9,472 matches
-
op. Prima impresie este cea de derută, apoi lucrurile se leagă într-o sinteză a tuturor speciilor literare și cultural-artistice în care a excelat George Mirea, începând cu reportajul, fișa biobibliografică, cronologia, memorialistica, antologia de citate, și terminând cu diatriba, ficțiunea de tip narativ sau problematizarea de tip eseistic. George Mirea joacă rolul multiplu de creator-martor-instanță ce își îngăduie să judece, prețuiască, dezavueze colegii de generație, profesorii, colegii, contemporanii în general, majoritatea din breasla literaților și a ziariștilor (presa scrisă și
Fără menajamente : critici, istorici literari şi eseişti români by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1441_a_2683]
-
de-a dreptul fagocitată de felurile curente și ideologii naționalist-eticiste (de la poporanism, semănătorism, gândirism și tezism până la național-comunista doctrină ceaușistă). Autorul cărții nu uită să ne pună mereu în gardă asupra confuziei, uneori premeditate, dintre cultură și literatură ca artă, ficțiune, autonomie estetică, dintre scrierile militante religioase, moralicești sau memorialistice și nuvelă, roman, poezie, piesă de teatru, în înțelesul marilor literaturi europene, care au dat un Cervantes, un Shakspeare, un Dickens, un Balzac, un Boccaccio, un Baudelaire. Istoria noastră literară a
Fără menajamente : critici, istorici literari şi eseişti români by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1441_a_2683]
-
ș..a.m.d.". În privința lui Mircea Eliade, mai precis a prozei sale fantastice, criticul îi lasă pe alți exegeți (oare de ce?) să se pronunțe, începând cu D. Micu, Matei Călinescu și terminând cu Marian Popa, ce se îndoiesc de autenticitatea ficțiunii, și în general de puterea de invenție a autorului nuvelei "Pe strada Mântuleasa". Pagini de o incisivă expresivitate descriu ravagiile național-comunismului ceaușist, ce își dorea cu orice preț o legitimare inclusiv prin accentuarea recursului la protocronism. Echivalând preexistența cu preeminența
Fără menajamente : critici, istorici literari şi eseişti români by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1441_a_2683]
-
conștiința protagoniștilor, sau a spectatorilor. Romanul desfășoară, secvențial, asemenea reprezentări complete, fiindcă opera aspiră la materializarea vie în mintea cititorului, singurul martor ...nevizual din ansamblu. FUNCȚIA REPREZENTĂRII ÎN ORIZONTUL ROMANULUI Accentul pus pe actul și natura percepției conduce, în universul ficțiunii, la exprimarea unei viziuni insolitate, aceea care decupează în planul lumii o perspectivă individualizatoare. Narațiunea, efortul povestitor și interpretativ îmbracă forma unei aventuri / mărturii în lumea cunoașterii ...lumii, cu tendințe nu imediat perceptibile, imprevizibil individuale, cu efectele distanțării și ale
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
vîrsta romanului după ce experiența celorlalte genuri, liric și dramatic, sau chiar a epicului grandios, epopeic, evoluase organic. Vîrsta ancestrală a expresiei modurilor literare nu cunoaște pe cel mai popular, al prezentului nostru romanul. De neimaginat astăzi în afara genului autarhic romanesc, ficțiunea modernă sub forma narațiunii de lungă întindere concurează mai departe domeniul realului, propunînd o lume care ascultă concomitent de puterea a două legi: cea estetică, intrinsecă, și cea reprezentativă, referențială, în joncțiune cu logica realului. Putere de reprezentare aveau, consfințită
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
romanului. Direcția contestației lui Valéry se citește însă mai subtil: o dată (în)scrise în incipitul aleator, cele cîteva cuvinte (re)deschid lumea invenției, supunîndu-se constrîngerilor genului cu o forță a convenției copleșitoare; nimic nu mai este "liber", o dată atins pragul ficțiunii. Hazardul, se pare, absolut față cu domeniul logicii, al necesității dă naștere unei supuneri: la regulile speciei, la obiectul narațiunii. De ce ...să iasă marchiza la ora cinci? Celebră, deja, aporie. Motivînd prin însăși amploarea sa o asemenea alegere, romanul devine
