KorAP: Find »[drukola/base=disperat & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...222 223 224 ...254 >

6,332 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637

bărbatului meu, dintr-odată întunecată și amenințătoare, m-a trezit la realitate. - Cine intră în casa mea fără să bată? a mârâit el, ca un câine care simte pericolul, pentru că se vedea bine că nu era vorba de un tată disperat în căutarea unei moașe. - E Iosif, am șoptit. Am aprins o lampă și Benia i-a oferit fratelui meu cel mai bun scaun. Dar Iosif a insistat să vină cu mine în bucătărie, unde i-am turnat o cupă de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602

din sărite pe tata și eram foarte încântat de eficacitatea mea. Aș spune chiar că într-o privință, pe care șovăi s-o judec, am înțeles de mic acest termen la modă în secolul nostru. Cu cât tata era mai disperat, cu atât însemna că eu eram mai eficient. Îmi măsurăm succesul în reacțiile lui. Când turba și strângea pumnii, mă simțeam foarte aproape de victorie, adică de momentul când nu se mai putea stăpâni și începea să urle. Cine știe? Poate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
mă pedepsească. Mă uitam atunci în ochii lui cu dușmănie și ziceam: „Da, mai fac”. Îl sileam să mă bată din nou, în timp ce eu, ca să nu izbucnesc în lacrimi, îmi înfigeam dinții până la sânge în degete. „Te omor, striga tata disperat, te omor”. Îl înfruntam: „Asta și vreau. Ca să intri la pușcărie”. El mă privea lung și aproape mă înduioșa furia lui neputincioasă. Se congestiona la față, arăta ca un rac fiert, iar buzele căpătau un tremur nervos. Cred că nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
să mai zică nimic. Pățania lui Dinu a avut un efect ciudat asupra mea; mi-a insuflat o vitejie dementă. Vroiam acum să-i dovedesc că eu eram clădit dintr-o altă fibră. M-am întors spre mlaștină. Cerbii ridicau disperați boturile în sus ca să respire și se zbăteau ca să iasă la suprafață. Noroiul nu ierta, urca mereu, le prindea treptat nările, asfixiindu-i. Am dus pușca la ochi și am tras. Apoi am țintit și celălalt cerb, grăbit; agonia lui îmi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
un provocator, l-am poftit să nu mă împingă în păcat. Mai târziu mi-a părut rău. Directorul a ieșit la pensie și în locul lui a venit o brută căreia nu i-a plăcut mutra mea, deși am făcut eforturi disperate să-i intru în voie. De data aceasta a trebuit să-mi vâr bine în cap că și directorul și gardienii, care și-au schimbat dintr-o dată atitudinea față de mine, reprezentau în fața mea legea. Chiar când mă înjurau, mă înjurau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
de normale în gura noastră. Când aveam ocazia, ne țineam după convoaiele funerare, fără să pricepem nimic din amărăciunea morții, numai ca să furăm florile de pe morminte. Rar, foarte rar, ne lăsam impresionați de vreun bătrân și numai când îl vedeam disperat. Exista, țin minte, un orb care trecea la ore fixe și totdeauna traversa strada în dreptul unui magazin de pălării. Adulmeca momentul când circulația slăbea; atunci ridica mâna stângă pentru a atrage atenția mașinilor, în timp ce cu dreapta ținea bastonul care-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
am ascuns într-o căpiță de fân. Cuibărit în ea, m-am liniștit și chiar am început să mă simt bine. Fânul mirosea puternic, mă amețea, mă făcea să mă doară plăcut capul. Deodată am auzit-o pe mama strigând disperată: „Daniel, Daniel, unde ești?” N-am vrut să-i răspund. Nu vroiam să mă scoată de-acolo. M-ar fi luat de mână și m-ar fi dus lângă bunicul mort și nu doream să-i văd din nou buzele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
pe mine să-l sărut pe bunicul și mi s-a făcut frică și scârbă. Pentru nimic în lume nu vroiam să mă ducă înapoi în casă. M-am ghemuit în fân și am tăcut mâlc. Mama mă striga din ce în ce mai disperată, cu spaima că mă pierdusem: „Daniel, Daniel unde ești?” Și a început să plângă. Dar nici plânsul ei nu m-a înduioșat. Mi se părea că plângea numai ca să mă silească să ies din ascunzătoare. Apoi m-ar fi silit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
a mai vrut să se culce cu dulgherul, părăsindu-l, încât destinul se arăta dispus să se îndrepte spre un sfârșit care iartă totul. Numai că băiatul a dispărut după un timp, iar fata n-a rezistat și acestui șoc; disperată, dezorientată, scârbită, a ajuns curând o depravată. Un student i-ar fi dat atunci, în glumă, la un chef, porecla „Mefista”, pentru că, zicea el, Mefista le propunea tuturor bărbaților care-i plăceau cât de cât un târg: să-i vândă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
îndrăznesc mai mult fiindcă toată viața mă pregătise parcă anume să joc acest rol. Laura îmi povestise o întâmplare care fusese plină de învățăminte pentru ea: „Am avut un profesor de matematici acrit de meseria lui. Era bolnav sau, poate, disperat. Fapt este că ne-a ținut niște cursuri deslânate din care nimeni n-a priceput nimic. Când s-a apropiat teza, am intrat cu toții în panică. Ne-am dat seama că nu știam nici măcar de unde până unde să învățăm din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
buzunar punga de tutun și să-și umple, cu degetele tremurătoare, pipa. Abia atunci l-am admonestat: „Unde crezi că te afli aici? La un bar?” Încurcat, speriat, îngrozit, și-a vârât pipa în buzunar. După care m-a privit disperat. Nu știa ce să facă acum cu mâinile. Ochi lui deveniseră rugători. Până la urmă l-am achitat și pe el. Într-o noapte, mi-am închipuit că aveam în mână un bici. Arătam ca un dresor de circ. Un râs

