5,767 matches
-
elegiis ad uxorem scriptis"166. S-ar putea presupune cel mult că unus et alter, duo tresve, treve duosve, prieteni foarte fideli care riscă să-și atragă asupra lor furia lui Augustus, numai să-l poată consola pe sulmonez în nenorocirea sa, ar trebui identificați orientativ cu Rufus (Ex Ponto, II, XI, 9), Celsus (I, IX, 15-22), Gallius (IV, XI, 4) și Paulus Fabius Maximus (II, III, 83), întrucât aceste personaje sunt menționate explicit în Ponticele atât pentru prezența lor grijulie
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
poetului, într-atât încât să înfrunte până și furia lui Augustus; ori s-ar putea bănui că erau direct interesați să-și vadă prietenul lor sulmonez în acel moment deosebit ca să afle de la el, din gura lui, proporțiile autentice ale nenorocirii lui Ovidiu, pentru a se asigura că persoana lor nu era implicată în chestiunea care a dus la relegarea lui Ovidiu la Tomis. Atât în primul cât și în al doilea caz, merită să analizăm cu mai mare atenție aceste
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
care apare într-o inscripție la Fundi. Numele este prea comun, iar inscripția pare să fie posterioară 170. Poetul îi scrie din două motive: ca să-l asigure de eterna lui gratitudine pentru consolările ce i le-a adus în momentul nenorocirii sale, dar și pentru a-l incita să o sfătuiască pe soția lui, Fabia: aceasta, după sfaturile unchiului, va deveni și mai bună. Ceea ce ni se pare că merită pus în valoare este, mai ales, participarea sinceră și profundă a
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
s-a întristat: Graecinus are o inimă foarte sensibilă, înnobilată încă și mai mult de o vastă cultură. Printre rânduri, poetul îi reproșează că nu l-a zărit printre puținii prieteni care au venit acasă să-l consoleze în momentul nenorocirii ("m-am simțit și mai oropsit din cauză că nu erai tu, care cu prietenia ta, mi-ai fi fost de mare ajutor"). Cel puțin acum, îi poate veni în ajutor de departe. Nu ar fi nici ușor, nici prudent (Nec leve
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
datoriei sale față de prietenul aflat la ananghie și, poate implicit, asupra cauzei care a determinat relegarea lui Ovidiu: "Ce rușine [însă] te va paște dacă nu-i vei fi de ajutor în niciun fel unui vechi prieten aflat acum în nenorocire! Ce rușine e să dai înapoi în loc să reziști ferm pe poziție! Turpe referre pedem, nec passu stare tenaci: (v. 21) Ce rușinos este să părăsești o navă în dificultate! Ce rușinos este să urmezi destinul, să cedezi norocului, să-ți
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
este să urmezi destinul, să cedezi norocului, să-ți renegi un prieten când nu mai este fericit!" Turpe sequi casum, et fortunae cedere, amicum Et, nisi sit felix, esse negare suum. (v. 23-24) Afirmațiile lui Ovidiu sunt direct legate de nenorocirea care l-a lovit; dar, e la fel de adevărat că unele expresii sunt mai vagi și implică consecințe mai ample și mai grave: "să urmezi destinul, să cedezi norocului", înseamnă să mergi după curentul (augustan) și nu numai în ceea ce-l
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
toți membrii familiei lui Augustus sunt în starea cea mai înfloritoare... Ce contrast strident între această descriere paradisiacă despre bunăstarea familiei imperiale și adevărata situație a fiecărui membru al acestei familie și a prietenilor ei. Cum se știe din istorie, nenorocirile nu lipsiră niciodată din casa imperială și spre sfârșitul vieții lui Augustus acestea se amplificară în mod impresionant. E destul să ne gândim că persoanele la care Augustus ținea cel mai mult dispăruseră: Marcello în anul 23, Virgiliu în 19
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
proclamă că mai puțin a fost iubită Lyde de către Antimah din Colofon, mai puțin Battis de amantul ei Fileta din Cos (340-290 î.H.), decât Fabia care a pătruns adânc în inima sa. Aceasta l-a susținut pe sulmonez în nenorocirea sa, i-a apărat patrimoniul de un individ rău intenționat: acesta din urmă a fost oprit de curajul Fabiei cu ajutorul unor prieteni curajoși, cărora Ovidiu nu le va putea exprima niciodată mulțumirile sale. Devotamentul față de soț nu este inferior celui
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
orgoliu" nu reprezintă un păcat propriu-zis, o vină, ci aproape un act de virtute, de risc necesar față de o autoritate totalitară și tirană. Chiar cu ocazia unor asemenea exemple de virtute din partea eroinelor care și-au urmat fidele soții în nenorocire, Ovidiu inventează diverse aforisme de morală stoică (în maniera lui Augustus însuși), care trec dincolo de semnificația contingentă a fiecărui caz concret în parte mai ales feminin pentru a îmbrățișa toate cazurile similare (bărbați și femei) din toate timpurile și locurile