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
a scăpa din vedere relativa sa tinerețe în raport cu genurile mari și chiar cu restul speciilor epice, se poate spune că romanul înclină spre o vîrstă a decadenței (în raport cu procedeele clasicizate și cu veritabila hegemonie a realismului, acceptat drept canon al ficțiunii romanești), alunecare resimțită de artiști, pe rînd, drept simptom al crizei modelului, semn al iminentei schimbări de paradigmă, ecou al naturii "celibatare"a operei. (1) "Romanul celibatar" este una din metaforele critice, venind din zilele noastre, pentru formula impusă literar
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
în voința depersonalizării. Firește că, ieșit din sfera comentariului "auctorial", genul avea să-și creeze alte instanțe ordonatoare. Însăși "imparțialitatea" presupune rigoarea unei "priviri neutre", "din afară" (exotopice). O asemenea egalitate în tratarea unghiurilor de vedere duce la instaurarea unei ficțiuni superpuse celei evenimențiale. Relatarea la persoana a III-a, dominantă, distantă, autoritar cunoscătoare, presupune totuși o "prezență": difuză material, însă absolută în sens verbal, voce demiurgică, deoarece creatoare de viață. Dacă se poate spune că narațiunea la persoana I este
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
sensului istoric scrie un analist al curentului se definește în primul rînd prin prezența efectivă și prin manifestarea istoriei în opera de artă. Acestea se concretizează în date, în evenimente aparținînd memoriei colective și care pot fi dispuse în centrul ficțiunii"; "istoria [devine] dimensiunea constitutivă a ficțiunii și nu numai ca ingredient sau ca element de decor, ceea ce implică faptul că această istorie trebuie să servească drept fundal, bază a acțiunii, forță determinantă, ca și contrapunct pentru evenimentele particulare " (7). REALISM
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
curentului se definește în primul rînd prin prezența efectivă și prin manifestarea istoriei în opera de artă. Acestea se concretizează în date, în evenimente aparținînd memoriei colective și care pot fi dispuse în centrul ficțiunii"; "istoria [devine] dimensiunea constitutivă a ficțiunii și nu numai ca ingredient sau ca element de decor, ceea ce implică faptul că această istorie trebuie să servească drept fundal, bază a acțiunii, forță determinantă, ca și contrapunct pentru evenimentele particulare " (7). REALISM VS. "ROMANESC" Ca specie, romanul ar
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
ca element de decor, ceea ce implică faptul că această istorie trebuie să servească drept fundal, bază a acțiunii, forță determinantă, ca și contrapunct pentru evenimentele particulare " (7). REALISM VS. "ROMANESC" Ca specie, romanul ar trebui definit, după Nicolae Manolescu, drept "ficțiune realistă". Ceea ce determină genul, dictînd natura sa constitutivă, ar fi aspirația mimetică, voința de a simula, veridic, viața. Romanul se va opune, în vîrstele sale "obiective", înclinațiilor timpurii pentru "romanesc", pentru istorii extraordinare, sau pentru lirism, de care realismul va
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
care a recapitulat trăsăturile distinctive și limitele obiective ale "romanescului" literar (ceea ce poate părea pleonastic își are motivația în aceea că un "romanesc" al vieții de zi cu zi poate fi invocat oricînd, dar atunci ieșim din convenția și raza ficțiunii romanești). Pentru teoreticianul francez, romanescul poate "îmbrăca toate formele ficționale", fiind unul din obiectele majore ale literaturii. Este, de asemenea, unul din "arhetipurile modalizării ficționale", ceea ce înseamnă că însăși invenția literară s-a identificat, cîndva, cu maniera "romanescului". Iată cîteva
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
