5,740 matches
-
putea trece dincolo de "părere". Ar fi fost mai bine sau, poate, mai comod să pun diferența în cauză pe seama unei rătăciri a conștiinței filosofice, în așa fel încât să fie cazul să postulez "ceva" precum "datul", "ființa", "lumea", o ființare privilegiată, "lumea trăită" etc. ca fiind începutul însuși, cel a cărui originaritate ar fi dincolo de orice contestație (și dincolo de orice pericol de dedublare lingvistică, logică, ontologică etc., de distribuire de sens către două instanțe, subiect și predicat). Cel puțin începutul acestui
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de sine a gândirii înseși, în acest act fiind năruită atitudinea noetică naturală, prin care "subiectul" nu se recunoaște și ca "obiect", și fiind activată o atitudine prin care gândirea se recunoaște continuu ca avându-se pe sine ca "obiect" privilegiat, fără a scăpa din vedere "lucrurile însele". Demersul se proiectează ca o "fenomenologie" (simplu, rostire despre fenomen) și pentru că are de-a face numai cu ceea ce, prin proprie spontaneitate, prin lipsa constrângerii, se arată a fi ceea-ce-este, chiar în clipa
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
dictaturii judicativului, și atitudinea fenomenologică, oarecum liberă față de aceste reguli. Fenomenul are în alcătuirea sa două elemente: datul și nimicul, ambele posibile, pe rând și în unitatea lor, printr-o/pentru o conștiință, ea însăși dependentă ființial, cumva, de "ființarea privilegiată", omul. Cel dintâi, datul, este fenomenul în calitatea sa de "obiect" recunoscut ca atare de o conștiință, ca fiind ceva, înlăuntru-i sau în afară; cel de-al doilea, nimicul, este corelativul obiectului, în măsura în care acesta se legitimează (sau măcar tinde
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fără a pune un prea mare preț pe demersurile "logice" corespunzătoare, fiindcă din această perspectivă analogia ("asemănarea") devine, chiar la Aristotel, o formă de raționare care nu garantează dobândirea adevărului. Anterior acestui moment, însă, analogia constituia o tehnică de filosofare privilegiată. Era folosită, e drept, de sofiști, dar în alte împrejurări filosofice, folosirea ei a avut chiar sensul unor rezultate "acreditate", unii dintre filosofi fiind veritabili maeștri ai ei. Unul dintre aceștia este Platon. De exemplu, în dialogul Phaidros (246 a
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
un mod determinat, ca aspect al facultății de cunoaștere), în conceptul de "formă a priori" și în diferența radicală pe care el o instituie între forma a priori și conținutul sensibil al oricărei cunoștințe. Conceptul tocmai amintit are o poziție privilegiată pentru ceea ce vor deveni la Kant analitica și dialectica. Astfel, la o primă vedere constatăm că unele forme a priori ale facultății de cunoaștere (și ale altor facultăți: "dorința", "voința" etc.) condiționează în mod nemijlocit și necesar cunoașterea însăși (și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
limitele istorice și posibilitatea de a-i pro-duce retragerea, fiindcă gândirea poate înainta și pe altă cale decât cea metafizică, una mai autentică, raportat la "scoaterea la iveală ..."; pe al celeilalte, în sensul de a-i potența virtutea de topos privilegiat al repunerii întrebării despre ființă (despre adevărul ființei). Date fiind aceste încadrări "disciplinare", trebuie să avem din nou în vedere analitica și dialectica judicativului constitutiv, ca modele ale discursului filosofic exersate tocmai în privința problemei temeiului (principiul tuturor lucrurilor, cauza primă
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
alți termeni, pentru Dasein-ul în act. Așadar, niciunul dintre acestea nu apare cu un sens metafizic, drept temei transcendent al tuturor lucrurilor, adică al tuturor ființărilor, între care nu există decât deosebiri de specie, nu propriu-zis ontologice (reglate de relația privilegiată a unei ființări cu ființa însăși). Precomprehensiunile istoric-filosofice posedă ele însele, bineînțeles, un caracter de predeterminare "semantică"; ele au conlucrat de la bun început în proiectul conceptului Dasein-ului, așa cum a fost arătat și mai sus. Din perspectiva lor, "analitica" (în concept
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
iar timpul condiționează finalmente adevărul (sau falsitatea) judecății, contribuind și la schimbarea statutului lui "este": din simplă copulă, acesta devine element al structurii alethice, ceea ce înseamnă, cum vom vedea, că el capătă un sens ontologic (semnalat, cum știm, și chiar privilegiat, de către Heidegger). Însăși legătura dintre S și P, privită în sensul ei formal, este dependentă de verb și de timp. Pentru a o releva în dependența sa (unilaterală, totuși) față de verb, Heidegger vorbește chiar despre un element formal "inerent judecății
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
