KorAP: Find »[drukola/base=aspru & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...221 222 223 ...287 >

7,167 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

care se târa pe pământ. E o babă, zisei eu cătră doctor. —Și ce face acolo?... Atunci, întăia oară în ziua aceea, auzii lângă mine glasul moșneagului cu sprâncenele și cu barba stufoase: Ce să facă? Seceră... Avea un glas aspru, un fel de hârâire dureroasă. Doctorul se întoarse spre el: —Ce vorbești, moșule? Cum seceră?... Bătrânul nu răspunse. Iar bătrâna, corogită, rezemându-se în coate, se târa, ca o râmă prin lanul fierbinte, prindea mănunchiuri și le tăia cu secerea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
văzuidepărtându-se repede, îndesându-și în cap pălăria de paie. A doua zi, cum treceam săltând în buiestru spre girezi, îmi aruncai ochii spre mori. Una umbla, își învârtea spetezele uriașe pe pânza albastră a cerului și de la ea venea scârțâit aspru și chinuit. Cealaltă moară sta neclintită, cu aripile despoiate: aceea era locuința vătafului. Pe pragul întors spre vale, spre mine, ședea femeia lui Dragoș. Dezghioca încet un păpușoi și zvârlea grăunțele la câteva paseri care se repezeau sfioase până la picioarele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ascultă liniștit dorința, își luă dintr-un colț, din întuneric, pușca, și ieșirăm. Cele din urmă frunze cădeau încet, fluturând, din fagii uriași și prin grămezi galbene pășeam; foșneau grămezile, și pașii noștri tăiau cărări prin ele. Ca o oftare aspră trecea pe sub ramurile goale; și pustii și triste se deschideau adâncurile, tot mai pustii, cu cât mai mult răzbăteam în ele. Sufletul parcă-mi era plin de negură. Într-un târziu, mă oprii și întrebai: Ce mai face, Voineo, boierul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cușma plesnită cam pe-o ureche. Petrișor, ca totdeauna, poposise pe la crucile drumurilor, și-i sticleau ochii. Se uita din vreme în vreme, pe furiș, la hangiu, când îl vedea că-și scoate în prag capul mare plin de păr aspru. — Măi frate! știi de ce-am venit eu aici, la hanul ista? zicea el cu oarecare fală. Eu aici n-am fost de când sunt, dar a pus dracu pe boieru meu, pe boieru nostru cel mare de la Cornul Caprei să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
adâncă mâhnire. Stătu mult într-un colț, privind spre fată-sa, care plângea cu fața-n jos, la marginea divanului. VIItc "VII" Veni vremea rea: o săptămână de ploaie mocnită. Pe urmă ploaia se schimba în lapoviță, și un vânt aspru porni la începutul lui noiemvrie. Zile mohorâte, zile lungi. Fata lui Sanis, în ceasuri chinuite, nu-și mai găsea astâmpăr. Pe mică pe ceas se scula de la locul ei, de lângă fereastră, și ieșea afară. Se uita la deal, se uita

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
urmeze legea Dumnezeului nostru! Așa mi-a spus rabinul... sfârși cu pătrundere Sanis. Trebuie să facem logodna cu feciorul Căprarului... Dar peste cele din urmă cuvinte ale lui, se revărsară ca dintr-un zăgaz furtunos plângerile întețite ale bolnavei. Țipete aspre, fără sfârșit, ca în ghiarele unor fiare fantastice. Femeile, cu vorbe repezi, grămădiră pe bărbat spre ușă. Și Sanis, cu gândul la minunata lui poveste, ieși grăbit s-o spuie și altora, la un pahar de vin. De pe podeț totuși

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
împrejmuire. Prin șoproane umblau oameni: argați aduceau caii în grajduri; prin dosul curții trecea o cireadă de vite într-o pulbere deasă, care se înălța până la cer. Glasurile haidăilor sunau necontenit, chemând, îndemnând, amenințând. Din când în când izbucneau sudălmi aspre și vuiau ghioagele în deșerturile vitelor. Câteva tălănci sunau trist, nevăzute, prin pulberea neagră. — Multe vite mai are și boierul nostru!... zise cu oarecare mândrie humelnicul. Ocoliră casa scundă de bârne și se opriră la ușa de dindos. Așteptară un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și despre pregătirile de iarnă. Și cum vorbeau, un tropot iute de cal răzbătu prin noapte, se apropie și se opri în dreptul perdelei. Moș Nastase Tentea zise rânjind: —Aista-i Sandu Faliboga... El e, el e... se auzi un glas aspru și neprietinos. Și îndată se arătă în lumină un om uscat, cu gâtul lung și cu ochii arzând sub frunte ca în două văgăuni negre. Își încolăcea harapnicul pe după gât și râdea, cu gura știrbă de doi dinți de sus