personaj fictiv întreține o "viziune romanescă a lucrurilor", avertizează Jean-Marie Schaeffer, nu implică generalizarea: reprezentarea acestei viziuni nu este ipso facto "romanescă". Trebuie ca postura de narator să fie "consonantă" (Dorrit Cohn) cu punctul de vedere al personajului, ca să avem ficțiune a romanescului. Emma Bovary, spre exemplu, etern model de spirit / psyché "romanești", se opune flagrant orizontului interpretativ anti-romanesc al naratorului, inserat în acțiune. (9) "Viața formelor" romanești, așa cum o descriu reprezentanți ai studiului poeticii genului (10), manifestă o tendință mai
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
în ritmul vieții personajelor, invenții, și ele, ale lumii de hîrtie în care își regăsesc arhitecturile închipuite. Sînt case-oglinzi, care răsfrîng în exterior pulsația unor existențe domestice, amăgitor protejate între pereții lor. Sînt secțiuni operate în spațialitatea reconfigurată cu mijloacele ficțiunii, în narațiune. Sînt locuri paradoxale, împlinind simultan o "scriere" exterioară, vizibilă și una deductibilă, a destinelor care se atașează existenței lor. Li s-a inoculat o transparență neverosimilă. Zidurile lor trainice, iluzia "reliefului" mural pe întinderea nedeterminată a unei așezări
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
trecerile" nu mai ilustrează în primul rînd abilitatea, arta, caracteristice unei "orchestrări" perfecte, romanul intră în sfera unor demonstrații de estetică proprie, exhibarea procedeelor de construcție, a naturii diverse a "eclerajului" fiind apanajul vîrstei postrealiste a romanului. Locuirea este, în ficțiunea romanescă, exprimarea unei prezențe în spațiu (și timp), a unei conștiințe de privitor, concomitent cu adoptarea unei viziuni (personalizate). În această lumină privite, rolurile specializate abundă în romanul realist. "Ordonarea" în spațiu a existenței, "domiciliile", mereu cu o componentă concretă
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
componentă concretă și una abstractă țin de configurarea, pînă în cele mai însemnate raporturi, a imaginarului romanesc. SPRE SCENA ORAȘULUI Pătruns de aerul lumii moderne, urbane, universul romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu pare modelat de o "reverie spațială", atașată locurilor pe care ficțiunea le destinează prim-planului acțiunii. S-ar spune că "visul citadin" al romanului românesc din prima jumătate a secolului al XX-lea nu poate fi despărțit de o înclinație similară a protagoniștilor lumii de invenție. Aspirînd la "Cetatea vie", personajele
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
o urmă indelebilă în familia Hallipilor: bastarda Mika-Lé, motivul direct al "dezmembrării casei familiale". "Secretul nașterii" izbucnește nefast și în casa Linei Rim. Concert din muzică de Bach se deschide cu pătrunderea în casa nouă a Rimilor, una convențională pentru ficțiune, însă funestă pentru Sia. Ea intră cu înșelătoarea credință a Trubadurului că peregrinările au atins cuibul matern pentru totdeauna, refuzat fetei la naștere în antecamera morții. Simetria înfățișează, cum se știe, pe Lenora intrată în palatul morții ei apropiate, pe
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
senzorial al făpturei, e mai zgomotos decît cel perceptibil auzului, și transmisibil altor receptoare senzoriale, altor urechi ale sensibilității" (s.n.). După epuizarea acestui inventar al facultăților intuitive ale personajului reflector, romanul este gata să acceseze alte circuite prin care materia ficțiunii se instaurează. Personajul neinformat întîlnește lumea, se edifică în dialog, umple "golurile" lăsate de imposibilitatea accederii de unul singur la cunoaștere. Ordinea în care "episoadele" destinului unor personaje (din familia Hallipilor, de exemplu) apar este pervertibilă. Medierea de către conștiința personajului
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
