati, o căpetenie proeminenta a Hintata, Ibn Tumart și-a părăsit peștera în 1122 și a urcat în munții Atlas, pentru a organiza mișcarea almohadă printre triburile Masmuda. Pe lângă tribul său, Hargha, Ibn Tumart și-a asigurat susținerea triburilor Ganfisa, Gadmiwas, Hintata, Haskura și Hazraja. În jurul anului 1124, Ibn Tumart a ridicat o fortăreață în Tinmel, în valea Nfis
Dinastia Almohadă () [Corola-website/Science/331939_a_333268]
-
pentru a organiza mișcarea almohadă printre triburile Masmuda. Pe lângă tribul său, Hargha, Ibn Tumart și-a asigurat susținerea triburilor Ganfisa, Gadmiwas, Hintata, Haskura și Hazraja. În jurul anului 1124, Ibn Tumart a ridicat o fortăreață în Tinmel, în valea Nfis, în munții Atlas, un complex fortificat de nepătruns, care a servit ca centru spiritual și militar, fiind sediul central al mișcării almohade. În primii opt ani, rebeliunea almohadă s-a limitat la un război de gheria de-a lungul vârfurilor și a
Dinastia Almohadă () [Corola-website/Science/331939_a_333268]
-
un complex fortificat de nepătruns, care a servit ca centru spiritual și militar, fiind sediul central al mișcării almohade. În primii opt ani, rebeliunea almohadă s-a limitat la un război de gheria de-a lungul vârfurilor și a ravenelor munților Atlas. Pierderea principală a fost transformarea drumurilor și a munților care treceau la sud de Marrakesh în locuri nesigure, amenințând ruta către orașul Sijilmassa. Imposibilitatea de a trimite destui oameni pentru a-i disloca pe almohazi, autoritățile almoravide s-au
Dinastia Almohadă () [Corola-website/Science/331939_a_333268]
-
spiritual și militar, fiind sediul central al mișcării almohade. În primii opt ani, rebeliunea almohadă s-a limitat la un război de gheria de-a lungul vârfurilor și a ravenelor munților Atlas. Pierderea principală a fost transformarea drumurilor și a munților care treceau la sud de Marrakesh în locuri nesigure, amenințând ruta către orașul Sijilmassa. Imposibilitatea de a trimite destui oameni pentru a-i disloca pe almohazi, autoritățile almoravide s-au împăcat cu idea că trebuie să construiască fortărețe puternice (cea
Dinastia Almohadă () [Corola-website/Science/331939_a_333268]
-
urmați de arcași și sclavi. Cel mai apropiat companion al lui Ibn Tumart, al-Bashir, și-a asumat rolul de comisar politic, impunând disciplina doctrinală printre oamenii triburilor Masmuda, câteodată chiar și cu forța. La începutul anilor 1130, almohazii au părăsit munții pentru primul atac de mari dimensiuni în zonele joase. A fost un dezastru. Almoravizii au atacat din oraș și i-au nimicit pe almohazi în bătălia de la al-Buhayra. Almohazii au înregistrat pierderi mari, jumătate din căpeteniile lor le-au fost
Dinastia Almohadă () [Corola-website/Science/331939_a_333268]
-
au atacat din oraș și i-au nimicit pe almohazi în bătălia de la al-Buhayra. Almohazii au înregistrat pierderi mari, jumătate din căpeteniile lor le-au fost omorâte în lupta iar supraviețuitorii abia au reușit să-și croiască drum înapoi în munți. Ibn Tumart a murit la puțin timp după, în august 1130. Faptul că dinastia almohadă nu s-a prăbușit imediat după o astfel de înfrângere și după moartea Mahdiului lor carismatic, este o dovadă a organizației foarte bine pusă la
Dinastia Almohadă () [Corola-website/Science/331939_a_333268]
-
a asigurat că emirul să intre într-o alianță anti-otomana. Emirii evoluau prin abilitățile sale intelectuale, în timp ce creștinii câștigau protective politica, autonomie și un aliat locat împotriva conducerii otomane. Oportunitățile economice i-au încurajat pe maroniti să migreze spre sudul Muntelui Liban. Sistemul feudal care s-a dezvoltat în "Muntele Liban" a însemnat că familiile conducătoare din fiecare comunitate erau responsabile pentru colectarea taxelor în schimbul puterii locale prin influența lor asupra emirului. Odată cu secolul al XIX-lea, sistemul feudal începea să
Comunitatea maronită din Liban () [Corola-website/Science/331980_a_333309]
-