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
a găsit... și l-a îmblânzit cu vorba și l-a luat în slujbă. Iaca de-atunci e Faliboga la noi, și are boieru un slujbaș ca un zăvod... fără hodină, fără milă. Într-adevăr se arată a fi om aspru și vrednic, zise Niță Lepădatu. Moș Irimia Izdrail, cel mai bătrân dintre toți, se uita gânditor la cel nou venit. Da’ tu, băiete, grăi el, pe-acolo de unde vii ai avut multe a îndura... Eu, omul după firea lui îl

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de toamnă care se strecura prin pămătufurile stufului din perdea. De a doua zi, duminică, Niță Lepădatu și-a început slujba la vitele boierești. Sandu Faliboga l-a dus la ocoale ș-acolo l-a descântat puțin, cu glasul lui aspru: —Iaca, măi băiete, aicea-s vitele. Într-un ocol sunt mulgătoare, dincolo sterpe, mai încolo juncile, juncii; iaca, toate sunt după rânduială așezate... Tu îi lua mulgătoarele. Acestea trebuiesc purtate la locuri bune, prin bahnă, unde mai este iarbă verde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-se de vitele lui, văzu pe Faliboga care sta călare lângă șuri și-l aștepta prin ploaie. Da’ aista ce mai vrea? mormăi el, și-și trase mai tare gluga pe ochi. Voi să treacă pe lângă vătaf, dar glasul lui aspru și răgușit îl opri. Ia stăi, măi flăcăule, stăi, unde mi te duci?... Niță simți botul calului lângă cot. Faliboga descălecă repede și se alătură de flăcău, în gluga-i sură... Unde-ai fost? zise el scurt, și-l apucă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
lui: „Mare șerpoaică și mare zmeoaică îi și fata asta a moșneagului... Acu de ce mă fierbe și mă poartă ea așa cu vorba?... Da’ ce-i pot face? Vede ea că mi-i dragă!“ Pe la sfârșitul lui răpciune un vânt aspru de la miazănoapte mătura pâclele. Se ivi un soare gălbui, fără putere. Noroaiele și bălțile amorțiră. Și peste un amurg arămiu, care colora zarea de la miazăzi la miazănoapte - năvăliră nourii ninsorilor. Și o furtună, venită de la mările înghețate, începu a purta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
prin bătaia ninsorii. Flăcăul stătu un timp privind în întuneric și gândindu-se. Din cei mai depărtați ani, de când își aducea aminte și de când își petrecea zilele slujind la vite boierești, fiorurile iernii îi strecurau neliniște în suflet. Simțea ceva aspru - ca un murmur de dușmănie suflat de pe alte tărâmuri. Hai, Sărmanule, la bordeie... vorbi el cătră câne. Cu tohoarca mițoasă în spate și cu cânele după el, Lepădatu trecu prin zbaterea fulgilor. Luminile de la vizuinile omenești abia licăreau. Intră în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de desnădejde. O plasă de stuh ca o aripă uriașă plesni pe Lepădatu. Se plecă amețit, căutându-și buzduganul, voind să se apere de un dușman. Vântul scăpătă ca o bătaie de pușcă prin spărtură și-l orbi cu omăt aspru. - Toate se petrecuseră într-o clipă, și vitele mugeau prin împrejurimi. - Căzut în brânci, Niță Lepădatu nu mai avu când să se ridice; acoperișul de paie căzu greu peste el. Se simți pierdut; numai o clipă mai auzi urletul cânelui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cu privirile îngrozite, fără să poată face o mișcare, îl văzu cum deslipește scara și o lasă în jos alăturea cu păretele. —Acuma am să văd eu ce cucoș s-a suit în podul grajdului... grăi vătaful c-o voce aspră și răgușită. Întăi pe el vreau eu să-l judec și să-i zbor capul. Măi, Năstasă! strigă el cu putere cătră haidăii din ogradă care dormeau prin șuri; măi Ilie, ia sculați repede și făceți-vă-ncoace!... Tremurând, mută

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
scaunul Domnului Dumnezeu, la loc de verdeață și de bucurie. Când a început a se muia viscolitura din ianuarie, Nicula Ursake era ieșit la slujba lui și nana Floarea socotea trecută primejdia. Iarna nu fusese nici prea lungă, nici prea aspră, dar ciutele și căprioarele suferiseră destul. Când paznicul de la Prelunci și-a scris raportul cătră domnii săi, a trebuit să însemne două ciute ucise la piscul lui Bara și una la șipotul Cernei și patru căprioare grămădite la Creanga Neagră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și ciudat alcătuite. După ce s-au dus ele în copce, la deal, fără nici un fel de spaimă, paznicul de la Prelunci a înțeles ce așteptau ele acolo, în pripor. Le sosise pe boare de vânt, din susul apei, înștiințare de mirosuri aspre: cobora de la stânile Șurianului o turmă, cu toții asinii, tărhatul și cânii. A trecut domol, într-un nour de pulbere. A rămas un sunet de clopot, după ce priveliștea s-a prelins în cotitură. Alte tălănci tari nu se mai auzeau, măcinate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934

