KorAP: Find »[drukola/base=profunzime & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...221 222 223 ...316 >

7,890 matches

Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859

cărții și e tratată aci tema propriu-zisă, făcându-se aprecierea că "redusă la omul-moft, lumea lui Caragiale e lipsită de dimensiunea profunzimii"; e și reproșul criticii, apreciază autorul eseului (p. 140). Dacă reluăm motivul oglinzilor sferice, este o falsă imagine. Profunzimea lui Caragiale izvorăște din termenul negativ al antitezei. Este dezvoltat aici motivul "perechii regale" și dacă se pleacă de la ideea că tema centrală a operei scriitorului este politica, el fiind nu numai un nepriceput, după cum afirmă undeva, dar și un

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
ale operei lui Caragiale (p. 154). Și în Năpasta și în O scrisoare pierdută se produce o fisură în "armonia cuplului primordial" și autorul recurge la asemănările de rigoare cu personajele din Iliada lui Homer. Eșecul Năpastei pe scenă demonstrează profunzimea piesei. Ori publicul nu i-a înțeles mesajul. Maiorescu "a intuit ceva" ca și în cazul nuvelei Sărmanul Dionis a lui Eminescu, recunoscând "cea mai puternică concepțiune a autorului" (p. 155). Discuțiile sunt contradictorii, dar se știe că tocmai asta

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
Ori publicul nu i-a înțeles mesajul. Maiorescu "a intuit ceva" ca și în cazul nuvelei Sărmanul Dionis a lui Eminescu, recunoscând "cea mai puternică concepțiune a autorului" (p. 155). Discuțiile sunt contradictorii, dar se știe că tocmai asta demonstrează profunzimea creației. Puțini critici "s-au apropiat... de mașinăria ascunsă a Năpastei", unul din ei fiind George Munteanu care, referindu-se la conflictul dramei afirma: "Crima aceasta a echivalat cu o catastrofală prăbușire a valorilor și rosturilor existenței umane în mintea

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
din fosta URSS, deci nu atât acasă. Autenticitatea, "nivelul înalt al deschiderii spre lume", caracterul profund național și sacru al mesajului, primordialitatea, organicitatea, concentrarea în esențialitatea tematică și narativă (Mama, Patria, Iubirea, Limba ca "adăpost al ființei", Copilăria) susținută de profunzimea existențială și "cultura sentimentului" toate aceste dimensiuni fundamentale ale mitopo(i)eticii vierene erau descoperite simpatetic, printr-o vibrare a colegilor letoni, lituanieni, ucraineni, georgieni, ruși în temeiul unei solidarități intelectuale și literare. Theodor Codreanu face un periplu exegetic destul de

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
acum favorizată și de mass-media, este pe măsură să redea autenticul, aceștia ținând de structuri mentale sedimentate în timp. Cu alte cuvinte, experiența extraordinară a comunicării între frații izolați timp îndelungat obligă "părțile implicate" la niște atitudini umane izvorâte din profunzimile mentalității. De precizat că la constituirea acestor structuri adânci au contribuit în mare parte scriitorii șaizeciști, lor revenindu-le misiunea dificilă de a reabilita expresia literară care, după cel de-al doilea război, a fost ideologizată în mod abuziv. Autenticitatea

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
o plonjare subită în imaginarul romanesc. Procedeul argumentelor cumulative, culese din varii domenii pentru a articula o idee centrală, atinge virtuozitatea în Complexul Bacovia. Theodor Codreanu practică obstinant o critică a adâncimilor. Are în vedere, de altfel, programatic, complexele de profunzime (Complexul Bacovia). Dorește întotdeauna să treacă de suprafața lucrurilor, năzuind să surprindă "abisalul", ecoul primordial unic și irepetabil. Sondarea adâncurilor operei se realizează cu instrumentele unei poetici a arhetipurilor (arheității), a rădăcinilor ontologice, valorificând cu dibăcie, cum am văzut, sugestiile

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
fac și trimiteri la viața omului. Nu se poate respinge adevărul că omul și poetul Mihai Eminescu a fost, din copilărie, un Diferit (cu majusculă!). Că a fost, de copil, o ființă extrem de sensibilă și o minte de o neobișnuită profunzime. Că a fost, chiar de la început, sortit să aibă o mare forță în a consolida trecerea eului prin lucruri. Și, tot prin dat, i-a fost să aibă fragilitatea petalei de floare albastră. Temperament încadrabil în "pustiul" melancoliei și caracter

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
discurs opozabil. Trebuie scoase din structura ființei supuse unei noi adaptări. Dar... Prăbușirea unui astfel de edificiu nu este o treabă ușoară. Trebuie cap și metodă. Pentru asta, istoria modernă (și contemporană) a adus prezentului (nu "tutulor"!) un binom de profunzime și răutate, eficient ca plural de metode, în stare să producă, pe lângă alte inducții, o stilistică a mesajului subliminal, care îl face pe prostul cuminte să se sperie de câtă deșteptăciune este în stare după două drumuri cu avionul. Într-