de scene, rezumate, "lacune" de informație care întrețin suspense-ul, cu alte cuvinte o altă poveste explicativă pentru modalitatea în care interioritatea ființei se revelează, se oferă cunoașterii. Prin Mini, romanul își dezvăluie, de fapt, secretele corespondențe care guvernează, motivat, lumea ficțiunii realiste. Justificînd aceste legături, pe care personajul-reflector le "simte", romanul nu face decît să le exhibe, trădînd oarecum alcătuirea "armonioasă", deliberată, operă de strategie a creatorului de viață care este romancierul. Cu alte cuvinte, naivitatea iscoditoare a lui Mini trece
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
care se răsfrînge abisal, într-o proiecție despre sine. Demn de interesul analizei este detaliul că Mini își reia rolul introductiv, în volumul Concertului din muzică de Bach. S-ar părea că situația personajului itinerant convine acestor "deschideri" către scena ficțiunii. Și aici, Mini se află tot pentru prima oară în casa Rimilor, nouă, motiv suficient pentru a vedea cu ochi curios, nefamiliarizat, amplasamentul și interioarele: "...nedumerită bine asupra adresei celei noi (...), atinsese cu precauțiuni portița grilajului vopsit proaspăt și urcase
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
crețe ca o foaie de celuloid gofrat"; "uși înalte, uleiate cu roz și cu dungi aurii supărătoare"), lucrurile nu-i plac. Uvertura romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu ascultă de legi proprii. O coerență a textului se recompune, la citirea comparată. Universul, scena ficțiunii se deschid la propriu, dincolo de porțile și pragurile trecute, la conacul din Prundeni, respectiv în casa de la adresa nouă, incertă încă pentru vizitatoare, a Linei Rim. Palatul Barodin, devenit sanatoriul "Walter", se deschide altor nou-venite, Lenora și mai ales Coca-Aimée
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
o notă avîntată, mai sus cu cîteva "tonuri" față de discursul în care se configurează accentul obișnuit al comentariului naratorial. De notorietate scenică, prin transpunerea subiectului în opera lirică La Traviata, motivul a rezistat secolului și irizează în alte opere de ficțiune. E inutil să ne mai întrebăm ce anume din compunerea lui atrage cu forța irezistibilă a "solidaritățiii în suferință". (O astfel de "frăție" sentimentală îi face să se recunoască între ei pe Fred Vasilescu și pe Ladima). Există un ce
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
traseul sinuos specific emergenței motivelor dintr-un subconștient "de lectură". Cea mai brutală formă de pedepsire (umilirea în public și sublinierea, în context, a statutului eroinei, de femeie întreținută) persistă ca motiv, pe de o parte, în conștiința cititorului de ficțiune care este personajul camilpetrescian ("Cum mi-aș fi închipuit, de pildă, între noi, o scenă în care eu să urlu zvîrlind banii în fața femeii, ca în Dama cu camelii?"), iar pe de altă parte, în scena de la Tekirghiol, a romanului
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
Rinhuber, J. G. Sparwenfeld, Foy de la Neuville, Witsen și Leibniz, Philippe Avril, n. n). 3. Elvira Sorohan, Introducere în Istoria literaturii române, Editura Universității "Al. I. Cuza", Iași, pp. 94-95. 4. Un studiu centrat pe natura diarismului, la Eugen Simion, Ficțiunea jurnalului intim, III, Diarismul românesc, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001, pp. 87-93: "Spătarul Milescu lărgește mult cadrele unui discurs administrativ, cum i se comandase, și, în fapt, îi substituie un alt discurs, de tip romanesc, în care găsim exoticul, descriptivul
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
a dispoziției creatoare, în actul interpretării, reprezintă datul fericit sau mai puțin fericit al vocației, promisiunea pentru opera vie, rezistentă la proba timpului. Pentru G. Ibrăileanu, creația critică se leagă de o dominantă a sensibilității de cititor, antrenat în lumea ficțiunii cu o disponibilitate absolută, deschidere ce marchează, de altfel, natura interpretărilor. ("Nu sînt un cititor de romane", va replica modelului Nicolae Manolescu cu seninătate duplicitar, într-o sofistică transparentă chiar la începutul eseului său despre roman, Arca lui Noe). Atent
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]