timporizarea întru ființare face parte din spectacolul lumii. Ideea lui Heidegger despre semnificația timpului într-o "lume" este cu totul valabilă din perspectiva din care este conceput timpul aici. Nu și legătura necesară dintre timp, ca timp originar, și ființarea privilegiată. Da, este valabil și acest gând, dar între granițele dictaturii judicativului; nu, nu este valabil dincolo de aceste granițe, acolo unde timpul se joacă asemenea unui copil. De ce se petrece o asemenea diferență? Pentru că tot ce capătă sens în orizont judicativ
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
și, la fel, o parte a celei postheideggeriene în privința lipsei de vocație filosofic-ontologică a conceptelor de "subiect" și "obiect" și a relației dintre acestea. Dar cum ar putea pierde "subiectul" poziția privilegiată în orizont judicativ, atâta vreme cât "ființarea conștientă" este socotită privilegiată, iar ea, altfel numită decât a fost în tradiție, chiar altfel gândită și reconstruită decât s-au petrecut acestea (gândirea și reconstrucția sa) în tradiție, rămâne preeminentă, sub un motiv sau altul? Preeminența în cauză este luată în sens maximal
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
originară relația cu ființa (faptul-de-a-fi în lume). Poate tocmai pentru a păstra acest fapt neatins, Heidegger întărește peste măsură sensul de Dasein ca ființare a cărei constituție de ființă este faptul de a fi în lume, adică sensul de poziție privilegiată a Dasein-ului față de ființă; este vorba despre lucruri cu totul firești și, cumva, necesare, raportat la reconstrucția filosofică heideggeriană, aliniată convențiilor dictaturii judicativului; de fapt, Dasein-ul uman "funcționează", prin structura sa factică în unitatea sa, ca un temei absolut, altfel
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sine) trece în ființare, potrivit altor scenarii filosofice, prin mediere direct temporală, nu categorială, ca la Aristotel: ființa este ea însăși timorizată, adică a-dusă la rangul de ființare; e drept, în acest caz trebuie legitimată și confirmată o ființare privilegiată, care să dobândească de la bun început această condiție de ființare de la ființa însăși nemodalizată categorial; ea dobândește, în fapt, ceva ce ține de ființarea ca atare: timpul. În acest din urmă mod lucrează Heidegger, ființarea privilegiată, care are o legătură
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
și confirmată o ființare privilegiată, care să dobândească de la bun început această condiție de ființare de la ființa însăși nemodalizată categorial; ea dobândește, în fapt, ceva ce ține de ființarea ca atare: timpul. În acest din urmă mod lucrează Heidegger, ființarea privilegiată, care are o legătură originară cu ființa, fiind astfel singura în stare să dea seamă de faptul de a fi, este ființarea umană (Desein).223 A fost trecută în nelimitație, în alte scenarii ale în-ființării, prima mijlocire dintre cele amintite
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
trece în ființare ca ființarea însăși, ca această ființare care de fiecare dată este ea însăși și nu altceva, păstrându-și întotdeauna proaspătă puterea de a surveni întru ființare, tocmai fiindcă el însuși este o ființare: dar el reprezintă ființarea privilegiată, aceea care este purtătoare de ființă, rămânând astfel, fără contenire, această ființare care de fiecare dată este ea însăși și nu altceva. În această nouă perspectivă, timpul nu mai poate fi împreună cu judecata într-o unitate a actului de constituire
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
mai este, așadar, ființarea în-ființată sau timporizată de el, constituită în sens judicativ, ci este o ființare anume, aceea care aduce ființa către cel ce o poate recunoaște, el însuși, acesta din urmă, fiind o ființare. Timpul este o ființare privilegiată nu fiindcă îi este fundament faptul- de-a-fi-în-lume, ci fiindcă timpul, ca o altă ființare decât oricare alta, "aleargă" pentru a-i descoperi acestei "alte ființări" ființa; a-i descoperi nu sensul că îi este propriu faptul-de-a-fi-în-lume, ci că îi este
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
chiasmului, ca un fel de unitate a eului și lumii în Trup, despre care vorbește M. Merleau-Ponty. Pentru "regulile" non-judicativului, starea-de-deschidere, de exemplu, nu mai are nici un sens, cum își pierd sensul și toate "factele", prioritățile, ierarhiile din ființare (ființare privilegiată, alte ființări: viii, neviii etc.) -, cele metodologice ("ontologia fundamentală" apoi "ontologiile de ramură", "ontologia formală" apoi "ontologia materială" etc.). Mai bine spus, toate acestea își pierd sensul (căpătat prin constituire judicativă) și pot căpăta un rost în acord cu propriul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
în modelul acesteia: nu se poate ajunge la o identitate, pentru că "obiectul" celor două nu este același: filosofia culturii vizează ceea-ce-este cultura, în vreme ce ideologia, fie ea culturală, are totdeauna în vedere, prin chiar programul său neafectat de timpul istoric, partea "privilegiată" a unui întreg, în cazul acesta, o cultură determinată, aparținând unei comunități, naționale sau extranaționale, și aceasta numai în măsura în care cultura respectivă posedă anumite proprietăți, se-nțelege, "superioare", celor aparținând altor culturi. Legitimitatea ideologiei iată că ideologia se exersează și în privința
