7,468 matches
-
albe (1978) și Structura nopții (1979), conduc spre un paradox remarcat de I. Negoițescu: senzorialul se blochează în noțional, iar trăirile pe care eul liric le etalează rămân captive în crusta conceptelor. Desprinderea se realizează odată cu Blindajul final (1981), unde poeta abolește cenzura estetizantă și eliberează viziunile dictate sub imperiul traumei. Pe aceeași linie neoexpresionistă, de confesiune deturnată în pansexualism și tanatic, se desfășoară și lirismul din Var (1989), Parcul (1991) și Cocoșul s-a ascuns în tăietură (1996), pentru ca Fugi
MARINESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288038_a_289367]
-
reminiscențe intertextuale: „Vecinii, colegii, bârfa și îndrăzneala de a ți se spune că trăiești/ La periferia societății./ Dar seara-i adâncă și ploaia violetă, amurgul violet,/ Cerul violet, boala și groaza viorii violete, marea violetă...” (Provincie veche). Aidoma precursorului său, poeta își păstrează un timbru monocord, influențat doar întâmplător de diverse mode lirice, de care s-a dezis cu aceeași nonșalanță cu care le-a adoptat. Ca și în cazul lui Bacovia, scriitura ei provine din revelația neantului, iar declicul îl
MARINESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288038_a_289367]
-
care nu o/ pot descifra; din înaltul respirației plămânilor tăi alungiți coboară numai/ inițialele: RAR” (Inițialele adevărului). Dar o luptă purtată până la capăt cu o superbie nedomolită, de vreme ce, pentru a cuprinde ființa, neantul trebuie să asedieze fiecare cetate pe care poeta o abandonează în fuga sa necontenită. Refuzând evadarea iluzorie într-un univers compensatoriu, M. știe că singura soluție de care mai dispune e să amâne sfârșitul iminent. Prin urmare, eul liric își construiește o mică fortăreață de cuvinte, încercând să
MARINESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288038_a_289367]
-
înmulțind numărul sexelor: „menirea mea-i să strâng masiv în pântec/ o tragică risipă./ și ca să uit coșmarul acestei vieți/ aș vrea să-mi fie sexul o aripă” (Și ca să uit). Versurile rezumă exemplar condiția ontopoetică a eului liric: zborul poetei nu are nimic de-a face cu elevațiile „puriștilor”, fiind o levitație de-abia sesizabilă, o plutire la joasă altitudine, amenințată mereu cu prăbușirea. Iar dacă sexul poate fi o aripă e pentru că, printr-un cabotinism tragic, subiectul încearcă să
MARINESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288038_a_289367]
-
cosmic: teama de a nu (mai) fi. Tocmai de aceea singurele momente de beatitudine care apar sunt cele în care baia de sânge a corpurilor acoperă chipul - mult mai hidos - al morții: „numaivădmoarteaîntunericulesteplindesânge” (Picături de ploaie). Ce nu acceptă însă poeta e regresiunea în turnul de fildeș al propriului eu, de vreme ce sursa răului nu se află doar în lume, ci și în sine: „neant, tu îmi amintești de noaptea ce sângerează/ în ochii mei./ creierul meu este sângele tău” (Cerul este
MARINESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288038_a_289367]
-
ca o consecință firească a gravității existenței. Instrumentele poeziei încetează a mai fi metafora sau simbolul; tropii sunt niște figuri atrofiate, care nu deschid perspectiva către transcendență, ci către imanență. Acționând ciclotimic, în funcție de ritmurile interioare ale lirismului, mijloacele predilecte ale poetei sunt definiția și paradoxul. Definind lucrurile, M. sugerează că relațiile dintre cuvinte sunt atât de imobile, încât ar putea fi creditate chiar cu consistența realului: „am o singură lege: credința în umbra și/ lumina care ard împreună pe zidul descoperit
MARINESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288038_a_289367]
-
și sexul, ființa și lucrul sunt totuna și trimit la un semnificat unic: neantul. Angela Marinescu se apără în veșnicul necunoscut dând veste în zori din lira atârnată de gât ca o ghitară. În amenințarea „golului” care urcă spre cer, poeta are o sete de călătorie, căci, ca la benedictini, cerul se vede luminat, iar viața urcă cu ea prin hăuri. [...] Piramida de lumină se înalță într-o baie de lumină a cerului și a pământului. [...] Poezia este identificarea totală de
MARINESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288038_a_289367]
-
MICLESCU, Lia (19.II.1938, Chetriș, j. Bacău), poetă și prozatoare. Este fiica Ecaterinei (n. Labiș) și a lui Voicu Vasilescu, funcționar. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București (1967), după care a urmat un curs postuniversitar de limba germană. Ajunge secretară-șefă a Facultății de Limbi
MICLESCU-3. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288105_a_289434]
