8,108 matches
-
Bertha Sophia Felicita von Suttner (n. 9 iunie 1843, Praga - d. 21 iunie 1914, Viena) a fost o scriitoare austriacă, cunoscută pacifistă și prima femeie laureată a Premiului Nobel pentru Pace (1905). S-a născut în influenta familie nobiliară von Kinsky, ca fiică a general-feldmareșalului Kinsky, principe von Wchinitz und Tettau. După ce s-a căsătorit cu baronul german von Suttner
Bertha von Suttner () [Corola-website/Science/302561_a_303890]
-
și Charles Darwin, cu care a întreținut, de asemenea, o relație de prietenie. Monedele euro austriece în valoare de 2 euro au pe avers efigia Berthei von Suttner. De asemenea, emisiunea din 1970 a bancnotelor de 1.000 de șilingi austrieci a reprezentat-o pe .
Bertha von Suttner () [Corola-website/Science/302561_a_303890]
-
Contele Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi (n. 16 noiembrie 1894, Tokio, Japonia, d. 27 iulie 1972, Schruns, Austria) a fost un publicist, gînditor politic și militant federalist european de origine austriacă. A fost fiul ambasadorului Imperiului Austro-Ungar în Japonia Heinrich Graf von Coudenhove-Kalergi și al soției acestuia, Mitsuko Coudenhove-Kalergi (n. Aoyama Mitsu, 1874, d. 1941). Și-a petrecut copilăria în castelul familial din Poběžovice, Boemia, apoi a studiat filosofie și istorie
Richard von Coudenhove-Kalergi () [Corola-website/Science/302581_a_303910]
-
Și-a petrecut copilăria în castelul familial din Poběžovice, Boemia, apoi a studiat filosofie și istorie la prestigiosul colegiu vienez “Theresanium”, susținînd în 1916 teza de doctor in filosofie la Universitatea din Viena. În 1915 s-a căsătorit cu actrița austriacă Ida Roland Klausner (care a murit în 1951). În timpul celui de al Doilea Război Mondial a emigrat mai întâi în Elveția, iar apoi în SUA. În 1952 s-a căsătorit cu elvețianca Alexandra Gräfin von Tiele, n. Bally, o fiică
Richard von Coudenhove-Kalergi () [Corola-website/Science/302581_a_303910]
-
a apărut sub cruce un izvor de apă, rămas în amintirea localnicilor cu denumirea „Izvorul Sfântului”. Potrivit unor mărturii, apa izvorului avea virtuți terapeutice neobișnuite. Crucea de pe deal a devenit un loc de pelerinaj al românilor ortodocși, iar autoritățile imperiale austriece au interzis acele pelerinaje. Ieromonahul Visarion a trecut în Ardeal la 11 martie 1744, însoțit de trei negustori aromâni: Dima Nino, Gheorghe Nicola și Gavrilă Bistro. După o primire triumfală în satul Dobra, călugărul s-a îndreptat apoi spre Mărginimea
Visarion Sarai () [Corola-website/Science/302601_a_303930]
-
dezlegarea morților voștri nu e dezlegare, ci osândă; parastase, pomeni și sărindare le-ați plătit cu totul în deșert la popi nelegiuți, la popi nepopi; baptismul (botezul) pruncilor voștri, nelegiuit; de aceștia îl doare pe el mai mult”. Autoritățile imperiale austriece l-au arestat pe ieromonahul Visarion, din ordinul generalului Czernin, în aprilie 1744, în timp ce acesta se îndrepta spre Sibiu. Episcopul Inocențiu Micu-Klein a refuzat intervenția împotriva lui Sarai, arătând că mijloacele violente nu-i sunt îngăduite, iar deplasarea sa în
Visarion Sarai () [Corola-website/Science/302601_a_303930]
-
răspundă la întrebările referitoare la predica sa împotriva uniației. Autoritățile l-au transportat apoi la Alba Iulia, Deva, Hunedoara, Timișoara, Osijek și Raab (azi Győr), iar apoi în temnița de la Kufstein din munții Tirolului, una dintre cele mai stricte închisori austriece. Se presupune că ar fi murit acolo în urma torturilor, deși există și ipoteza că ar fi fost eliberat la presiunea oficialităților diplomatice ruse din Viena. Arestarea lui Visarion nu a dus la încetarea tulburărilor religioase împotriva Unirii cu Roma. Cărturarul
