KorAP: Find »[drukola/base=înăuntru & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...221 222 223 ...278 >

6,950 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252

toate aceste imagini despre inundații, propria casă, vorbele femeii care o însoțise la cimitir, până și glumele tăioase ale lui Andrei Vlădescu se îndepărtează de ea, n-o ating, parcă ar fi tras în jurul ei un cerc de cretă, ea înăuntru și ceilalți departe, atât de în afară, încât nu par decât indiferenți și nesimțitori. O să-și facă un ceai, să se calmeze, ar trebui să ia un somnifer, dar poate e mai bine să nu-l ia, foarte devreme mâine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
mai înțelegea unde poate duce nesfârșitul coridor cu pereții de sticlă mereu mai mohorâți, din care păreau că se nasc dintr-odată avalanșe de arătări nedistincte, foarte mișcătoare, foarte repezi, ușor străvezii, ce se îngrămădeau să dărâme ușa și năvăleau înăuntru - care ușă? care ușă?; înaintând într-o înfiorătoare tăcere în care nici zumzetul egal al aparatelor ce fuseseră la capul ei, dar acum lăsate în urmă, nu se mai distingea, nu-și auzea glasul, deși începuse să strige, nu-și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
mai nimic, l-a întrebat pe unul și a luat-o peste picior: „Ce zici, mamaie, ești acum întreagă, te poți da jos și pleca acasă? Asta-i tot! Ai să te poți uita și după flăcăi. Ce-am tăiat înăuntru e treaba mea!“. N-a avut curajul să mai întrebe o dată. Dar îi e greu să evite cerbicia lui Andrei Vlădescu, care i-a învățat toate ticurile și își dă seama ce-a făcut ea în fiecare zi numai după cum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
normal, se gândea. Dar dacă numai normalul acesta e tot ce există și nimic altceva? Adică nu există muntele? Adică tot ce este e neesențial? Ai bătut vreodată - se gândea - la vreo ușă care se deschide și nu-i nimic înăuntru? De parcă momentele în care sunt eu însumi se scufundă în ceață, se gândea. Principiile și le pot permite cei de pe margine. Vreau să fiu sincer tot timpul, dar nu pot fi sincer tot timpul. Multe din jur sunt nesincere. Oamenii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
mai citească o dată cu glas tare ca să acopere liniștea din jur sau golul din ea sau să descopere un suport pe care îl ignorase altădată, s-a oprit brusc. Se uita la fața ei trasă, pudrată în cenușiu-trandafiriu, cu privirile întoarse înăuntru și pierdute, și se străduia să o vadă cum era cu șase ani sau șapte ani în urmă, înainte s-o întâlnească Vlad Dumitrescu. Nu cum era ea în lumea socială, o femeie de treizeci de ani sau aproape, divorțată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
de ani, înțelegi? treizeci de ani, nu douășopt, douășnouă, treizeci, mi-ar trebui de-acum statornicia străzilor cu pietrele atât de adesea numărate și case ale căror ferești să știu c-ai să le deschizi negreșit în fiecare dimineață, iar înăuntru, oriîncotro ți-ai întoarce privirea, bibelouri, firește, firește, știu, din faianță răsucită fără gust și supărător prinse culorile pe ele, dar ce importanță are? zi de zi am a le șterge de praf... ...iar apoi ați plecat spre Snagov, unde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
cu aceleași degete prelungi, învârtea, cu gândul aiurea, însă oricum nu la evocarea cu licornul, lănțugul purtat pe gât, pe umeri și pe sâni, făcând să răsune clopoțeii de argint strânși în sfere de filigran, și privirile ei se întoarseră înăuntru și, pierdute, au strălucit deodată, zicând „și n-are decât patruzeci de ani și eu...“, oprindu-se brusc ca și cum își vorbise numai ei înseși și nu mai avea nevoie să continuie gândul pentru că îl știa foarte bine, și-l spusese