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
din pădure, Profetul s-a desprins dintre pescarii care urmăreau nemișcați, tăcuți, masacrul, a înaintat cu pași grei, l-a luat în brațe ca pe un bolovan și l-a aruncat în mlaștină. Dinu a început să țipe. Făcea semne disperate, ruga, implora, plângea să fie scos, se zbătea, dar zbătându-se nu făcea decât să se afunde și mai rău în vreme ce pescarii stăteau la fel de tăcuți, în același loc, fără să schițeze nici un gest. În cele din urmă noroiul l-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196

destul de urât pe care și le răsucea singur, extrase una, o aprinse cu un chibrit și suflă o pală de fum În aer. — Te scutesc de detaliile următorilor câțiva ani din viața mea, cu drumurile de la un medic la altul, disperat să-mi păstrez vederea rămasă cât mai mult timp. M-am mutat de la Antwerp la Malines, de la Malines la Düsseldorf, ca să fiu mai aproape de oamenii cu recomandările cele mai bune. Unul dintre ei aproape m-a orbit cu tratamentele lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
cunoscusem cu mai mulți ani În urmă la Londra, când avea numai doisprezece ani, colegă de școală cu soră-mea, și de-atunci mă izbise Înfățișarea ei. Acum era o tânără ca o floare. Ne-am Îndrăgostit - dar situația părea disperată. Eu nu aveam nici bani, nici perspective. Și atunci, slavă cerului, a venit În vizită la Düsseldorf Tom Armstrong, care mi-a dat un sfat bun. „N-ai să fii niciodată un pictor de mâna Întâi dacă ai un singur

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
Însă, dna Campbell se eliberase și dra Robins, rugată frumos, Îi cedase cu generozitate locul. După părerea lui Henry, nu se purtaseră elegant cu ea, deși Elizabeth Robins nega. Dar prețul generozității ei se vădi iute, Încă de la premieră. Schimbătoarea, disperata, blestemata Paula Tanqueray constituia un rol excepțional, care Îi oferi dnei Patrick Campbell, susținută abil de Alexander În rolul soțului devotat, șansa de a demonstra că era o mare actriță. Publicul era vrăjit și aplauzele de la sfârșit fură furtunoase. Henry

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
va ridica la Înălțimea lui, dar și le Înăbușise. Acum, toată siguranța actriței se risipise și se uită cu groază În priviri la Alec, când intră. Aceasta afectă jocul lui, care Începu să Îngroașe rolul mirelui nerăbdător, Într-o Încercare disperată de a concentra din nou atenția publicului asupra piesei. Florence abia dacă mai putea privi. Ba chiar Închise ochii și ascultă, așteptând cu degetele Încleștate ieșirea dnei Saker. Dar și scena următoare decurse la fel de prost. — De ce deschide Alexander gura așa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
mai ia apărarea acum, sau să se lase văzuți ca susținători ai operei lui. Wyndham suspendă Soțul ideal la mijlocul lui aprilie, În timp ce Alexander scotea numele lui Wilde de pe afișele și reclamele la Importanța de a fi onest, Într-o Încercare disperată de a menține piesa. Procesul lui Wilde Începu pe 26 aprilie. După câteva zile În care fură administrate probe distrugătoare și nemăsurat de sordide, juriul nu reuși să ajungă la o Înțelegere comună și se ceru rejudecarea; indiferent Însă de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
spuse dna Smith, continuând să zăbovească. N-ați fi dispus să-i primiți acum, oare? — Acum?? Doamne ferește, sunt aici, carevasăzică? — Sunt la bucătărie, domnule. Sarah Noakes l-a adus dis-de-dimineață și m-a rugat să vă Întreb. Atâta-i de disperată. Oftă. — Bine atunci, hai să terminăm treaba. Dar bagă de seamă că nu promit nimic până nu l-am văzut pe băiat. Nu, domnule. Vă mulțumesc, domnule. Îi aduc imediat. Pe când se Întorcea să iasă, o mai reținu un moment