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ale judicativului, deși ele au devenit "ceva", într-o primă instanță, tocmai datorită regulilor de constituire judicativă. Părtinirea survine pe un fond alcătuit din ființări, într-o "lume", în așa fel încât, sub un motiv oarecare, una dintre părți este privilegiată. Părtinirea presupune, cum e firesc, privilegiu: acesta reprezintă scopul pentru care se produce părtinirea, prin urmare face parte din "firea" acesteia. Ea nu este ceva anume, adică o ființare oarecare intrată într-o relație cu altă ființare; ea este un
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
adică o ființare oarecare intrată într-o relație cu altă ființare; ea este un act. Dar, ca act din orizontul judicativului, nu ar fi posibilă fără un suport, adică fără un substrat care să o susțină: acesta este chiar partea privilegiată; privilegiul, prin urmare, exprimă o reciprocitate legată de însăși "rațiunea" de existență a celor două: părtinirea și privilegiul. De asemenea, fiind act, părtinirea are nevoie de timp: acesta intervine, desigur, dar nu în sens în-ființător: este vorba, totuși, despre un
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
este vorba despre prezentuirea unei ființări și a întregului din care ea face parte. Sensul acesteia, prin actul părtinirii, este acela al privilegiului. Dar acest sens nu ar avea nici un fundament dacă ființările nu s-ar (re)ordona în funcție de partea privilegiată, care, acum, poate lucra în numele întregului său. Oriunde se ivește actul de părtinire, trebuie să se ivească și acela al ordonării. Într-un fel, acestea sunt simultane. Oricum, sunt astfel din unghi formal, pentru că timpul prezentuiește ființarea privilegiată și întregul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
în funcție de partea privilegiată, care, acum, poate lucra în numele întregului său. Oriunde se ivește actul de părtinire, trebuie să se ivească și acela al ordonării. Într-un fel, acestea sunt simultane. Oricum, sunt astfel din unghi formal, pentru că timpul prezentuiește ființarea privilegiată și întregul ei, privilegiul intrând în sens numai într-o mulțime ordonată de ființări, care, datorită relațiilor de privilegiere a unei părți, poate fi numită structură. Orice structură este o mulțime ordonată de elemente, unul dintre ele având "privilegiul" de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
lor, adică al în-ființării (constituirii) lor, presupune intervenția părtinirii. Dar aceasta nu este altceva, în exercițiul acestei funcții, decât timp care timporizează, care trece în condiția de ființare, dar chiar în ființarea care acum este timporizată, în-ființată, prin urmare, și privilegiată sau neprivilegiată. Odată produsă însăși părtinirea, cu rostul său de a privilegia o parte, ordonarea este și ea în act: consemnează ivirea privilegiului și are așezată deja ierarhia părților. Dar ea nu are, în primul rând, un sens dat de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
este ceva în el însuși, pe de o parte, și este ceva și alături de celelalte în structura pe care o alcătuiesc împreună toate trei, pe de altă parte, fiecare presupune alt-ceva decât sine: părtinirea presupune părțile unui întreg, ordonarea, partea privilegiată și alte părți neprivilegiate, autorizarea, infinitul, nedeterminatul, nelimitatul. E drept, toate acestea nu sunt anterioare actelor însele, ci sunt deodată, pentru că survin toate prin același eveniment și în același loc; dar aceasta arată operarea continuă a timpului, prin urmare și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sunt sensurile logice, apoi cele ontologice, la care se ajunge în ordinea strictă a reducției printr-un salt, iar la sfârșit vin sensurile pragmatice, la care se ajunge de asemenea printr-un salt. Să ne amintim că sensurile ontologice deveneau "privilegiate" prin fenomenul celei de-a doua timporizări și că acest fenomen semnala o trecere către o zonă "semantică" mai profundă a judicativului constitutiv. Același fenomen provoacă și saltul de la ontologic la pragmatic, dar elementele care sunt semnificative pentru el nu
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
legăturilor Bisericii cu puterea temporală și identificarea înaltului cler cu pătura nobiliară. Muzica, în acest context, a cunoscut o evoluție importantă. În cadrul funcțiunilor religioase, a cucerit un loc tot mai amplu și a devenit tot mai autonomă, ritul constituind locul privilegiat al experimentelor noului limbaj muzical. Primele secole ale mileniului al doilea au fost caracterizate de o vivacitate culturală deosebită și de mari transformări. Avea loc trecerea de la vechile la noile sisteme; muzica încerca să-și lărgească orizonturile expresive fiind orientată
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]