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
mai era lângă mine, ci în vas și de acolo vorbea, dar fără să-l mai aud sau să-l înțeleg, dar înainte de asta îl văzusem cum se subțiază și se strecoară, străveziu fiind, ca un fum, prin gâtul vasului, înăuntru, și încremenisem nu numai de uimire, ci și de spaimă, de parcă aș fi asistat la o vrajă din care era imposibil să ies altfel decât serios marcată. Mi-am zis repede în sinea mea că trebuie să deschid ochii bine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
pluteau, strălucinde, decât desenele fantastice. Dar vasul continua să fie lipsit de greutate, el era înlăuntru și-l puteam ține și nu simțeam că-l port. Numai că fusese cald și plăcut la pipăit și, din clipa în care intrase înăuntru, se răcise brusc, îmi înțepeniseră degetele, îmi ardeau pur și simplu de răceală. Eram îngrozită. Și el, de dincolo de peretele acela străveziu și strălucitor și umplut cu desene înflorate și fantastice, la fel de străveziu și el, privindu-mă fără încetare și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-mi poți purta sufletul în mâini?Ă. Atunci m-am destins, mi-am descleștat în sfârșit tălpile goale din nisipul umed, am început să merg, m-am învârtit odată sau de două ori cu vasul în brațe, și el râdea înăuntru, și dintr-odată am auzit și vuietul mării, care nu existase până atunci, și țipătul pescărușilor, care nu se vedeau, și mi se părea că nu există decât vară în jurul meu, oricât de rece ar fi continuat vasul să fie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222

metrou. A venit după câteva minute, de data asta un Circle Line, la fel de aglomerat ca ultimul. Când s-au deschis ușile și câțiva pasageri conestionați la față reușiseră deja să-și forțeze înaintarea prin mulțimea care aștepta, m-am strecurat înăuntru și am luat prima gură de aer stătut și împuțit: îți puteai da seama din acea singură mostră că acel aer intrase și ieșise deja în și din plămânii tuturor persoanelor din vagon de cel puțin o sută de ori

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
buzunar. Apoi, când în sfârșit am deschis ușa și am dat să intru, Fiona a scos brusc un țipăt - ceva între o respirație întretăiată și un strigăt - și a sărit în fața mea, apucându-mi brațul ca să mă tragă cu ea înăuntru și trântind ușa, de care s-a rezemat apoi, gâfâind. Ce este? Ce s-a întâmplat? — Era acolo, afară - l-am văzut. I-am văzut fața între arbuști. — Cine era? — Pentru Dumnezeu, nu știu cine era. Stătea ghemuit acolo și se uita

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
transformându-se într-o tuse șuietoare și văd un perete de nori cenușii denși apărând din senin. Geamul se sparge cu zgomot și într-o clipă se lovesc de mine cioburi de sticlă, care îmi străpung brațele și umerii și înăuntru pătrunde un val puternic de aer, azvârlindu-mă jos cu o viteză inimaginabilă și mă simt gol pe dinăuntru, corpul meu este o carapace goală, gura mea se cască și tot ce era în mine a dispărut sus pe cer

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
loc: pe fundalul acela oribil, ea arăta mai răpitoare ca oricând și îndoielile care-l chinuiseră pe drum de la Londra se risipiră în aburul dorinței. — Hai, intră, spuse ea. Sunt aproape gata. Kim tocmai a făcut ceaiul. Roddy o urmă înăuntru și constată cu surprindere că era condus într-o cameră de zi luminoasă și spațioasă. Un tânăr îmbrăcat cu un tricou și blugi prespălați stătea tolănit pe canapea în fața televizorului, schimbând canalele între Grandstand și o comedie în alb-negru de pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
oftă exasperată. — Sigur că sunt trează, spuse ea descuind ușa și ținând-o întredeschisă. Dacă nu eram, acum sunt cu cu siguranță. — Pot să intru? — Cred că da. Deschise ușa și Roddy, îmbrăcat într-un kimonou de satin, se strecură înăuntru și se așeză pe pat. — Ce este? Vino și stai un pic aici. Se așeză lângă el. Nu pot să dorm, spuse el. Nu mai părea să urmeze o altă explicație. — Și...? — Și m-am gândit să vin să văd