mai venit niciodată, fiind împiedicate definitiv de povestea cu Dinu. Descoperirea pe care o făcusem în cimitir s-a dovedit, într-adevăr, hotărâtoare. Ea m-a îmbrîncit să înaintez, mai departe decât vroiam, pe drumul confruntării cu tata; un drum aspru, dificil pentru amândoi, care nu putea să se termine decât prost. Sub puntea ruptă, s-a căscat o prăpastie pe care timpul n-a făcut decât s-o lărgească. De ce? Lucrurile au fost desigur mult mai complicate. Eu le simplific

Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
privindu-mă curioasă, fără să spună nimic. Nu mai era tânără, dar nici în vârstă. Avea mâini puternice, de spălătoreasă, șolduri promițătoare și părul roșu; roșul oxizilor de fier. În tinerețe fusese, probabil, chiar frumoasă. Purta o rochie de cânepă aspră cu nasturii desfăcuți la piept, încît i se zăreau umerii și sânii, ce fuseseră odată pietroși, cu siguranță, dar cu timpul își mai pierduseră din obrăznicie, fără să-și piardă și provocarea tulbure pe care o aruncau bărbaților. Tăceam stânjenit

Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
după barba lungă, încîlcită și pe jumătate albă, de la care îi venea poate porecla, dar nu-și pierduse nimic din vigoare. Îi domina pe toți cu statura lui de uriaș. Buza spintecată de o cicatrice urâtă îi dădea un aer aspru, sălbatec, în schimb o lumină interioară, cum există pe figurile misticilor naivi, îi îmblînzea trăsăturile. Pescarii îi recunoșteau în mod evident autoritatea cu toate că, fiind mut, nu putea porunci decât cu ochii. Dar avea, ce-i drept, niște ochi neobișnuiți. Striga

Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
să nu fie cel mai rău, cel mai cârcotaș dintre ei. Fusese poreclit Mopsul din pricina nasului turtit (amintire a unei căzături) cu care mirosea scandalul de la o poștă și imediat își făcea apariția cu capul lui mare, acoperit de păr aspru, tuns scurt, cu ochii vicleni, inteligenți și șireți. Dar i se zicea și Ulise. După împrejurări. "Mopsule, iar m-ai scuipat", sărea câte unul. Sau, "Ulise, ce părere ai?" Cam așa mergeau lucrurile. De fapt, numai împreună poreclele i se

Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
bate-1 pînă-i vine mintea la cap." Înverșunîndu-se și el, frate-său și-a smuls cureaua de la pantaloni și a început să-l bată cu ea. Simțea loviturile pe mâini, pe umeri, pe spate și a descoperit îngrozit că pe figura aspră a maică-sii nu era nici urmă de milă; se uita la el cu ochi înrăiți de furie și-l încuraja pe frate-său să-l lovească și mai tare. În cele din urmă mai mult din pricina acestui chip desfigurat

Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
Ca la un violoncel. Și deodată melodia nu mai e normală. Scârțâie. Ce e infernul? O coardă ruptă. Ajunge o singură coardă ruptă și unitatea, minunea, se sfărâmă. Omul nu mai e om. Infernul pune stăpânire pe sufletul lui. E aspră și nobilă lupta dusă ca să tămăduiești asemenea oameni. Fiecare pacient vindecat e un om smuls din infern. Aici sânt chiar pe linia frontului, pe linia de demarcație dintre viață și moarte. Eu sânt un soldat al cântecului adevărat din om

Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
măture, să purifice aerul și sufletele. Nu știi dacă vei muri sau vei reînvia în acest spasm purificator, dar îți dai seama că nu poți să-l eviți. Simți o surescitare în sânge care te amețește, un început de nebunie aspră, confuză și plăcută, ai vrea ca furtuna să răscolească totul, să te mai nască o dată, curat, fără nici un regret, și îți vine să țipi ca pescărușii în aerul viciat de propria ta răsuflare bolnavă, agonică. Așteptarea devine ea însăși neagră

Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
obrazului într-o grimasă pe care nu știam cum s-o interpretez: stupoare? neîncredere? Dodo își frământa degetele lungi, osoase, îmbătrînite. Dominic stătea solemn și ridicol. Anton părea să nu fi auzit nimic. Mopsul își freca întruna cu palma părul aspru, scurt, și mă cerceta bănuitor. Călugărul trăgea de fularul care-i atârna, ca totdeauna, până aproape de pământ. Până și Victor ieșise din absența lui și se apropiase. Siminel i-a făcut loc între ei. Filip a rupt primul tăcerea. "Glumiți

Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]