8,110 matches
-
de politică națională. Contrareacția la provocările moderniste și postmoderniste a fost, în țările islamice, fundamentalismul, cu declanșarea, in extremis, a jihadului rețelelor de tip Al-Qaida, în fața recursului armat al Statelor Unite. După Ziauddin Sardar, eroarea Vestului modernist și postmodernist constă în: "Modernitatea vede societățile tradiționale ca pe o înapoiere, trăind în trecut. Principiile esențiale ale tradiției sunt văzute drept cauza <<înapoierii>>, ca și cum ele, prin natura lor, nu ar fi capabile de schimbare. (...) Și în numele dezvoltării și progresului, cutumele tradiționale au fost dezrădăcinate
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a pierdut", pretinzând, în chip curios, că pariază pe concret: "Postmodernismul vede lumea ca pe un joc video, croindu-și calea de aici-acolo, purtând războaie în ciberspații, iubind într-o lume formată din biți. Spre deosebire, transmodernismul trece dincolo de modernitate, se ridică deasupra modernității și ne duce într-o altă stare de existență. Astfel, spre deosebire de postmodernism, transmodernismul nu este o proiecție lineară. Îl putem înțelege mai bine cu ajutorul teoriei haosului. În toate sistemele complexe societăți, civilizații, ecosisteme ș. a. multe variabile
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
chip curios, că pariază pe concret: "Postmodernismul vede lumea ca pe un joc video, croindu-și calea de aici-acolo, purtând războaie în ciberspații, iubind într-o lume formată din biți. Spre deosebire, transmodernismul trece dincolo de modernitate, se ridică deasupra modernității și ne duce într-o altă stare de existență. Astfel, spre deosebire de postmodernism, transmodernismul nu este o proiecție lineară. Îl putem înțelege mai bine cu ajutorul teoriei haosului. În toate sistemele complexe societăți, civilizații, ecosisteme ș. a. multe variabile independente interacționează în numeroase
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
află într-un fel de însuflețire între stabilitatea totală și fărâmițare în haos. În acest punct, aproape orice factor poate împinge sistemul într-o ordine superioară, altfel spus sistemul evoluează spontan într-o nouă ordine de existență. Transmodernismul este transferul modernității de la marginea haosului într-o nouă ordine socială. Astfel, transmodernismul și tradiția nu mai sunt două viziuni opuse ale lumii, ci o nouă sinteză a amândurora. Ambele societăți (modernă și tradițională) își folosesc abilitatea de schimbare pentru a deveni transmoderne
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
timp, părțile ecuației fiind foarte importante aici, căci metamorfoza trebuie produsă, apoi acomodată, pe când principiile de bază ale tradiției, sursa identității și sacralității rămân aceleași". Astfel, un viitor transmodern apare ca o intensificare a tradiției într-o nouă formă de modernitate, capabilă să respecte valorile de viață tradițională. De aceea, comunitățile tradiționale, indiferent din ce parte a lumii, nu mai pot fi privite ca premoderne, ci transmoderne, în sensul că tradiție și modernitate fac una în spațiul "diferenței ontologice". Din păcate
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
intensificare a tradiției într-o nouă formă de modernitate, capabilă să respecte valorile de viață tradițională. De aceea, comunitățile tradiționale, indiferent din ce parte a lumii, nu mai pot fi privite ca premoderne, ci transmoderne, în sensul că tradiție și modernitate fac una în spațiul "diferenței ontologice". Din păcate, mulți politicieni, birocrați, elite culturale sunt captivii mentalității postmoderne, incapabili de a se desprinde de ideologiile remanente, conservând o antipatie iresponsabilă față de tradiție. Ziauddin Sardar invită la schimbarea lentilelor Vestului privitor la
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
dar încă sufocată de sechelele moderniste și postmoderniste. Bineînțeles, civilizații afine transmodernismului se găsesc peste tot în lume, din India și Tibet până în Japonia și Brazilia. Baudrillard care a declarat Japonia "cea mai postmodernă țară din lume" din pricina simbiozei dintre modernitate și tradiție medievală, comitea o vădită confuzie, fiindcă Japonia este, în realitate, cea mai transmodernă țară din lume, chiar în spiritul percutantelor observații ale lui Ziauddin Sardar. Dar se vede treabă că deja în postmodernism Baudrillard putea descifra perspectiva transmodernă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
marea înfrângere, marea neîmplinire a defunctului papă, recunoscut de mulțime, în ceasul ridicării la cer, drept sfânt. Karol Wojtyla 238 a avut structura spirituală a unui Ianus bifrons, privind cu un ochi spre tradiția Bisericii iar cu altul spre provocările modernității, știind să le împace "transmodernist". Testamentul său e o ultimă confirmare și din el rezultă, între altele, că a știut să împace universalismul Bisericii cu polonitatea trăită până în clipa morții 239. Dar m-a interesat să văd dacă ethosul transmodernității
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
