6,881 matches
-
Mă întreb din nou căci nu sînt nici Judecătorul pe care-l simt încă în mine așa cum mă retrag prin grădini fosforescente. V. cel din sticlă, cu mișcări încete își eliberează umerii de ghearele păsării violet. Ea își ia zborul tăcută pierzîndu-se deasupra mării. Pereții transparenți au dispărut. Vîrstnicul se apropie de imaginea lui V. tînăr. Întinde mîna către el și cele două siluete se întrepătrund ca atingerea trupului cu reflexia sa, la scufundarea în apă. Și totul devine fluid căci
CELSIUS: 41,1˚. In: Celsius : 41.1 by Victor Cojocaru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/464_a_721]
-
înfrântă ființa si prefăcută-n ruine, în visurile mele disperate se vedea trupul asfixiat al asasinului ce-mi furase viața pentru a lăsa în urmă nostalgia transformată-n răni vizibile. În visurile mele știam că El este omul cel mai tăcut, al cărui suflet nu are putere să mintă și nici să rănească, știe să admire mereu și să înțeleagă neliniștile vieții, un echilibru stabil, și niciodată nu se văd suferințele adânci; e plin de loialitate și mister, un suflu cumpătat
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
SATUL NATAL, unde BISERICA, mă va aștepta oricând, ctitorie de-a lui ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT. De la monumentul de marmoră, a părinților mei în care dăinuie sufletul ETERNITĂȚII. Sub umbra nucului îmbătrânit de veacuri ce suspină cu-n EROS tăcut și vinovat de atâtea asfințituri. Îmi iau ADIO, de la plopul de vise, unde priveam mormintele suferinde. Clopotnița bisericii ce rămâne de veghe în plâns de veșnicii. Turnul bisericii ce se ascunde, după marginea asfințitului și mi se pare atât de
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
AL BIBLIOTECII și Ea încă vie în amintirea copilăriei mele. Dar cine să mă recunoască, poate vântul și El însingurat ce-mi plânge plecarea prin ORAȘE DE CER. Numai Hazardul DURERII îmi alină înstrăinarea, De neamul ce mă pierde prin tăcutele zări. Și El, mă întreabă, de ce am venit să mă-nchin, în vecernia serii, unde dorul de mama și tata mă doare-n plecări. Când rugăciunea sfântă, rămâne în suflet și-mi este atât de târziu în gândul despărțirilor, de
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
mă simt străină în orașul acesta, și el străin în toate răsuflările nopților. Acum iubitule, mi se face dorul de lucrurile ce dintotdeauna îmi spuneau ceva parcă mă chemau înapoi fără să știe nimeni. nici Dumnezeul meu când în camera tăcută mai ardea candela despărțirii noastre. Numai lacrimile timpului îmi mai șterge suferințele din această poveste a secolului în care îmi închid tinerețea și încerc să te păstrez viu în toată puterea umbrelor. Gândul că mă mai iubești mi-a înghețat
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
sărut ca pe o stea clarvăzătoare și ntr-o tăcere ni se vedea camera albă a sufletului ce mi te-a despărțit în două: o parte umbră de aer, unde-mi stăpâneam brațul sedus de fluviul mirific și o parte, NINSOAREA TĂCUTĂ A AMURGULUI, unde eu locuiam cu toate dorințele mele, veghind tot timpul cu ochii mei întinși spre universuri... Mă apropii de ceteatea luminii, unde cuvintele mai stăpânesc sentimentele, înconjurată sunt de un aer în care ai uitat cum mai încerc
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
să poți alunga amărăciunile gândurilor în care nu avem scăpare de singurătatea ce ne omoară. Va trebui ca Duhul nopții să stingă stelele în flăcările aprinse ale brațelor tale ce-mi topește sângele flămând în care mi se mistuie vara tăcută a speranțelor mele. Va trebui să rămân un scrum pierdut între lacrimile stelelor și să simt cum mă alină cuvintele tale. Va trebui să auzi de acel dor sugrumat în întunericul poemului ce măsoară cu umbre țesute a căror putere
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
să putrezească; ca un puroi se vor răsfrânge peste acest timp uitat de liturghiile nopților... Voi, cei ce uitați să iubiți vă cerșiți în străzile orașului cu capetele plecate această furtună a deplângerii când durerile se mai ascund după norii tăcuți ai viselor... Noi nu ne-am uitat în adâncul prăbușirilor noastre, n-am încercat să vedem cum putem să ieșim. Am descărcat mereu refrenul neputinței în ghearele unor peșteri de ani. Toate izolările vor veni să ne judece în acea
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