Visarion Sarai () [Corola-website/Science/302601_a_303930]
-
incheiate după Primul război mondial. Partea a doua definește frontierele Republicii Austria cu statele vecine: Elveția, Liechtenstein, Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Statul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (devenit ulterior Iugoslavia) și Italia. Tratatul consfințește independența Cehoslovaciei (Cehia făcuse parte din Transleithania, partea austriacă a fostei monarhii), încorporarea Tirolului de Sud în teritoriul statului italian și a Burgenlandului (regiune care în perioada Monarhiei făcuse parte din Transleithania, partea ungară dar populată în special de etnici de limbă germană) în Austria. Frontiera cu Statul Sârbilor
Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye () [Corola-website/Science/302609_a_303938]
-
acest sens. Din acest motiv, se solicita Austriei să se abțină de la orice acțiuni care ar fi compromis suveranitatea sa. Acest articol avea menirea de a interzice unirea Austriei cu Germania (alt stat învins în război). Partea a patra (interesele austriece în exteriorul Europei) prevedea renunțarea de către Republica Austria la o serie de tratate și drepturi ale fostei monarhii austro-ungare în relațiile cu Marocul, Egiptul, Siamul (Thailanda) și China. Partea a cincea (clauze militare) prevedea limitarea capacității militare a Austriei la
Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye () [Corola-website/Science/302609_a_303938]
-
în anul 1921 un nou referendum în care s-a decis rămânerea în Ungaria. Plebiscitul organizat în zona Klagenfurt a arătat că majoritatea locuitorilor doreau să rămână în cadrul Austriei. Ca urmare a crizei economice care a urmat încheierii războiului, statul austriac nu a fost capabil să plătească despăgubirile fixate prin tratatul de pace. Austria, spre deosebire de toate celelalte state învinse în primul război mondial, nu a urmărit contestarea tratatului de pace și revenirea la situația anterioară. Majoritatea populației și a clasei politice
Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye () [Corola-website/Science/302609_a_303938]
-
de unde porneau atacul împotriva vechii capitale a Moldovei. Așa s-a întâmplat și în ianuarie 1717 când domnitorul Mihai Racoviță (1703-1705, 1707-1709 și 1716-1726) a chemat o hoardă de tătari care să-l ajute a rezista în fața atacului unei armate austriece, comandată de căpitanul François (Ferentz) Ernaut. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, pe acel loc a existat o mănăstire numită „de la greci” sau „mănăstirea grecească din țarina Iașilor”, cu hramul "Sf. Nicolae", care data din timpul celei
Biserica Aroneanu () [Corola-website/Science/302623_a_303952]
-
au isprăvit de la Suliman-pașea având grijă de nemții. Și s-au întorsu înapoi pe Bârlad, tot vânând vânaturi și pește."" Deseori, tătarii își stabileau aici tabăra de unde porneau atacul împotriva vechii capitale a Moldovei. În ianuarie 1717, când o oaste austriacă comandată de căpitanul belgian François (Ferentz) Ernaut se afla în Moldova, cantonată la Cetatea Neamțului, domnitorul Mihai Racoviță (1703-1705, 1707-1709 și 1716-1726) a chemat o hoardă de tătari pentru a-l ajuta să respingă atacul năvălitorilor. Numărul tătarilor a fost
Biserica Aroneanu () [Corola-website/Science/302623_a_303952]
-
după asediul din 1660, când cazematele bastioanelor Aurit și Roșu au fost dărâmate împreună cu curtina dintre ele, iar în alt loc al bastionului turcii au spart o mare breșă. O reparație de mare amploare a fost făcută și după asediul austriac din 1692, deoarece latura nordică a Bastionului a fost grav avariată. Vârful Bastionului Bethlen (sud-vestic), în prim plan se vede urechea vestică, cea pe care în extremitatea exterioară apare inscripția și stema familiei princiare și anul 1618 al finalizării construcției
