9,472 matches
-
de dificultatea genului, a se citi "cel mai pretențios". Primii pași par însă ghidați de o voluptate nedisimulată, mărturisită de autor în subtila țesătură de confesiune și "explicație" critică: "Ai uitat că ai în mînă o carte, o operă de ficțiune, că-ți vorbește un scriitor. Ai plecat de acasă de la tine și ești aiurea. (...) Cele șapte zile cît stai cu cartea asta în mînă, rudele tale nu mai au destulă realitate, prietenii parcă sînt în trecut. Toți sînt șterși de
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
una motivată de propria concepție estetică. Adept al realismului, pentru care a avut mare prețuire, Ibrăileanu privește romanul, specia avînd cele mai strînse legături cu lumea reală, din această perspectivă (printre altele). Literatura epicului romanesc îi întărește criticului convingerea că ficțiunea este limitată de logica realului, că închipuirea pură nu este posibilă, toți scriitorii trebuind a pune la temelia creației lor observația. Ideile se găsesc încă din prefața la o traducere din 1896 a romanului Bel Ami, de Maupassant. Desigur că
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
care privilegiază o tendință în opera literară, motivul vorbește și despre această ideologie. Altminteri, tema reprezentării are actualitate teoretică: "Lumea din opera de artă este reprezentarea (și chiar "voința și reprezentarea") foarte individuală a fiecărui creator." Două direcții ale construcției ficțiunii romanești sînt decelate de critic în amintitul eseu. Este vorba, în fapt, despre două categorii, două moduri de existență a discursului ficțional. Cu justețe, criticul distinge între componenta reprezentabilă a lumii personajelor (în primul rînd), avansînd precaut termenul provizoriu de
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
sau ionic etc. Concluzia este cunoscută: "Creația e superioară analizei. Artă literară fără analiză poate să existe. Fără creație, nu." Ibrăileanu e cîștigat de romancierul care, creator și nu eseist (fiindcă "romanul actual este mai mult eseu decît operă de ficțiune și de creație"), exprimă "viața cu adevăr și cu poezie, în feluritele ei forme." (La moartea lui Thomas Hardy) Artistul trebuie să aibă "talent epic, dramatic, liric și descriptiv, să fie psiholog și sociolog". Fundamental, romanul e narațiune: "povestire bogată
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
romanul e narațiune: "povestire bogată, cu intrigă, cu peripeții, care provoacă în cetitor emoție, indignare, iubire, ură satisfacție sau decepție, ca în fața vieții reale". Cînd direcția tinde spre scriitura modern-eseistică, Ibrăileanu concede: "Stilul artist ("în raport invers cu cantitatea de ficțiune și de creație") are menirea compensatorie de a înlocui substanța vie a creației." (s. n.) La un mare artist, creația vine și din acestă natură: "Facultatea de a crea stări de suflet, de a le da drumul în lume (cum alții
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
imaginarul relief lumii reprezentate în operă. Amănuntul inutil umple, cu propria "mărturie" (aici, simpla existență) imaginea unei lumi închipuite. Paradoxul nu este decît aparent: mulțimea detaliilor "inutile"conferă cvasimaterialitate fantasmei scriitorului, "definește" vizual, "corporalizează" o lume a lucrurilor imaginare, lumea ficțiunii. Nu doar acest detaliu ne întîmpină în excursul călinescian. Reprezentată, mai curînd, este accepția cuvîntului regăsibil în limbajul specializat al criticii de artă, în comentariul artelor plastice. Detaliul ca decupaj, parte a tabloului trecut sub o lupă măritoare (cum altfel
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
sfera observației cu forța unei curiozități răbdătoare și inalterabile. Insațiabile. Roman "fără subiect", după declarația autorului însuși, "static" potrivit chiar taxinomiilor lui Anton Holban, Ioana se compune aglutinant, pe traseele digresiunii și ale parantezelor de discurs narativ, care dispersează materia ficțiunii. Mod camilpetrescian, împrumutat de la modernii vremii, în fruntea cărora strălucește Proust. Ca sumă a secvențelor detașabile, povestirea apare fără țintă și fără energie epică. Seamănă cu o înlănțuire de reflecții și "momente" (scene "de viață privată"), a căror relatare împreună