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1508_a_2806

o fată bună. Pentru ea, să zicem că mergea. Își lăsă parpalacul pe scaun și-și cumpără o apă. Cum putea mintea ei fi mai puțin limpede, când ea era trează, sau cum putea să-i ia cineva din piept disperata-i durere, de vreme acum dulcea-i și trista-i durere, care-i picura plăpând pe sufletul însângerat de vreme, pe umerii împovărați de cunoaștere sau pe sărmanul suflet rebel și pururi liber? Căci spiritul e liber, dar omul va

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1508_a_2806]
doare tot timpul sufletul, fără să știi de ce. Simți o lipsă , un gol, dor arzător te macină. Îți dau lacrimile, plângi amar, o strigi, însă mama nu e nicăieri. Nu-ți vine să crezi că nu mai există, o cauți disperat peste tot, însă e adevărat, mama nu-i nicăieri. Pur și simplu nu ai de unde să o iei. Și atunci îmi puneam capul pe umărul tatălui meu, îl strângeam cu putere și credeam în poveștile lui. Îți promit că va

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1508_a_2806]
hohotind. Parcai la câțiva metri de casă, în care mă furișai. Îmi adunai câteva lucruri, îmi luai toți banii, sărutai cu jind portretul părinților mei pe care îl pusei bine înapoi la locul lui, și plecai. În urmă Angi striga disperat și mă implora. Însă, așa cum eu nu puteam să o iau pe mama, nu putu nici el să mă ia pe mine și plângeam amândoi, căci nimic nu era bine. Trecui în Anglia într-un final. Cam pe la șaisprezece ani

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1508_a_2806]
ei. Realiză că se afla în fața blocului său. Fata era pe jos. Instinctiv, își acoperi fața cu gulerul pardesiului. Își puse mâinile pe umerii ei și ea își întoarse privirea înspăimântată spre el. Era Amanda. Prea iute, prea brusc, prea disperat gestul, ea-i dădu în lături gulerul și rămase cu un strigăt în gât. -Nu, nu! Sst! Nu-ți fac nimic..., spuse Doru. Ochii lui albaștri sticleau în noapte, pe fața încadrată de un păr ca de smoală. A! suspină

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1508_a_2806]
prin cap? Sau crezi că dacă o spui cu voce tare va suna altfel? Ei bine, nu. O: Mă provoci? X: Da. O: Atunci fă-o ca lumea. Cum ai putut să-mi întorci spatele într-un moment atât de disperat, și să nu mă crezi? Dacă nu ar fi fost nimic între noi, desigur. Nici nu a fost nimic între noi! Dacă nu aș fi ținut la el, nu i-aș fi spus asta, căci nu ar fi avut rost

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1508_a_2806]
un simplu " Pe curând". Câteva zile mai apoi, pentru ca am bătut o vagaboandă ce s-a luat de mine pentru că eram frumoasă și stilată, ajung la poliție. Mă închid în celulă cu el. Când îl recunosc, e prea târziu. Strig disperată să mă scoată de acolo, însă e în zadar. Vino aici. Nu le-am spus nimic. Vino. Ajunsă lângă el, îmi ia mâinile, mi le pune pe umerii săi: Știu. Și oricum, te-aș crede pe tine. Bună, iubito. * Adevărata

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1508_a_2806]
nu știu cum se face, că chiar în acel moment, se uită și el pe fereastră. Mă vede și sare în picioare. Iar eu o rup la fugă prin pădure. Imediat adună mulți inși, câțiva câini și pornește pe urmele mele. Fug disperată, presimțind că nu mă va lăsa să plec. Mă simt deja nedreptățita lui prizonieră. Și, în câteva minute, deși trăgeam din răsputeri și eram toată transpirată, nu mai puteam fugi. Însă el nu porunci să se dea drumul la câini

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1508_a_2806]