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
Terminarea reparației bastionului este inscripționată pe ultimul bloc de sub brâu, unde se află dăltuit anul renovării: 1599. În timpul asediului din 1692, latura nordică a fost practic distrusă, spre deosebire de flancul vestic rămas aproape intact. El va fi refăcut în anii stăpânirii austriece. În interiorul acestui bastion va fi construit un teatru de vară cu toată dotarea trebuincioasă. El este deja în lucru, descărcarea de sarcină arheologică fiind pe terminate, iar planurile viitorului teatru în aer liber au fost făcute de arhitectul orădean Ernest
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
după asediul din 1660, când, cazematele bastioanelor Aurit și Roșu au fost dărâmate împreună cu curtina dintre ele, iar în alt loc al bastionului turcii au făcut o mare breșă. O reparație de mare amploare a avut loc și după asediul austriac din 1692, deoarece latura nordică a Bastionului a fost grav avariată. Curtina dintre bastionul Aurit și Ciunt a fost construită în timpul primei domnii a lui Sigismund Báthory, în anii premergători anului 1584, an când ea era cu siguranță terminată, deși
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
prezență vechiului zid medieval în această zonă la sfârșitul secolului al XVI-lea. Aspectul său compozit - calcar de Betfia, piatră profilată din vechile construcții medievale, cărămidă, șisturi cristaline, gresii - a determinat ipoteza că ea ar fi fost construită de garnizoana austriacă rămasă în cetate până prin 1606. Teama de un atac fie din partea turcilor, fie din partea adversarilor transilvăneni, i-ar fi determinat să treacă ei la construcția acestei curtine, chiar dacă nu dispuneau de forță de munca specializată. Curtina dintre Crăișorul și Roșu
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
pridvorul de pe fațada exterioară. Pe parcursul secolelor XVIII-XIX asupra sa se va interveni în mai multe rânduri. Azi, el folosește ca sală de cursuri și repetiții pentru trupe de dans modern. Corpul D - clădirea care a adăpostit statul major al garnizoanei austriece din cetate - a fost construit începând cu anul 1775. Aparține ca concepție aceluiași arhitect militar Lodovico Marini. Se pare că pe locația ocupată de acest corp de clădire, cu un nivel mai jos decât toate celelalte din complexul princiar, având
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
cea pe care o are între 1945-1952, când servește ca lagăr de tranzit pentru oponenții regimului comunist. Actualmente e dezafectat și marcat de prăbușiri spre curtea interioară. Corpul G se înscrie constructiv epocii dominate de arhitectul italian, aflat în soldă austriacă, Lodovico Marini, și temporal aparține anilor 1775-1776. El are forma literei U. Asupra formei sale s-a intervenit pe parcursul secolului al XIX-lea. Rolul său a fost acela de magazie de alimente, apoi de anexă gospodărească, în ultimii ani ca
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
depozitare, circulații, grupuri sanitare, ateliere, coridor și punctul termic - însumând 468,55 metri pătrați restaurați și refuncționalizați. Corpul I a fost construit între anii 1692-1714 la comanda căpitanului cetății. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea a fost sediul administrației militare austriece și al vămii unice a orașului. Forma actuală se datorează arhitectului Lodovico Marini și se configurează între anii 1775-1777, când își schimbă și funcțiunea, fiind doar cazarma inginerilor militari ai garnizoanei din Oradea. Actualmente, în interiorul său își desfășoară activitatea câteva
