8,110 matches
-
modernism și de postmodernism, dacă sunt fără referent istoric? Evident, nici unul. Concluzia: dacă nu există istorie și progres, atunci nu există nici modernism și postmodernism! Presimțind în spate fiorii sofisticii, Lyotard recunoaște echivocul: a rescrie înseamnă "ambiguitatea care străbate raportul modernității cu timpul". Și mai departe: a rescrie "a repune orologiul la zero, de a face tabula rasa, gestul care inaugurează începutul (sic!) noii ere și al noii periodizări"124. Sofistica e dusă până la ultimele consecințe: deși nu există novum, rescrierea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
culturii pe simulacre. Și asistăm la o nouă punere în ordine a lucrurilor, riscând aceleași artificii sofistice, căci de astă dată nu se mai recunoaște noutatea revoluției postmoderniste: "Postmodernitatea nu este o epocă nouă. Este rescrierea câtorva caracteristici revendicate de către modernitate și mai ales a pretenției sale de a-și întemeia legitimitatea pe proiectul de emancipare a umanității întregi prin știință și prin tehnică. Dar această rescriere, așa cum am mai spus, lucrează de multă vreme deja în modernitatea însăși"127. Aici
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
caracteristici revendicate de către modernitate și mai ales a pretenției sale de a-și întemeia legitimitatea pe proiectul de emancipare a umanității întregi prin știință și prin tehnică. Dar această rescriere, așa cum am mai spus, lucrează de multă vreme deja în modernitatea însăși"127. Aici, Lyotard ține să tempereze entuziasmul parodic al lui Baudrillard, precizând că nu rețeaua de simulacre dă noutate rescrierii, ci "importanța căpătată de conceptul de bit, de unitate de informație" care deschide un ansamblu nelimitat de posibilități, de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de informație" care deschide un ansamblu nelimitat de posibilități, de meniu, sub controlul programatorului, un soi de perlaborare ce evocă termenul utilizat în psihanaliză, în virtutea căreia obținem o imaginație liberă. Și ca să fie precis, Lyotard spune că productivă e rescrierea modernității, nu și a postmodernității: "a rescrie modernitatea înseamnă a rezista la scrierea acestei presupuse postmodernități"128. Nicăieri nu se desprinde mai decisiv Lyotard de postmodernism ca în acest moment. Sporirea informației deja trimite la prezența arheității în repetiție. Postmodernii radicali
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de posibilități, de meniu, sub controlul programatorului, un soi de perlaborare ce evocă termenul utilizat în psihanaliză, în virtutea căreia obținem o imaginație liberă. Și ca să fie precis, Lyotard spune că productivă e rescrierea modernității, nu și a postmodernității: "a rescrie modernitatea înseamnă a rezista la scrierea acestei presupuse postmodernități"128. Nicăieri nu se desprinde mai decisiv Lyotard de postmodernism ca în acest moment. Sporirea informației deja trimite la prezența arheității în repetiție. Postmodernii radicali renunțaseră la orice gând de potențare a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
este o ideologie bazată pe principiul comunist cine nu e cu noi e împotriva noastră, încât percepem cu stupoare că optzeciștii și nouăzeciștii (plus "douămiiștii") se comportă ca o grupare exclusivistă, deși pretind că sunt toleranți și rescriu tradiția și modernitatea. În același număr al revistei Feed back, e publicat, cu un interviu luat de Daniel Corbu, și un alt grafoman postmodern, pe nume Călin Vlasie, care a ajuns la o așa torpoare ideologică, încât toți cei care nu sunt "liberali
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a motiva, bunăoară, de ce diversele minorități (etnice, homosexuale, feministe, satanice, prostituate și pedofile etc.) trebuie să dobândească privilegii în raport cu majoritățile. Or, cum cele mai semnificative majorități sunt națiunile, acestea au devenit ținta marilor lovituri, fiind calificate drept creații artificiale ale modernității, anacronic-tribale, antidemocratice și antiglobaliste. Devine interesant să surprinzi același mecanism al falsificării cântarului adevărului în extremismele ideologice referitoare la națiune, căci, în ultimă instanță, cauzele bine ascunse ale atacurilor antieminesciene pleacă din voința compromiterii "naționalismului" poetului nostru. Desigur, există o
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
resorturile artei tradiționale și ale celei moderne și postmoderne. La el, să zicem, estetica nu e premodernă, iar poetica modernă și postmodernă, ci statutul ei "ontologic" ar fi să se opună, prin definiție, istoriei și progresului datele esențiale care caracterizează modernitatea. Arta e din capul locului reacționară, antidemocratică, antimodernistă și tocmai de aceea "postmodernă" prin excelență. Calea deschisă de Nemoianu e deosebit de îndrăzneață și ar putea interesa în cel mai înalt grad. Fără s-o știe, Virgil Nemoianu dezvoltă o idee
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