trăită până în clipa morții 239. Dar m-a interesat să văd dacă ethosul transmodernității a pătruns în limbajul teologic al occidentalilor. Surpriza nu a fost mică. Dacă teologia răsăriteană este transmodernistă fără asumare terminologică, cea occidentală a cunoscut efervescent provocările modernității, de la "școala" lui Karl Barth și până în zilele noastre. Se știe că se fac uriașe presiuni asupra papalității pentru "postmodernizare", în spiritul ideologiei "corecturilor", pentru recunoașterea homosexualității, pentru preoția femeilor și căsătoria prelaților, pentru "francmasonizarea" Bisericii etc. Presa italiană postmodernistă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
văzut silit să se confrunte cu sacrul, s-a crezut că e posibilă o nouă religie (New Age) în contra creștinismului iisusiac Treimic. Dar neognosticii nu și-au dat seama că ocultarea dogmei Sfintei Treimi înseamnă menținerea în logica bivalentă a modernității de sorginte chiar neotroțkistă. În asemenea conjunctură, postmodernismul modern este bine ilustrat de transpunerea cinematografică după Kazantzakis realizată de Martin Scorsese, The Last Temptation. Reacția premodernă a venit cu filmul lui Mel Gibson, The Passion of Christ, împotriva căruia s-
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cheie hermeneutică îi citește pe Blaga, pe Borges și pe Nichita Stănescu. Așadar, provocarea d-lui Negoiță se adresează postmoderniștilor "care continuă, deghizat, modernul defunct". Este postmodernismul consacrat, în 1979, de Jean François Lyotard și recunoscut, ulterior, ca rescriere a modernității. Dar dacă formula postmodernism modern este tautologică, cealaltă postmodernismul premodern este ori oximoronică, ori un uluitor hibrid. Dincolo de terminologie, argumentele sunt valide: "Omul modern, legat de obiecte, nu vrea să știe de sfinți. El nu înțelege ce înseamnă închiderea întru
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
în ultimii ani de Basarab Nicolescu, de Edgar Morin și de alții. Eminescu, în plină ascensiune a modernului de tip liberal, nu este doar un "premodern", ci și un transmodern, deși nu s-a numit ca atare, el concepând o modernitate conservatoare, de felul celei engleze, pe care o și invocă. De altfel, d-l Negoiță are întreaga admirație pentru geniul lui Eminescu, interpretând Glossă în cheia logicii fuzzy și o face foarte bine. În schimb, n-a putut fi atent
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de la tradiționalism până la postmodernism, tocmai fiindcă e capabil să le înglobeze fără a se confunda cu nici unul dintre ele. Încă Paul H. Ray, considerat de unii părintele conceptului, decidea că noutatea noțiunii de Integral Culture vine din sinteza tradiționalismului cu modernitatea, depășindu-le pe ambele, ca a treia percepție asupra lumii, marcând declinul paradigmei moderniste, în care postmodernismul este partea de crepuscul a acestuia. Într-un studiu (The Rise of Integral Culture), Paul H. Ray considera că deja 24 % dintre adulții
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
omului sau filosofia vocației lui C. Rădulescu-Motru. Aspirația aceasta e percepută și-n Statele Unite ca dorință de transcendere a limitelor impuse de neomodernism și postmodernism, o trecere peste ceea ce Max Weber numea "cușca de fier" a instrumentarului îngust, specializat al modernității, dar și a fragmentarismului și relativismului postmodernității. În limbaj eminescian, identitatea (arheitatea) nu se opune, ci condiționează diversitatea dinamică a noului. Transmodernismul se prefigurează a nu fi o doctrină, cât o spiritualitate, acea lume-lumen în stare să contracareze veșnica primejdie
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
timp exterior" (spiritul). După filosofii transmodernismului, cele patru elemente binare (minte și trup, suflet și spirit) "ne trag în direcții opuse în spațiu și timp". Ethosul transmodernist constă în efortul de a le face coerente, în contra tendințelor dezintegratoare din nihilismul modernității și al postmodernității. În loc de paranoia ego-ului, metanoia tuturor eurilor. Dar deja ne reîntâlnim cu ontologia arheului, care ontologie este "dialogică", dincolo de monismele și dualismele metafizicii tradiționale. Propozițiile celei mai timpurii cugetări eminesciene sunt: "Oare eu, tu, el nu e totuna
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
al XIX-lea, a fost mentalitatea predominantă a secolului al XX-lea. El înseamnă ascensiunea nemaiîntâlnită a științei și tehnicii, împingând în plan secund religia și metafizica. Consecința: o lărgire extraordinară a domeniului cunoașterii, provocând primul fenomen de anvergură al modernității: multidisciplinaritatea, căci disciplinaritatea deja se conturase din secolul anterior. Prin expansiune inflaționară pe principiul separabilității și al strictei specializări, cu primejdia generalizării omului unidimensional (Herbert Marcuse), cu varianta literară a omului fără calități (Robert Musil) etc., s-a produs o
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
principiul separabilității și al strictei specializări, cu primejdia generalizării omului unidimensional (Herbert Marcuse), cu varianta literară a omului fără calități (Robert Musil) etc., s-a produs o reacție de apărare care a generat cea de a doua mare înfăptuire a modernității interdisciplinaritatea, un fel de replică actuală de felul omului multidimensional din Renaștere. Dar, observă Basarab Nicolescu, în Turnul Babel disciplinar al modernității, un Pico de la Mirandola nu mai este posibil, fiindcă puterile intelectuale ale omului sunt limitate, dacă nu cumva