anti-otomana. Emirii evoluau prin abilitățile sale intelectuale, în timp ce creștinii câștigau protective politica, autonomie și un aliat locat împotriva conducerii otomane. Oportunitățile economice i-au încurajat pe maroniti să migreze spre sudul Muntelui Liban. Sistemul feudal care s-a dezvoltat în "Muntele Liban" a însemnat că familiile conducătoare din fiecare comunitate erau responsabile pentru colectarea taxelor în schimbul puterii locale prin influența lor asupra emirului. Odată cu secolul al XIX-lea, sistemul feudal începea să se dezintegreze. Căderea emiratului în 1840 după exilul lui
Comunitatea maronită din Liban () [Corola-website/Science/331980_a_333309]
-
casă timp de mai mult de 4 săptămâni. Acest conflict a avut, de asemenea, un impact asupra cunoștinței maronitilor. Ceea ce a încurajat comunitățile creștine să apeleze la puterile europene pentru sprijin, a fost teamă repetării acestor evenimente. În anul 1861, Muntele Liban devine autonom, având un conducător creștin care nu era maronit și un consiliu administrativ; în anul 1864, muntele Liban a devenit cunoscut că "mutasarifiya". Deși acesta încă era o parte nominală a Imperiului Otoman, Muntele Liban se afla acum
Comunitatea maronită din Liban () [Corola-website/Science/331980_a_333309]
-
Ceea ce a încurajat comunitățile creștine să apeleze la puterile europene pentru sprijin, a fost teamă repetării acestor evenimente. În anul 1861, Muntele Liban devine autonom, având un conducător creștin care nu era maronit și un consiliu administrativ; în anul 1864, muntele Liban a devenit cunoscut că "mutasarifiya". Deși acesta încă era o parte nominală a Imperiului Otoman, Muntele Liban se afla acum sub protecție franceză. Atabilirea mutasafiryiei a avut, de asemenea, repercusiuni asupra conducerii comunității. Notabilii feudali nu se mai bucurau
Comunitatea maronită din Liban () [Corola-website/Science/331980_a_333309]
-
evenimente. În anul 1861, Muntele Liban devine autonom, având un conducător creștin care nu era maronit și un consiliu administrativ; în anul 1864, muntele Liban a devenit cunoscut că "mutasarifiya". Deși acesta încă era o parte nominală a Imperiului Otoman, Muntele Liban se afla acum sub protecție franceză. Atabilirea mutasafiryiei a avut, de asemenea, repercusiuni asupra conducerii comunității. Notabilii feudali nu se mai bucurau de aceeași putere extinsă, consecință a căderii emiratului. Cu toate acestea, liderul revoltei țăranilor, Yusuf Karam, nu
Comunitatea maronită din Liban () [Corola-website/Science/331980_a_333309]
-
diplomatic crucial spre Roma și Paris, pentru a câștiga spirjin împotriva acestei supuneri forțate. El și-a încheiat călătoria printr-o vizită la sultanul din Istanbul, fiind capabil, astfel, să își demonstreze loialitatea față de autoritățile conducătoare. În jurul Primul Război Mondial , "Muntele Liban" a fost forțat să accepte această firman drept protecție de liderii locali. Odată cu inceterea ostilităților Primului Război Mondial și ruperea din Imperiul Otoman, maroniții erau prezentați cu niște oportunități mari pentru a-și proteja proriul stat. Pentru acest scop, consiliul administrativ
Comunitatea maronită din Liban () [Corola-website/Science/331980_a_333309]
-
consiliul administrativ l-a însărcinat pe patriarhul "Hoyek" cu participarea la Conferința de pace de la Versailles, pentru a preveni stabilirea Siriei și Campania pentru crearea unui stat libanez independent. Existau două întruchipări distincte ale Libanului. Prima, Micul Liban, includea doar Muntele Liban și Beirut și crea o țară care avea să fie un refugiu pentru creștinii din Orientul Mijlociu, bucurându-se de o majoritate creștină. A doua întruchipare, Marele Liban, era bazat pe limitele istorice ale emiratului lui Fakhr al-Din II, care
Comunitatea maronită din Liban () [Corola-website/Science/331980_a_333309]
-
să exploateze sistemul pentru a-și menține poziția. Până la izbucnirea războiului civil, maroniții doreau să se alăture de partea nemaroniților, împotriva altor grupuri maronite. Creștinii greco-ortodocși au fost mereu de partea druzilor, decât de partea maronitilor în formarea puterii din Muntele Liban . Clerul maronit anticipa războiul și se străduia din răsputeri să determine alți creștini să li se alăture, însă eforturile se dovedeau a fi în zadar. Forțele creștine erau pretutindeni învinse și erau faimoși pentru organizarea militară foarte precară. Muntele
Comunitatea maronită din Liban () [Corola-website/Science/331980_a_333309]