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
se mai păstrează și se poate vedea din acest corp doar subsolul în formă de U. În viitorul apropiat se intenționează realizarea unui "lapidarium" al cetății în zona „Palatului de vară”. Biserica romano-catolică din Cetate - construcție datorată perioadei de dominație austriacă și planurilor arhitectului Lodovico Marini - pare-se peste mai vechi structuri, din care unele păstrează conform opiniei unor istorici și arhitecți și elemenete constructive turcești. Biserica a fost ridicată în efortul de refacere a cetății dintre anii 1775-1777 și vine
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
cu mai multe nivele. Pe tunelul de acces era situată camera de strajă și mecanismul de ridicare a podului. Conform aceleiași surse, lângă poartă a fost construit un turn cu mecanism de orologiu în partea superioară. Statul major al garnizoanei austriece - Corpul D din cetate a fost construit începand cu anul 1775. Aparține ca concepție aceluiași arhitect militar Lodovico Marini. Se pare că pe locația ocupată de acest corp de clădire, cu un nivel mai jos decât toate celelalte din complexul
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
și-a idolatrizat bunicul, "der Gute Kaiser Franz", ca pe monarhul ideal, care a murit cu puțin înainte ca Franz Joseph să împlinească cinci ani. La vârsta de 13 ani a început cariera militară în rang de colonel în armata austriacă. A preferat să poarte uniforma militară aproape tot restul vieții. Franz Joseph a avut trei frați și o soră: arhiducele Ferdinand Maximilian (1832-1867), viitorul împărat al Mexicului; arhiducele Karl Ludwig (1833-1896) tatăl viitorului arhiduce Franz Ferdinand de Austria; arhiducele Ludwig
Franz Joseph al Austriei () [Corola-website/Science/302666_a_303995]
-
ca un acord consultativ între cele trei imperii. În 1892 a aprobat renunțarea la vechiul sistem monetar bazat pe creițari, florini și taleri și trecerea la un sistem monetar modern, compatibil cu cel al Uniunii Monetare Latine, bazat pe coroana austriacă (divizată in 100 de helleri). În data de 27 septembrie 1896 a inaugurat la Orșova (pe atunci în Austro-Ungaria), împreună cu regii Carol I al României și Alexandru I al Serbiei, canalul navigabil de la Porțile de Fier. În aceeași zi a
Franz Joseph al Austriei () [Corola-website/Science/302666_a_303995]
-
drepturile pe care le revendicau. Procesul Unirii religioase a românilor ardeleni cu Biserica Romei începe încă din 1693, sub mitropolitul Teofil Seremi al Bălgradului și a continuat sub succesorul acestuia, Athanasie Anghel, având suportul călugărilor iezuiți și al Curții imperiale austriece de la Viena, de care depindea din 1699 teritoriul Transilvaniei. Modelul îl constituiau unirile religioase deja realizate în Polonia, Rutenia și Bucovina, mai ales în rândul rutenilor, dar și al românilor locuitori ai acelor meleaguri. Viața religioasă a Transilvaniei era dominată
Istoria creștinismului în România () [Corola-website/Science/302635_a_303964]
-
trimiterea învățatului episcop sârb Dionisie Novacovici în Transilvania pentru păstorirea sufletească a Românilor ortodocși - deci o "însemnată izbândă smulsă prin îndârjita împotrivire a preoților și a oamenilor dela sate față de politica înaltelor cercuri diriguitoare dela cârma Transilvaniei și a Împărăției austriece". Istoricul I. Lupaș vedea, cu bună dreptate, veacul al XVIII-lea, ca unul din cele mai grele perioade ale istoriei românilor. Acest lucru este cu atât mai mult valabil pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta a avut de suferit nenumărate
Istoria creștinismului în România () [Corola-website/Science/302635_a_303964]