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
referindu-ne la Paulus Fabius Maximus. El este inclus printre acei "doi sau trei, unul sau doi" prieteni ai lui Ovidiu care îl înfruntă cu orice risc pe Augustus, pentru a-și ajuta prietenul (și ruda) din Sulmona, în momentul nenorocirii: "Eu, care într-un timp aveam mulți prieteni, dar un vânt puternic a suflat în velele mele și imediat ce s-au umflat apele sub impetuozitatea furtunii, am fost abandonat în mijlocul mării pe barca mea sfărâmată. Și în timp ce unii nu vor
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
mult, noi credem de cuviință să adăugăm că gestul lui Maximus nu trebuie să fi fost chiar așa de dezinteresat, cum se presupune; poate trebuie să vedem în aceasta o neliniște personală care-l făcea să se convingă de proporțiile nenorocirii lui Ovidiu și implicit de "cauza" care a determinat-o și, în consecință, de pericolul de a implica și alte persoane în actul de acuzare a imperiului. Maximus este neliniștit și se întreabă dacă este adevărată vestea pe care "faima
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
neamul său în Eneida. Acest fapt trebuie să fi trezit suspiciunea lui Augustus, care, deja de la publicarea operei Ars amatoria, îl ținea sub supraveghere pe sulmonez, pe care, poate, în subconștientul său (după cum a remarcat Boissier), îl asocia cu toate nenorocirile care s-au abătut asupra propriei familii: în primul rând, amoralitatea fiicei și a nepoatei... Și nu numai atât, dar Ovidiu, cum se va vedea în capitolul următor, își imagina că poate da lecții de morală împăratului: și acest lucru
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
nefas), și la care nu m-am gândit că s-ar putea întâmpla. De când sunt în Pont, nu a existat nimic mai dureros care să-mi ajungă la urechi și mă rog să nu-mi parvină nimic altceva." (Ibid., 3-6) Nenorocire, sinucidere, omucidere sau moarte naturală prematură. 181 Cf. GERTH, art. 77) Iunius Gallius, în RE: col. 1035-1039; V. USSANI, op. cit., p. 463; A. ROSTAGNI, op. cit., II, p. 345. 182 Cf. S. D'ELIA, op. cit., p. 108. 183 Nu ținem cont
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
amor. Starea de plenitudine este Însă scurtă, extazul se concentrează Într-un minut: „minutul cel Încîntat”, „minutul cel dorit” (Nu, a ta moarte...). Înainte de acest minut fericit este așteptarea, după el reapare soarta geloasă („jaluză d-al meu bine făcu nenorocirea un semn și te pierdu...”). În acest limitat timp de „delir”, de fericire la care participă și puterile cerești, Îndrăgostitul trăiește o clipă de intimitate și Îndrăznește să-și apropie „obiectul de iubit”. O apropiere prin intermediul privirii: „Văzui pieptul tău
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
să fie auzul și obiceiul după care se vorbește” (s.n.) Se va vedea din versurile citate mai jos că auzul nu Înșală pe stihuitor, dar obiceiul limbii s-a schimbat Între timp. Rămîne simțirea (patima) nediminuată, neintimidată de potopul de nenorociri căzute pe capul ei. Ea inventează mereu poezia, Întemeiază ființa, provoacă scrisul. Scriitura nu este, la Conachi, gratuită, poetul nu scrie niciodată (cel puțin așa spune) pentru „pricini străine”. N-are spor, mîna se oțărăște, mintea se Îngreuiază: „Ah, scrisul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
suspin, se arătă Încrezător și idilic cînd vorbește În general despre muncile lui Eros. Coșmarul acestei idile se termină cînd iubirea este adusă pe un plan subiectiv. Poetul schimbă atunci foaia și pruncul cu arc devine simbolul unei mari, iremediabile nenorociri. Într-un poem meditativ ( CÎnd mă mîniesăm pe Amori) numele lui Amor este nălucire, ademenire, privirea lui e otrăvită, plăcerea ce o provoacă este pentru ticălosul om o suferință lungă și grea. Conachi dezvoltă ideea, desigur comună În poezia Renașterii
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
El se adresează, atunci, omenirii avertizind-o asupra marelui rău ce-o amenință: „Deșteaptă-te, omenire, din visui ce te orbește Și, cunoscînd ce-i amoriul și pe cît te osîndește, Izgonește-l din sîmțîre Și spune spre pomenire Vacurilor depărtate Nenorocirile toate Ce vin dintr-o nălucire”. Este imaginea unui rău abstract, incontrolabil, de origine divină, acționînd ca o lege aspră Într-o lume pregătită s-o primească. Nici o idee mai profundă nu putem afla la acest prim nivel al poeziei