acuzat de "erezie", că ar fi "reintrodus lupul în turma de oi", cum se exprimă Alain Finkielkraut. Nu, lupul în turma de oi îl introduc întotdeauna ideologii, cei care ignoră că antitezele sunt viața. Națiunile nu sunt creații artificiale ale modernității, de la romantism încoace, cum acreditează ideologii postmodernității. Posibilitățile de apariție ale diversităților etno-lingvistice sunt arheale, în planul creator al logosului divin. În duminica cincizecimii, Duhul Sfânt s-a pogorât ca limbi de lumină și apostolii au putut propovădui creștinismul în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
viziunea lui Heidegger, dușmanii gândirii ar fi cosmopolitismul, tehnologia și erudiția. În larma tehnologică, se pierde capacitatea de a auzi ființa, iar auzirea e cea care scoate-din-ascundere cuvintele și ființările nerostite. Dintr-o pricină similară, Heidegger nu s-a alăturat modernității lumii noi deschise de Revoluția Franceză, căci aceasta a introdus, de fapt, larma în lume, asurzind-o. Asurzirea aceasta este echivalentul lumii opace din teologia Părintelui Stăniloae. Ar fi interesant de comparat soluția neopragmatistă cu acea critică a heideggerismului întreprinsă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lume" și conform căruia Occidentul "și-a epuizat posibilitățile", încât a sosit ora stingerii în grădinile sale moderniste și postmoderniste, cum ar zice cinicul Cioran. Desigur, calea deschisă rămâne pragmatismului. Rorty crede că mesajul heideggerian a prins și a sedus modernitatea deoarece discursul său atestă un talent extraordinar, restrângând imaginația la poezie și filosofie. Gânditorul pragmatic, însă, nu vede în Occident o aventură încheiată, ci una continuă, încât alternativa postmodernistă a lui Heidegger trebuie contracarată cu aventura de tip Dickens. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
să scoată în relief anumite "priorități" culturale izvorâte din inițiative autohtone, fără a aștepta modernizarea pe calea simplei imitații pe care ar fi promovat-o sincronismul lovinescian (aici, problemele sunt ceva mai complicate!). Așadar, se crede eronat că protocronismul refuza modernitatea. Edgar Papu remarca doar că și tradiția are inițiative inovatoare. El gândea sub modelul complex al fețelor lui Ianus, zeul roman bifrons, care veghează cu un ochi spre trecut și cu altul spre viitor. În consecință, veritabilul "progres" în materie
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Franța, în Germania, nici chiar în America, deși continuă să aibă "fani". Am văzut cum însuși părintele lansării termenului pe piață, Jean François Lyotard, s-a debarasat relativ repede de cuvânt și l-a înlocuit cu altceva de genul rescrierea modernității. La noi, printre cei dintâi care au recurs la o revizuire a fost Alexandru Mușina, care a găsit că e mai realist să înglobezi simbolismul, avangardele, expresionismul, modernismul, neomodernismul și postmodernismul sub zodia aceleiași paradigme modernismul. Alții, ca Eugen Simion
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lasă explicat cel mai bine de critica marxistă prin corelația cu dezvoltarea stadială a capitalismului (vezi, bunăoară, lucrările lui Ernest Mandel, pe care se sprijină unul dintre cei mai serioși teoreticieni ai postmodernismului Fredric Jameson). Teza lui Jürgen Habermas că modernitatea a fost un proiect neîncheiat, pe abandonul căruia a crescut postmodernitatea, se coroborează perfect cu viziunea "dialectică" a lui Jameson 210. Prima revoluție tehnologică (1848-1890), aceea a mașinii cu abur, are corespondent un capitalism de piață (națională), arcuindu-se, în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pe care și-o asuma comunismul. Se pare că izbânda culturii de consum (alții o numesc cultură de tip coca-cola) asupra culturii de masă s-a produs în plin război rece, în urma falimentului economic al economiei centralizate. Proiectul neîncheiat al modernității a avut corespondent un alt proiect cel al internaționalismului proletar, care propunea, în plan cultural, un ideal asemănător. Cu alte cuvinte, comunismul se arăta mai "avansat" comparativ cu modernitatea (care paria pe o cultură elitară), având și atuul voinței de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
război rece, în urma falimentului economic al economiei centralizate. Proiectul neîncheiat al modernității a avut corespondent un alt proiect cel al internaționalismului proletar, care propunea, în plan cultural, un ideal asemănător. Cu alte cuvinte, comunismul se arăta mai "avansat" comparativ cu modernitatea (care paria pe o cultură elitară), având și atuul voinței de globalizare a sistemului. Din pricina prăbușirii economice, a fost compromisă și ideea "revoluției mondiale", adică globalizarea, devenită viabilă, în schimb, în capitalismul târziu, când va birui și culturalicește ca postmodernism
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nevăzute ale acestuia, unele dintre ele benefice, altele "perverse", cum se exprimă sociologia contemporană. "Para-moderniste" sunt îndeobște efectele nedorite. După cum amintește Fred W. Riggs, într-un eseu din 1996 închinat lui Dwight Waldo, cunoscut specialist în administrația publică din Statele Unite, modernitatea s-a sprijinit pe trei piloni: industrializarea, democrația și națiunea. Ele îi apar unite treimic, ca în tridentul lui Neptun. Riggs demonstrează că modernizarea, care face gloria civilizației contemporane, este rodul conlucrării celor trei stâlpi de susținere. Lumea nu-și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