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
etc., s-a produs o reacție de apărare care a generat cea de a doua mare înfăptuire a modernității interdisciplinaritatea, un fel de replică actuală de felul omului multidimensional din Renaștere. Dar, observă Basarab Nicolescu, în Turnul Babel disciplinar al modernității, un Pico de la Mirandola nu mai este posibil, fiindcă puterile intelectuale ale omului sunt limitate, dacă nu cumva în scădere continuă, iar cunoștințele acumulate de omenire au crescut incomensurabil. Multidisciplinaritatea oferea posibilitatea abordării obiectului din mai multe discipline deodată. Un
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
la fenomen, noumen-ul rămânând zona inaccesibilă pentru rațiune. Dar dacă pentru gânditorul de la Königsberg Dumnezeu exista, Nietzsche declară moartea Zeului, însă pentru a-l dezgropa pe defunctul Dionysos. Practic, Nietzsche pare să fi trecut din monoteismul macrofizic al tradiției și modernității în politeismul biologic al eterogenității liberalismului modern și al postmodernității. Asta cel puțin în receptarea curentă a operei sale. Postmodernii, de la care ne-am fi așteptat să depășească impasul modernității, au restrâns și mai mult sfera realului la acea zonă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pare să fi trecut din monoteismul macrofizic al tradiției și modernității în politeismul biologic al eterogenității liberalismului modern și al postmodernității. Asta cel puțin în receptarea curentă a operei sale. Postmodernii, de la care ne-am fi așteptat să depășească impasul modernității, au restrâns și mai mult sfera realului la acea zonă a concretului sterilizant, privat, adică, de sacru. Dar cele mai importante descoperiri ale fizicii cuantice, coroborate cu achiziții similare din biologie, cosmologie, semiotică etc. (anticipate în 1931 de teorema lui
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
al Relativității: nici un nivel de Realitate nu constituie un loc privilegiat de unde pot fi înțelese toate celelalte niveluri de Realitate"325. Precizarea este extrem de importantă, fiindcă nu invită la o dezvoltare paralelă între noua gândire transdisciplinară și vechea paradigmă a modernității, cu autonomia deplină a cercetării multidisciplinare și interdisciplinare, acestea din urmă trebuind să țină seamă de existența tuturor nivelurilor de Realitate, evitând, astfel, închiderea autarhică în unul dintre ele. Condiția este cerută de noul principiu al relativității. Nu mai există
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
unei conștientizări a conștiinței lumii prin Tradiție. Extrem de interesant"347. În definitiv, gândirea lui Ștefan Lupașcu nu poate fi privită decât ca una dintre cele mai complexe care și-a căutat și accesul la Dumnezeu, trecând deopotrivă prin tradiție și modernitate, dar dinspre cea din urmă. De aceea, filosofia lui este prin excelență una transmodernistă. Firește, nu-i o teologie, deși poate preconiza o teologie. Ea îl evaluează pe Dumnezeu din interiorul creației lui Dumnezeu, cu uneltele unei logici epistemologice pe
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
artă transmodernă. În fine, în spiritul marii triade transdisciplinare, putem conchide, împreună cu părintele termenului de transmodernism, Paul H. Ray, că istoria accesibilă a umanității pare destinată să treacă prin trei eoni, trei paradigme, corespunzând, poate, celor trei materii lupasciene: tradiția, modernitatea și transmodernitatea. Paradoxul e că "sinteza" lor și desfășurarea lor se află deja în primul eon, în tradiție, in potentia, aidoma pădurii de stejari în ghindă, imagine eminesciană validată și de Ștefan Lupașcu, dar și de teologia creației, așa cum am
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lui Mihail Bahtin. Apoi, Nichita Stănescu e printre puținii care l-au citit pe Bacovia nu "postmodernist", ci "transmodernist", văzând în cel mai pesimist poet român un învingător întru lumină. Există la Nichita Stănescu o remarcabilă tensiune între tradiție și modernitate, care și explică, altminteri, uriașul său succes de public. Această tensiune spirituală este transmodernă. Am intitulat prezentul capitol Poetica rupturii într-un dublu sens: unul venit chiar dinspre conceptele regenerate ale ultimilor ani nichitastănescieni, când el simțea că devenise suficient
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
noi, Eminescu, pentru ca lovitura de grație să-i fie dată de Heidegger. Cum se vede, Nichita Stănescu gândea deja "postmodernist", de fapt, transmodernist, fiindcă el nu avea deloc încredere în școli și curente literare, convins fiind de "falsa problemă a modernității": "Problema modernității e o problemă de istorie, iar nu una de estetică"353. Distincția este foarte importantă, fiindcă se spulberă credința unor teoreticieni moderniști și postmoderniști că există un progres estetic de la tradiționalism la modernism și postmodernism. Un vers de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]