-
, Veronica (22.IV.1850, Năsăud - 3.VIII.1889, Mănăstirea Văratec, j. Neamț), poetă. Este al doilea copil al Anei și al lui Ilie Câmpan, cizmar, și primește și ea la naștere prenumele Ana. După moartea soțului său (1849), Ana Câmpan trece cu cei doi copii în Moldova, la Târgu Neamț. De aici, în
MICLE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288102_a_289431]
-
ea la naștere prenumele Ana. După moartea soțului său (1849), Ana Câmpan trece cu cei doi copii în Moldova, la Târgu Neamț. De aici, în 1853, pleacă la Iași, unde se și stabilește. Începând să urmeze cursurile școlii primare, viitoarea poetă își schimbă numele din Ana în Veronica. A fost bursieră a Școlii Centrale de Fete din Iași, pe care a absolvit-o în 1863. În anul următor se căsătorește cu profesorul universitar Ștefan Micle. Din această căsătorie s-au născut
MICLE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288102_a_289431]
-
poezii. A colaborat și la „Familia” (din 1879), la „Revista nouă” și „Revista literară”. Deși în lirica ei se simte influența lui Eminescu, cele mai multe versuri păstrează un ton personal, dar fără prea multă profunzime. Adeptă a liricii de tip heinean, poeta versifică frecvent ca urmare a dezamăgirilor în iubire. Sensibilitatea ei ultragiată pare să fie acută, dar nu își găsește totdeauna expresia artistică adecvată. Notabile sunt sinceritatea sentimentului și discreția lirismului. Tonul lamentațiilor este estompat, deși extremele sentimentale se fac simțite
MICLE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288102_a_289431]
-
MIHĂESCU-NIGRIM, Nicolae (21.III.1871, Gura Sărății, j. Buzău - 11.XI.1951, București), poet, prozator, epigramist și traducător. Este fiul Stanei (n. Ilie Cârnat) și al lui Grigore Mihăescu, moșier. Poeta Alexandrina Mihăescu a fost sora lui. Urmează primii ani de școală în comuna natală, după care se mută la București, unde a absolvit liceul și Facultatea de Litere și Filosofie. În 1895 colabora la „Intim”, debutul său fiind legat de
MIHAESCU-NIGRIM. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288115_a_289444]
-
, Ludmila (1.XII.1918, Volintiri, j. Cetatea Albă - 2.I.1991, Pitești), poetă și prozatoare. Este fiica Marfei și a lui Ivan Podust, notar. Urmează Școala Normală la București, apoi Institutul „Maxim Gorki” (1954-1956), pe care nu-l termină. Funcționează ca profesoară la Piatra Neamț și Pitești (aici este o vreme inspector școlar), activând
GHIŢESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287273_a_288602]
-
stea. Colaborează cu versuri la revistele „Argeș” (de la care primește un premiu în 1984), „Cronica”, „Luceafărul”, „România literară” ș.a. În 1947 a înființat la Pitești cenaclul literar „Liviu Rebreanu”. Cartea de debut, ca și cea din 1945 (Așteptare), anunță o poetă a gingășiei și a stărilor de confesiune, dar și a temelor momentului (drama războiului). Volumele care au urmat, după o lungă tăcere editorială, începând cu Fântâni (1969), confirmă acest tip de sensibilitate, îmbogățită pe parcurs cu notația naturistă și, în
GHIŢESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287273_a_288602]
-
cerul sparge singurătatea” dăruindu-se, blagian, apelor de jos, soarele este invocat să alunece în inimile oamenilor și în natura terestră, care devine astfel „cuib de soare” (ca în volumul cu titlu emblematic Soare în muguri, 1985). Starea definitorie a poetei este macedonskiana perihelie. Paralel, evocări învăluite de nostalgie dovedesc că registrul elegiac nu îi este străin. În momentele sale bune G. comunică, în cuvinte simple, sugestia inefabilului și indeterminatului ca în acest poem ungarettian: „Garoafe, / petalele cad ca niște silabe
GHIŢESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287273_a_288602]
-
stelelor, expresia își păstrează constant simplitatea, întâlnindu-se chiar semnele aspirației spre clasicitatea prozodică (alexandrinul, catrenul). Infuzate de sentimentul amurgului și de evocarea melancolică a copilăriei, a părinților și locurilor natale, aceste ultime versuri conservă totuși ceva din tonusul propriu poetei: o vitalitate desuet-exuberantă, diafană și suavă. Romanul Enigma unui ametist (1984) derulează istoria a două femei, Livia și fiica sa, Raluca, pe fundalul existenței cotidiene citadine din epocă, zugrăvită însă în tonuri idilice. Se reține povestea dramatică a Liviei care
GHIŢESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287273_a_288602]
-
, Elena (28.II.1944, București), poetă, prozatoare și eseistă. Este fiica Elenei (n. Bratovici), marochineră, și a lui Gheorghe Gronov, electrician. În 1961 termină Liceul „Mihail Sadoveanu”, iar în 1966 - Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București. Din 1966 lucrează ca redactor la