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
reprezentanți în literatură, de pildă, generația optzecistă, în frunte cu propovăduitorul de mare fervoare, în persoana poetului Ion Bogdan Lefter. Poezia postmodernistă românească a evoluat spre un zolism al pornografiei și scatologiei. Ea este lipsită de ceea ce criticul numește complexele profunzimii, devenind un joc de-a cuvintele, parodiind, simulând o comedie cu măști, destinată petrecerii plăcute a timpului liber al cititorului, vrând să sugereze beatitudine și fericire. Așezat între astfel de parametri, nici măcar talentul unui Mircea Cărtărescu nu se salvează, opera

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
culturii înseamnă cunoașterea lui Dumnezeu, în ultimă instanță [...] în ce mă privește, am încercat să pun temeliile unei hermeneutici noi, pornind de la distincția capitală dintre "complexele de cultură" (care au traversat culturalul din renaștere și până la postmodernism) și "complexele de profunzime" (zonele de transparență)". Ultimele capitole (XI-XVI) sunt dedicate aplicării acestei "noi hermeneutici", socotind că "premisele românești principale întru întemeierea doctrinei "noului antropocentrism" transmodern sunt ontologia arheității lui Eminescu, filosofia lui Blaga și cea a lui Noica, teologia Părintelui Stăniloae și

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
transparență a Ființei, că în aceeași nobilă descendență poezia lui Bacovia e translingvistică, făcând, practic, inutilă discutarea figurilor de stil, "repetiții cu diferență ale metaforei", menite să pună în evidență "transcendentul care coboară", că lui Caragiale nu-i era străină profunzimea (dezagreabilă postmoderniștilor), condamnând indirect transferul nejustificat al miticismului de la personaj spre autor și demonstrând convingător că omul kitsch, de care vorbea Ștefan Cazimir, nu acoperă realitatea artistică a operei sale, pentru a ne transmite în final ideea, lipsită de orice

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
sau Insuportabila ușurătate a ființei (1984) autorul se arată, în primul rând, interesat de conștiință și de avatarurile Sinelui. Mai mult decât atât, în partea sa cea mai puțin evidentă, este un roman al Ființei și al reîntoarcerii spre dimensiunea profunzimii, din momentul în care aduce în miezul "dezbaterii" noțiuni ca "ușurătate" și "greutate". "Așa se produce despărțirea radicală a lui Kundera de postmodernism, căci repetiția ca simulacru elimină greul ființei și se depărtează, fatalmente, de stratul profund al eternei întoarceri

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
autoarea unor prestigioase lucrări de luminoasă metafizică asupra operei lui Bacovia și Eminescu. E un caz clasic în care autoarea i-a citit pe Nietzsche, Heidegger, Borges, Paul Valéry, apropiindu-se în acest fel de zona sacrului și de dimensiunea profunzimii, aparținând, din aceste motive, cel puțin postmodernismului înalt, la câțiva pași doar de transmodernism. Calicantus: Scene din viața lui Cristal (2005), o tulburătoare "biografie interioară", funcționează ca un pandant al eseisticii sale, exprimând una și aceeași personalitate ce aspiră spre

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
să negi. Nici transmodernismul nu neagă. El se situează în afară. "Ethosul transmodern, ne încredințează autorul, exclude narcisismele de grup, plasându-se într-o neutralitate dinamic-participativă în luminișul ființei. Se reabilitează noțiuni declarate anacronice precum geniu, capodoperă, hermeneutică, valoare, personalitate, profunzime etc." Și atunci transmodernismul, care este legat nominal de modernitate, cum poate rupe barierele, pentru o situare dincolo? În fond, meritul nu constă în a găsi un prefix care să realizeze ruptura de rădăcina. Într-un interviu acordat lui Florin

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
Ungureanu. Vorbind despre dimensiunea antieuropeană, nu putem să nu semnalăm, cum o face și Codreanu în Transmodernismul său, faptul că un Cărtărescu, de pildă, se debarasează de modelul francez al respectului pentru valori, iar un Patapievici de modelul german al profunzimii. Pentru acești doi "corifei teleintelectuali", ceea ce naște din disputa Lyotard Habermas, ceea ce naște, paradoxal, din plierea celor două teorii, nu poate fi acceptat decât cu coloratura americană. Orientarea spre pragmatism nu surprinde; după revoluție, afirmă Codreanu, postmoderniștii români au fost

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
geomodernismul și, bineînțeles, nașterea conceptului de transmodernism. Autorul mai prezintă, în context, câteva abordări occidentale mai noi precum "integral culture" și "radical evil", legătura dintre marxism și transmodernism și, de asemenea, chestiuni despre transmodernism și provocarea islamică, și analizează în profunzime relația dintre creștinism și transmodernism, apelând la considerațiile unei autorități europene cum este părintele D. Stăniloae. Mai există, printre diversele etape și niveluri aflate între modernism postmodernism și transmodernism și un soi de postmodernism premodern, prefigurat încă de la Nietzsche. În