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
pe analiza schimbării radicale, dramatice, a paradigmei copilăriei, alta decît aceea a generațiilor trecute și, firește, a unei întregi literaturi: vîrsta de aur din "eterna reîntoarcere" a lui Mircea Eliade și din proza tuturor memorialiștilor sau romancierilor care au căutat ficțiunea acolo, în illo tempore, în matricea omului în-ființat într-un loc anume și în timpul amintirii acelui loc (cel mai adesea, casa de demult, a părinților și bunicilor, cu jocurile și jucăriile pline de hazul și farmecul copilăresc, cum le spune
[Corola-publishinghouse/Science/1529_a_2827]
-
a lumii banului... Regăsim ideea paternității și în romanele Bietul Ioanide și Scrinul negru. Enigma Otiliei Romanul Enigma Otiliei este construit pe mai multe planuri, autorul dovedind că este un excepțional creator epic. El a conturat tipuri psihologice viabile în ficțiune. "Deslușim în creația sa impresia de realism, existența unui personaj-narator (Sima Felix) care primește o lecție de viață, este dezamăgit, dar redevine lucid. Este romanul unui adolescent în plină criză de formare a personalității" (Pompiliu Constantinescu). Absolventul de liceu Sima
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
Caragiale Un alt articol important în care mentorul Junimii și-a exprimat ideile estetice este Comediile d-lui Caragiale. Titu Maiorescu vorbește despre rolul purificator al artei, în general, având menirea să-l înalțe pe spectator sau cititor în lumea "ficțiunii ideale" și să-l elibereze de propriile probleme (funcția de catharsis). Arta are o misiune morală; în urma contactului cu fenomenul estetic, individul se uită pe sine ca persoană, se eliberează de egoismul care este sursa răului în existența sa, se
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
-l elibereze de propriile probleme (funcția de catharsis). Arta are o misiune morală; în urma contactului cu fenomenul estetic, individul se uită pe sine ca persoană, se eliberează de egoismul care este sursa răului în existența sa, se înalță în lumea "ficțiunii ideale". Această înălțare impersonală este condiția oricărei impresii artistice. Esența artei fiind ficțiunea, aceasta îl situează pe individ deasupra intereselor mărunte. Titu Maiorescu exclude patriotismul din sfera artei, deoarece îl readuce pe cititor în lumea concretă și nu-i permite
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
în urma contactului cu fenomenul estetic, individul se uită pe sine ca persoană, se eliberează de egoismul care este sursa răului în existența sa, se înalță în lumea "ficțiunii ideale". Această înălțare impersonală este condiția oricărei impresii artistice. Esența artei fiind ficțiunea, aceasta îl situează pe individ deasupra intereselor mărunte. Titu Maiorescu exclude patriotismul din sfera artei, deoarece îl readuce pe cititor în lumea concretă și nu-i permite înălțarea impersonală. Dacă artisticul sublimează realul, atunci moralitatea artei depinde de "tratarea" ideal-artistică
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
frumușică" în patul conjugal. În final, după experiența războiului, Ela primește casele de la Constanța, bani, lucruri, tot trecutul. Patul lui Procust Roman modern, în ceea ce privește construcția narativă, Patul lui Procust e un "dosar de existențe". Camil Petrescu nu aduce întâmplări în interiorul ficțiunii, ci se folosește de procedee și tehnici narative subtile pentru a da iluzia autenticității. El își construiește scenele, multiplică experiențele, vocile; nu o singură subiectivitate modelează romanul, ci mai multe, completându-se. Mai întâi scrisorile Doamnei T. deschid romanul, apoi
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
doare", "sunt bolnav", "nu există", "eclipsă") și prin forma negativă a cuvintelor: neauzul, nevăzul (Ștefania Mincu). S-a vorbit despre factura barocă a poemului, teatralitatea (plângerea), alternanța stărilor, asumarea unor roluri imaginare, convertirea ficționalului în realitate și a realității în ficțiune. Structurată în două părți și având ca temă centrală limitarea cunoașterii umane, Elegia a zecea exprimă suferința poetului, în lipsa unui organ total care să-i asigure cunoașterea absolută. Eul contemplativ ajunge să se autocontemple și constată că simțurile sale deformează