GRONOV-MARINESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287368_a_288697]
-
, Raymonde (13.XI.1892, Focșani - 1962, București), poetă. Este fiica Zeliei (n. Tulea) și a lui Edmond Hanard, inginer de origine belgiană. Apariția unui volum de poezii, Cartea dimineții (1939), aparținând muzicienei H., soția sculptorului O. Han, cu temeinice studii de pian la Berlin (unde a și trăit
HAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287403_a_288732]
-
și cronica muzicală la „Curentul”. Formată în spiritul revistei „Gândirea”, care îi găzduiește de altfel debutul poetic, H. publică acest unic op, Cartea dimineții, după care părăsește spațiul literar în favoarea muzicii. Lirica sa este o reacție antisămănătoristă. Citadină prin excelență, poeta are un alt fel de receptare a universului rural, după care tânjește, ca și după copilăria pierdută. Satul reprezintă pentru H., la fel ca pentru feți-frumoșii din basme, un adevărat izvor de apă vie, de redobândire a purității și prospețimii
HAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287403_a_288732]
-
Totul pare a fi la începuturi: anotimpurile, fenomenele naturii, viața însăși; totul este suav și limpede, ceea ce nu înseamnă că nu sunt intuite misterele adolescenței amenințate de iminenta pierdere a ingenuității. Deși a publicat puțin, H. se impune ca o poetă matură, versurile ei făcând să transpară ecourile unei experiențe unice, consistente în plan literar. SCRIERI: Cartea dimineții, București, 1939. Repere bibliografice: Zaharia Stancu, Antologia poeților tineri, București, 1934, 109-114; Călinescu, Ist. lit. (1941), 847-848, Ist. lit. (1982), 933; Nicolae Manolescu
HAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287403_a_288732]
-
HASDEU, Iulia (2.XI.1869, București - 17.IX.1888, București), poetă și prozatoare. Unicul vlăstar al Iuliei (n. Faliciu) și al lui B.P. Hasdeu, copil excepțional dotat, a parcurs neobișnuit de repede treptele școlarității. La opt ani termina clasele primare, la unsprezece, cursul secundar al Liceului „Sf. Sava” din București, iar
HASDEU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287417_a_288746]
-
auroral, copilăria încântată de basme și legende, petrecută într-un peisaj fermecat. În versuri se ivesc deseori, prelucrate, stilizate, motive din poveștile, miturile, doinele și cântecele de leagăn românești, după cum intervine, temperat, și inspirația istorică. Aflată la anii lecturilor devoratoare, poeta conservă mai cu seamă ecourile livrești: Dante, Petrarca, Tasso, Ariosto, trubadurii, poeții Pleiadei, Shakespeare, iar mai aproape, Lamartine, Hugo, Sully Prudhomme. Sedusă de câte un model, absoarbe și apoi dezvoltă, ca într-un foarte personal jurnal de lectură, substanța unui
HASDEU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287417_a_288746]
-
LESNEA, Sanda (pseudonim al Alexandrei Lisnic; 3.VIII.1922, Dumbrăvița, j. Bălți), prozatoare și poetă. Este fiica lui Vasile Lisnic, țăran. Absolventă a Liceului „Regina Maria” din Chișinău (1940) și a Școlii de Medicină din Orhei (1957), a lucrat ca medic la Orhei și Chișinău. A fost și redactor la Enciclopedia Sovietică Moldovenească (1971-1979). L.
LESNEA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287782_a_289111]
-
solară” semnifică universul construit pe principiul luminii, „dulcele foc” e stihialul generator de viață, întemeietor de ființă, „Marele Vânt” e duhul eternității înseși, „trandafirul” este medievala rosa mystica, atribut al Fecioarei Maria, care transpune esența soarelui într-un element terestru. Poeta caută să depășească sfera concretului printr-o iluminare, printr-o epifanie care se naște ca rod al trăirii ardente. Este un proces general de orfizare, de identificare rilkeană a existenței și cântării. Într-un poem consacrat lui Mihai Eminescu, o
LARI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287747_a_289076]
-
naște ca rod al trăirii ardente. Este un proces general de orfizare, de identificare rilkeană a existenței și cântării. Într-un poem consacrat lui Mihai Eminescu, o Cătălină astrală trăiește într-o lume uranică și vorbește „în imagini”, ca o poetă ce răspunde la singurătatea cosmică a unui poet hyperionic și așteaptă o atingere „stelară” (Sybila). Chiar dacă o asemenea viziune eminesciană răsturnată are o nuanță de naivitate, ea reușește să susțină un dialog între „formele vremelnice” și cele eterne, între contingent
LARI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287747_a_289076]