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
despre care orgoliosul autor crede că a înmormântat sub o placă de plumb întreaga istorie a literaturii române de până la el, întrucât a parodiat toate stilurile poeților autohtoni, e caracterizată de Theodor Codreanu drept o invenție verbală epidermică, lipsită de profunzime, afirmația constituind o caracteristică generală a postmodernismului, motiv pentru care: "Cei talentați s-au salvat însă pe cont propriu, fie părăsind paradigma, fie apropiindu-se de ethosul transmodern." (Th. Codreanu) Azi, postmodernismul promovează kitsch-ul, pornografia, arta de tip "coca-cola

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
ceea ce i-a garantat încrederea în sine, lipsa de complexe, o atitudine verticală în lume și-n afara ei, densitatea și substanța discursului critic. Confesiune, dare de seamă, jurnal de creație, dar și de lectură, cu pagini eseistice de mare profunzime, în sfârșit, roman autobiografic cu trimiteri în zona social-politică, dar și în cea sentimentală, culegere de cugetări și aforisme, între care unele se cer ținute minte: "Pe cei mai mulți oameni cultura nu-i face mai buni, doar mai vicleni". Un lucru

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
Textele consemnate cu mulți ani în urmă nu au suferit modificări, decât poate de natură ortografică, în rest, datele consemnate, luate din manuscrise, au rămas la nivelul anului când au fost datate. Se constată o evoluție spectaculoasă a conținutului și profunzimii celor scrise de la un an la altul. La subsol, autorul nu uită să facă observațiile de rigoare, dacă unele din consemnări nu sunt sincrone cu realitatea trăită, iar astăzi nu mai corespund noii realități. Deși era doar un tânăr de

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
vedere al notațiilor, progresul raportat la nivelul de înțelegere și interpretare este evident. Student fiind, e preocupat de finalitatea studiilor, problematica este aprofundată dintr-o perspectivă ontologică iar experiența lecturilor o reliefează. Tânăr fiind este preocupat de adevărul raportat la profunzimea sentimentelor de dragoste. Experiențele erotice îl face să tragă concluzii pesimiste: "Iubirea e ridicolă atunci când e falsă" (858) sau "Aș putea zice că mă pândește calea desfrâului" (854). Cât privește perspectiva devenirii viitorului critic și teoretician literar, se pare că

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
unei culturi care se sprijină de multișor în cârjele unei gândiri antiromânești și profund dăunătoare tinerelor generații. Al doilea lucru fiind aplicat unui "exercițiu de admirație", cum se spune mai nou, pe paginile unor scrieri frumoase de extracție eminesciană, în profunzime iar nu în mimetism. De altfel, admirația scriitorului pentru Eminescu, "apărarea lui Eminescu", într-un timp de confuzie "antieminesciană", sau și de lașitate intelectuală, până la urmă, îl recomandă pe criticul de la Huși mai mult decât poate fi recomandat un critic

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
osândit să urce mereu, la infinit, un bolovan uriaș care, ajuns pe pisc, se rostogolea din nou la poalele povârnișului. Eseul lui Th. Codreanu Istoria "canonică" a literaturii române, prin curajul abordării unei probleme atât de complexe, prin temeinicia și profunzimea cunoștințelor enciclopedice, prin forța imbatabilă a raționamentelor și prin devotamentul față de principiile obiectivității și ale corectitudinii științifice, demonstrează că și o personalitate "considerată de prim-plan a literaturii române" e în stare să gafeze atunci când face abstracție de legitimitatea adevărului

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
apărut la Editura Curtea Veche din București și intitulat Ion Barbu și spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic, criticul purcede spre limpezirea în apelor în ce privește lirica poetului matematician. Demersul criticului nu este unul simplu, el trebuind mai întâi să cunoască în profunzime lirica barbiană, să adune, să asimileze și să analizeze tot ceea ce s-a putut scrie sau spune despre poet, printr-o trecere în revistă extrem de minuțioasă a exegezei barbiene, urmată de decantarea firească a acestor informații, trecute prin filtrul gândirii

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
barbiană este un platonism à rebours." (p. 212) Concluzia potrivit căreia "Joc secund e capodopera tragicului senin, la care ajunsese și Eminescu în poemele de maturitate" nu e neapărat nouă, însă demonstrația desfășurată pe parcursul acestei cărți convinge. Explicația criticului pentru profunzimea poeziei barbiene ține de sistemul de referință al lui Barbilian-Barbu: "Capacitatea lui Ion Barbu de a citi în dublu referențial, ca poet și matematician, explică, da capo, reușita lui neobișnuită în reevaluarea operei rimbaldiene." (p. 347) Theodor Codreanu vorbește despre

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
acei investigatori biografici considerați că ar fi alunecat pe căi greșite, cum ar fi teoria conspirației. În preambulul volumului de față, autorul ne avertizează că: "Nu trebuie să se confunde dublul referențial (care simultaneizează complexele de cultură și complexele de profunzime) cu dubla măsură, simptom al unui spirit dedublat". Și asta, o dată, pentru că, pășind pe urmele unei erori de acest gen, înțelegerea demersului lui Theodor Codreanu ar fi obturată, dar și pentru că Eminescu nu a fost un spirit dedublat, ci o

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]