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
goală, Numai prietenul cu unire Este o zare de fericire Ce are omul drept alinare La orișice feli de Întîmplare. O, prieteșug, rai de plăcere, Ce te Începi numai din vedere Și ești păstrat și după orbire Și ispitit În nenorocire, Spune-mi unde lăcuiești anume, Ca să te caut În toată lume, Să dau prin foc, prin apă, prin pară Ca să mă lipăsc de-a ta aripioară. Și petrecînd Într-a tale brață, Voi răbda și scurtare de viață Și mă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lumea Împărătește, Inimi, suflete robește, Aducînd Într-o unire A raiului fericire. CÎnd să trezesc doi din somn, Îngeru-i om pentru om, Iată dragostea ce este. Adevăru-i nu-i poveste.” Ingenioase rotiri de propoziții, slobodă limbă, mai mare detașare de nenorocirile dragostei! Conachi este În stare să scrie și asemenea versuri mai pure, cu o imaginație, În orice caz, mai liberă față de propria-i biografic sentimentală. Dragostea ca pasiune (nuanța pe care el o exprimă de regulă) capătă, aici, o notă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
termenii ce se repetă În poezia lui Conachi. Ei definesc iubirea ca pasiune, mai precis: o pasiune nefericită. Nefericirea este, fără paradox, condiția de existență și fericire a Îndrăgostitului. Toți interpreții lui Conachi vorbesc de puterea poetului de a inventa nenorociri, cu alte cuvinte: puterea lui de a se preface, neobosita lui impostură. Faptul este de ordinul evidenței. Insă cine trăiește mult timp În impostură are toate șansele să fie luat drept ceea ce vrea să fie. În cazul lui Conachi: un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de tînguire”. Formulă oximoronică pentru că potopul presupune o dizlocare violentă, o agresiune fără margini, În timp ce tînguirea implică o oboseală, o ritmicitate potolită, o Împăcare, În fine, cu ordinea dezastrului interior. Asta și vrea să sugereze Conachi: resemnarea În delirul (potopul) nenorocirii, plăcerea de a trăi pe buza prăpastiei. Toate versurile sînt jeluitoare, toate vorbesc de un „aht”, de un chin cotropitor, incit imaginea finală este aceea a unei existențe copleșite de o mare pasiune. O pasiune devastatoare care atinge toate compartimentele
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
slabă, perspectiva dispariției. Jaloba mea În cepe cu un vers ce nu lasă nici o speranță: „Lume, astăzi să desparte de tine un muritor”... iar Scrisoarea se deschide spre un orizont și mai Întunecat: „Din toți muritorii lumii cel mai În nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult În osîndire Este omul care-ți scrie [... ] ........................................................................... Amar mie, În ce valuri norocul mă aruncară, Nu știu, mai trăiesc pe lume sau din lume sînt afară! Și de sînt și de am viață
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
suspinului la Conachi. A suspina este la el totuna cu a respira. Viața e un lung suspin, toate evenimentele importante ale erosului sînt anticipate sau urmate de un mare, adînc suspin. CÎnd se deșteaptă la miezul nopții să-și tînguiască nenorocirile, tînguirea Începe „cu lacrimi și cu suspin”. Poetul se gîndește să facă ibovnicei un plocon și-i dăruiește un stih „făcut din suspin”. Avînd insomnii atroce din cauza dragostei, Conachi Își petrece noaptea plîngînd și suspinînd: „Amar mie, că nu trece
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
năcaz. Tu pre mine mă omori, În vreme ce Încă-s viu...” În chiar versurile citate mai este indicat un mărunt demon; urîtul. În vecinătatea Iui stă mîhnăciunea (melancolia, numită Într-un loc milanhonie). Amorul produce mîhnăciune mare. Din aceeași sferă de nenorociri indeterminate face parte năcazul, citat de mai multe ori pînă acum. Iată-l acum intr-o formă paroxistică: năcaz mare. „Năcazul meu este mare Este rău, este cumplit Și să-l vindec nu am stare...” O categorie specială În patologia
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
figura clasică a catastrofei sentimentale e că poetul român trăiește permanent Într-o stare de criză violentă, se află mereu la capătul puterilor. Tot Barthes definește admirabil acest regim al Îndrăgostitului: acela al unei „răbdări a nerăbdării”: a hrăni o nenorocire ce nu se uzează niciodată, a constata insuportabilul și, prin chiar această descoperire, a instala În eu (eul omului Îndrăgostit) „teatrul marțial al Deciziei, Acțiunii, al Ieșirii”... Decizia lui Conachi este de a nu lua nici o decizie. Acțiunea lui este
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]