este o despărțire de modernism, ci, dimpotrivă, concentrarea atenției spre efectele paramoderniste, în măsură să submineze și să distrugă cuceririle benefice ale modernizării. Consecințele negative paramoderniste s-ar datora tendințelor de autonomizare, până la autarhie, a celor trei elemente constitutive ale modernității: industrializarea, democrația, națiunea.( Teză susținută și de Alain Touraine). Altfel spus, ratarea unității lor dialogice. Orice tentativă de neglijare a uneia dintre părțile triadei duce la efecte paramoderniste. Democrațiile au produs, prin recul, fie autoritarism și dictatură, ca în Germania
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
aceea remarcată de Ch. Dickens printr-o frază de la începutul prozei Povestea celor două orașe, având ca temă Parisul Revoluției Franceze: "Erau cele mai bune timpuri, erau cele mai rele timpuri". Ray pornește și el de la strania contradicție dintre cuceririle modernității asociate cu o degradare planetară a mediului și cu multe alte nenorociri, încât contradicția făcea din această perioadă istorică, dincolo de splendidul ei progres, "una incomparabil de periculoasă", provocând un sentiment de apocalipsă mai grav decât la 1789. Însă, fire optimistă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
următoarele decenii lumea va putea fi mai bună sau mai rea, dar în nici un caz nu va mai fi așa cum este acum. În locul progresului, fenomenul nu poate fi descris decât cu o "Mare ruptură", fără șansa unor previziuni orânduitoare. Sfârșitul modernității nu-i impune lui Ray, ca lui Gianni Vattimo, de exemplu, începutul postmodernității, ci al transmodernității: Teza centrală a studiului meu este că suntem martorii apariției unei noi forme de cultură, cultura totală o nouă, constructivă sinteză dintre modernism și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pe o altă cale. Modernismul a fost acuzat de obsesia unui viitor nerealizat ("proiect neîncheiat"), pe când pseudotransmodernismul zerzanian întrevede viitorul printr-o întoarcere în precivilizație, utopică recuperare a unui presupus stat edenic nepervertit de civilizația cuvântului. Ideologul american caracterizează esența modernității ca fiind dialogică, pe când el crede într-un holism de tip monologic, preistoric, nu postistoric ("o singură viziune"). Antimodernismul lui Zerzan implică "negația tuturor simbolurilor, a limbilor și culturilor", într-o eshatologie hiperfundamentalistă, care a și fost apropiată de cea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
stat arhaic, seducător pentru unul ca Zerzan. Caracteristica fundamentală a statului arhaic ar fi gândirea prelingvistică, superioară "căderii în reprezentare", care a falsificat omul. Toate câte au urmat sunt considerate de Zerzan drept "construcții false", iar ultima construcție falsă este modernitatea cu corolarul ei postmodernist. Ceea ce face, de fapt, Zerzan este o proiecție paramodernistă radicală, pe care tot el o combate la modul hipercriticist. Căderea în reprezentare este căderea în limbaj, în simbol. Contestând limbajul, Zerzan comite cea mai stranie negare
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
că poate cuceri Orientul cu forța armelor celor mai sofisticate, cum fac azi americanii și aliații lor în Afganistan sau în Irak. Estimp, europenii atei nu văd că, în realitate, islamul cucerește pașnic Occidentul, slujindu-se de armele democrației, ale modernității, contrazicându-i, astfel, pe ideologii europeni care-i cred "primitivi" pe orientali. Statisticile grăiesc de la sine. Franța (care s-a opus recunoașterii că Europa e creștină!) are azi peste 2,5 milioane de islamici, islamul fiind a doua religie în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
incitant eseu politic dat publicității pe internet la data de 18.08.2004 (Islam and the West in a Transmodern World). Ziauddin Sardar ne atenționează că societățile musulmane cunosc un triplu impact, căci asupra lor se exercită presiuni dinspre forțele modernității, ale postmodernității și ale tradiționalismului. Complicata ecuație în care sunt aruncate nu e soluționabilă prin nici unul dintre cei trei termeni, ci printr-un al patrulea, dincolo de toate aceste provocări o mentalitate transmodernă, în stare să le valorizeze pe celelalte. În
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
islamici au perceput modernizarea "ca pe un atac violent la istoria, stilul de viață și concepția lor despre lume", pe când moderniștii au interpretat aceeași modernizare ca pe singura condiție "de supraviețuire pentru țările musulmane". Iată de ce postmodernitatea, ca negare a modernității constrângătoare, a putut fi privită de unii intelectuali orientali ca pe o nouă cale de salvare, nu însă și de tradiționaliști, care au resimțit că postmodernismul este o continuare mascată a modernismului. În consecință, l-au negat și pe acesta
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]