cu capul plecat, El, dorul de viață prin nimfa de șoapte. El prin oceanul de vis, mai departe Naviga vindecat și iubit De-o ființă plecată la moarte prin pătulul dorit al hârtiei de scris. Toamna venea ca o disperare tăcută, Săruta întunericul plâns. Amintiți-vă de același Dobriță Și iubiți veșnicia de pe umărul nins. Vaslui, 23.10.1994 PESTE TIMPUL DE AZI, PESTE TIMPUL DE IERI recviem pentru prof. Iancică Dobriță Arderea timpului s-a dus Cu un sărut de
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
concluzie. „Am știut că într-o zi o să mi-o facă“, m-am gândit simțind că-mi vine rău. „N-a fost decât o chestiune de timp. Pun pariu c-a fost vaca aia bătrână cu șiragul de mătănii. Ăia tăcuți sunt mereu cei vinovați“. Am început să alerg în sus și-n jos, cu copilul în brațe, căutând cu disperare un angajat al aeroportului. Într-un final, am descoperit un birou micuț în care stăteau doi hamali aparent destul de joviali
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
oferi de băut și apoi să le dai apă chioară. Îmi venea să mor! Cum ai putut să faci așa ceva? Și ai jurat și ai promis să nu bei până când nu împlinești optsprezece ani. Eu eram nervoasă, prost dispusă și tăcută. Am lăsat capul în piept ca să-mi ascund rușinea și furia generate de faptul că fusesem prinsă. Tata era tăcut și trist. A urmat un ritual de purificare. Toată băutura a fost strânsă și încarcerată. Închisă sub cheie, fără proces
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
pisică, un năsuc mic și drăgălaș. Dar asemănările se opreau aici. În primul rând, nu simțeam nevoia s-o omor pe Anna de douăzeci de ori pe zi. Așa cum mi se întâmpla în cazul lui Helen. Anna era mult mai tăcută și mai dulce. Era foarte bună cu toată lumea. Din păcate, era și foarte vagă și foarte eterică. De multe ori i-am auzit numele pomenit în aceeași frază în care era folosită expresia „nebună de legat“. Ei, cred că ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
Legături primejdioase. Acum semănam mai mult cu Christopher Walken în Vânătorul de cerbi. Eram psihopată. Nebună. Un pericol pentru mine și pentru cei din jur. Mă plimbam prin casă cu o privire rătăcită. Camerele în care se purtau conversații deveneau tăcute când intram eu. Mama și tata se uitau la mine cu teamă. Anna și Helen plecau când apăream eu. Nu eram îmbrăcată în vreun costum de camuflaj, nu aveam petrecută peste piept nici o cartușieră și nici nu eram dotată cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
James încă mă iubea. Nu încetase niciodată să mă iubească. Eu îl îndepărtasem de mine. Dar acum eram alt om și relația putea fi reparată. Nu asta îmi dorisem? Ei, nu asta era? James s-a uitat la fața mea tăcută și șocată și m-a ciupit de bărbie. Doar nu mai ești supărată din cauza situației ăleia cu Denise, nu? m-a întrebat el de parcă ar fi fost ceva absolut ridicol. — Păi, sincer, mai sunt, i-am răspuns cu voce pierită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
continui viața așa cum plănuisem inițial. Kate avea să-și primească tatăl înapoi. Iar eu aveam să-mi primesc înapoi soțul. Aveam să ne reluăm vechea noastră viață. Și, dacă eu urma să fiu nevoită să am grijă să fiu mai tăcută, mai puțin veselă, mai serioasă și mai atentă la fericirea și pacea sufletească a lui James, atunci ăsta era un preț mic pe care-l aveam de plătit. Eram sigură că dacă mă străduiam, nu avea să fie așa de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
atracție fizică inevitabilă. Ochii lui Adam s-au întunecat. Albastrul se transformase aproape cu totul în negru. Iar el arăta și vorbea acum foarte serios. —Te vreau foarte tare, mi-a spus el. Cât ai clipi, camera a devenit foarte tăcută și liniștită. Nici Kate nu mai scotea nici un sunet. Puteai să tai tensiunea sexuală cu cuțitul. Eu am fost cea care a risipit vraja. Asta înainte ca unul dintre noi sau amândoi să ne consumăm în urma unei combustii spontane. —Să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
Deși duce-n zbor un adio postum. -Priviți cum mă-nalț, cât de sus am ajuns! Mai are ceva, cineva, azi de spus? Copacul stă trist, despuiat și stingher, Cu crengile goale întinse spre cer. Ar spune ceva, dar rămâne tăcut, Se vaită adânc - câtă vreme-a trecut? Iar frunză coboară, trezita din vis Și moare încet, rătăcită-n abis.