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
un metru de curbă, fără să-i pese că fundul mașinii era în plin trafic. Am ajuns. Ajunsesem în fața unei mici case construită în pantă, într-o zonă mai puțin selectă a Islingtonului. M-a condus în cele din urmă înăuntru, am urcat câteva trepte neacoperite cu covor, până când am ajuns la mansardă, unde, când a deschis ușa, mi s-a tăiat brusc respirația de uimire, văzând camera din fața ochilor mei: pentru că era o replică perfectă, din câte vedeam, a apartamentului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
lanternă. — Le țineți cam înghesuite aici... — Ne străduim. M-am gândit că era probabil proprietarul. Nu era domnul Nuttall, dar mi-am amintit că mama îmi spusese că ferma fusese vândută de curând. — Mi se pare cam prea cald aici înăuntru. — Ba ar trebui să fie și mai cald. — Deci când crezi că s-a defectat? — Noaptea trecută. — Și s-a oprit și lumina? Nu, așa trebuie să fie, întuneric. Păsările astea au șase săptămâni. Dacă ar fi lumină, s-ar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
Ușa rămăsese crăpată câțiva centimetri și mi-am dat seama că perdelele erau date la o parte, lăsând să intre lumina lămpilor din stradă. Întrucât etajera cu cărți era chiar lângă ușă, nu va fi o problemă să mă strecor înăuntru fără s-o trezesc. M-am oprit doar o secundă sau două pe palier, trăgând cu urechea, apoi am deschis ușor ușa și am pășit înăuntru. Era aproximativ unu și jumătate noaptea. Joan era întinsă pe spate și pielea îi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
cu cărți era chiar lângă ușă, nu va fi o problemă să mă strecor înăuntru fără s-o trezesc. M-am oprit doar o secundă sau două pe palier, trăgând cu urechea, apoi am deschis ușor ușa și am pășit înăuntru. Era aproximativ unu și jumătate noaptea. Joan era întinsă pe spate și pielea îi era cenușie și translucidă în lumina argintie a lămpilor din stradă. Nu avea nimic pe ea și în timpul somnului dăduse la o parte aproape toată cuvertura

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
Am derulat scena înapoi și înainte de mai multe ori. Probabil au aflat adresa mea - de la Patrick, poate sau de la editorul meu de la ziar - și mi-a supravegheat apartamentul ore-n șir, poate chiar o zi sau două, în timp ce eu eram înăuntru și-mi scriam prețioasa cronică... M-a urmărit până la stația de metrou, m-a urmărit până la King’s Cross, apoi povestea aceea stupidă că se duce în vizită la sora ei în Kettering și că nu are nevoie de valiză

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
Pe moment, va trebui să continue singur dialogul. Capitolul 2 Cât pe-aci să se producă un accident urât De îndată ce Michael a încercat să ridice mânerul imens ruginit, a descoperit că ușa s-a deschis prompt, de la sine. A pășit înăuntru și s-a uitat în jur. Se afla într-un hol întunecat, cu pardoseală de piatră, luminat doar de patru sau cinci lămpi fixate sus pe pereții din lambriuri de lemn, cu tapiserii jerpelite și picturi în ulei, care contribuiau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
de sânge se prelingea de pe o parte a canapelei pe pardoseală. Se uită prudent peste spetează și-l văzu pe Henry lungit cu fața-n jos pe canapea, cu un cuțit de tranșat ieșindu-i dintre omoplați. Phoebe îl urmă înăuntru și simți că i se taie respirația. Priviră un timp fără grai cadavrul; până când deveniră conștienți că o a treia persoană intrase în cameră și stătea între ei, privind în jos cu indiferență rece mortul. — Înjungheat în spate, rosti sec

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
Adică n-are rost să-l lăsăm să doarmă ca un bebeluș dacă colocatarul nostru nebun se va furișa și-i va veni de hac în clipa când vom întoarce spatele. Hotărâră că cel mai bine era să-l încuie înăuntru. Phoebe nu credea că se va trezi până dimineață și dacă totuși se va trezi, incovenientul temporar de a fi ținut captiv va cântări prea puțin în comparație cu siguranța lui personală. — Cred că ar fi bine să țin eu cheia, spuse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
îndreptă spre capela familiei, situată într-o mică poiană de lângă capătul aleei des împădurite. De jur-împrejurul ei copacii gemeau trosneau și foșnau în timp ce furtuna își dezlănțuia rafalele sălbatice, imprevizibile. Spre marea ei surprindere, ușa capelei era deschisă și o lumină pâlpâia înăuntru. Două lumânări ardeau pe altar. Fuseseră aprinse recent, deși capela însăși părea goală. Tremurând violent - pe jumătate de frig, pe jumătate de spaimă -, înaintă repede pe interval și deschise împingând o ușă mică, de stejar, care dădea spre o serie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
la pământ, în nesimițire, precum cititorii care capitulaseră amețiți în fața torentului ei turbat de cuvinte supra-recompensate. Capitolul 7 Cinci ore de aur La Winshaw Tower era liniște. Afară, vântul înepea să se domolească și ploaia răpăia acum mărunt pe geamuri. Înăuntru, nici un zgomot, în afară de scârțâitul - pentru care Michael își făcea reproșuri - al scării pe care urca, după ce termină inspecția finală a casei. Fie de oboseală fie de zăpăceala produsă de amețitoarele evenimente din ultimele ore, Michael se lăsă din nou învins

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]