Adio Postum by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83379_a_84704]
-
nu va mai reuși să o parcurgă. Nu vom mai vedea nici un sistem, nici o constelație, nici un quasar, nici o cale lactee. Nu vom mai vedea nimic. Pe sus. Nici o galaxie. Fără urmă de stea, nici măcar căzătoare, cerul va fi cu desăvîrșire tăcut, mut, negru. Mort. Adio, muzica sferelor. Astfel Încît simt nevoia imperioasă să scriu despre comete, acum cînd Încă le mai pot zări și cînd Încă mai sînt alcătuit din praf de stele, asta o spun alți oameni de știință, we
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
făcîndu-se pulbere pe tînguirea saxofonului din dreapta Cesariei ale cărei morgandinho, atunci cînd plouă și devin și ele insuportabile pentru cei de vîrsta a doua, pot fi Însoțite de lama lui Cohen, acasă, la Boa Vista, În Capul Verde al păsărilor colorate tăcut, nod muzical al unor civilizații oarecum dispărute, cu linii melodice simple, sferice, micuțele sfere rubinii ale nostalgiei rostogolindu-se direct la țintă, În pompa musculară despre care unii au susținut cu prețul posterității că-i casa neobosită a sufletului, cordul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
CÎnd am ajuns la pasajul În care bătrîna doamnă singură Îi sărută mîna lui don Jos, mi s-a pus un nod În gît. Și mi s-au Împăienjenit ochii. M-am uitat pe furiș la cei din jur, oameni tăcuți, muribunzi ce se duceau undeva, ei s-au uitat la mine cu scîrbă, nu mi-a dat nimeni o batistă să-mi suflu nasul. Abia după o stație, Eroilor, unde ar fi trebuit să cobor, mi-a dispărut nodul. Probabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
Niro ideea să-și cumpere un Magnum, cum ar fi vrut să facă și el, că-l Înșela nevasta la fereastră (scenă În care iese la iveală că De Niro joacă precum Scorsese sau invers), numai că fiind un tip tăcut și excesiv, driverul Își cumpără vreo cinci pistoale plus un cuțit de vînătoare ca pentru grizzly. Subiectul filmului e limpede și amar: un taximetrist solitar bate noaptea străzile New York-ului și-i descoperă treptat urîțenia, Întunericul, se Îndrăgostește de Cybill
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
reîntîlnească iubitul, Pascal străbate mai multe străduțe În pantă, Lisabona Își dezvăluie aerul semeț colonial, părăginit, static și totuși imprevizibil, gata de mișcare-n orice clipă, cum scria Saramago de pe pluta de piatră, peninsula iberică desprinzîndu-se de Europa Într-o tăcută fractură continentală provocată de sunetul unui fluier și navigînd pe ocean cu doi centimetri pe oră, cutreieră cîteva localuri ghidat de o muzică care te seacă la inimă, o combinație de blues (saxofon) și fado (ghitară electrică!) și, intrînd În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
cinema și excelent ales aici - datorită În special senzației de degradare miniaturală pe care-o degajă și aerului de definitivă solitudine cu care Învăluie personajele - pentru a fi decorul unei astfel de teme. O temă, cum am spus, a unui tăcut sfîrșit de lume sau doar al cîtorva indivizi - ceea ce-i totuna („CÎnd moare un om moare Întreaga lume”), o extincție trecîndu-ne pe sub ochi, trecînd cu spectatori cu tot. Tot de sfîrșitul lumii ține și celebrul Cei șapte magnifici, o aiureală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
-n perioada de recuperare, se balansează pe-un scaun c-o figură abrutizată și, dintr-odată, la un elan ceva mai puternic, se prăbușește cu zgomot drept În față, În nas, pe parchet. Și-i la fel de greu să simți amenințarea tăcută și continuă cînd privești ce interpretează Vincent la un provincial concurs de actorie: rolul mut al lui Carry Grant din La nord, prin nord-vest, În scena unde-i atacat de-un avion. Aceeași scenă care va fi reluată puțin mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
uitat la vize trecîndu-și unul altuia o pereche de ochelari foarte puternici, amîndoi erau la prima ieșire din țară, s-au uitat la mutre, nu păreau țigani, nici măcar așa, cu ochii umflați. Milițienii le-au oferit În acel moment cîteva tăcute semne de exclamație, din genul dramatic uite pe cine-au caftit băieții noștri, apoi a apărut un doctor. Care a transportat răniții, cu salvarea, la Clinica Centrală. Au fost cusuți și bandajați de Milla și Marina, puși să semneze ceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]