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
poeziei. Urmată de Tragic și demonic, Editura Cartea Românească, București, 1980.. Dragomirescu, Mihail, Mihai Eminescu, Editura Junimea, Iași, 1976. Drăgan, Gheorghe, Poetică eminesciană, Editura Junimea, Iași, 1989. Drăgan, Mihai, Mihai Eminescu: interpretări, Editura Junimea, Iași, 1982. Dragolea, M., În exercițiul ficțiunii. Eseu despre Școala de la Târgoviște, Editura Dacia, Cluj, 1992. Dorian, Gellu, Iordache, Emil, Pașii poetului, Editura Timpul, Iași, 2000. Dumitrescu, Ion, Metafora mării în poezia lui Eminescu, E.P.L., București, 1972. Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Ion Creangă, E.P.L., București, 1963. Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Eminescu
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
spună lucrurilor pe nume, își menajează soția sensibilă. În afară de venerația față de Veta, venerație de care beneficiază și Zița, în afară de lectura, cu glas tare, a ziarului, scara de valori a proaspătului proprietar este destul de redusă. 2.2. Jocul dintre realitate și ficțiune Este interesant de urmărit modul în care criticul Mircea Tomuș tratează în studiul său (referirea se face la același studiu) raportul dintre reprezentarea realității și a ficțiunii în această comedie în particular și în întreaga operă dramaturgică caragialiană în general
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
valori a proaspătului proprietar este destul de redusă. 2.2. Jocul dintre realitate și ficțiune Este interesant de urmărit modul în care criticul Mircea Tomuș tratează în studiul său (referirea se face la același studiu) raportul dintre reprezentarea realității și a ficțiunii în această comedie în particular și în întreaga operă dramaturgică caragialiană în general. Astfel, după cum însuși criticul afirmă, așezat pe acest piedestal al autorității, Jupân Dumitrache ar trebui să reprezinte un pol de realitate și să emane realism; de altfel
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
emane realism; de altfel, toți companionii lui îl înțeleg și-l acceptă ca atare, așteaptă de la el adevărul și formularea soluțiilor. Paradoxul acestei piese constă în faptul că tocmai acest reprezentant al realității este și cel mai productiv constructor de ficțiune. Realitatea pe care o instituie nu este una obiectivă, ci dimpotrivă, este o realitate plăsmuită de el însuși. Ca element al proiectului dramatic, personajul lui Caragiale este construit prin limbaj, vorbind la rândul său un limbaj. Astfel, când Spiridon îi
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
plânge de urât, că îi e frică să stea singură, Jupân Dumitrache se răstește: Da’ Chiriac nu-i aicea? Prin datoria pe care o are omul său de încredere de a o vindeca pe coana Veta de urât, personajul construiește ficțiunea a cărei particularitate este încrederea totală pe care Jupân Dumitrache o are în omul său de casă. Logica personajului nu este determinată de logica psihologiei lui, ci de logica limbajului prin care acesta este construit. Alternarea realității și a ficțiunii
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
ficțiunea a cărei particularitate este încrederea totală pe care Jupân Dumitrache o are în omul său de casă. Logica personajului nu este determinată de logica psihologiei lui, ci de logica limbajului prin care acesta este construit. Alternarea realității și a ficțiunii în O noapte furtunoasă este foarte subtilă. Singura care vede și înțelege lucrurile în totalitatea lor este Veta. Dacă Veta reprezintă polul realismului, Jupân Dumitrache este, așa cum am mai spus, polul ficțiunii, al iluziei. Pentru a realiza comunicarea între acești
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
care acesta este construit. Alternarea realității și a ficțiunii în O noapte furtunoasă este foarte subtilă. Singura care vede și înțelege lucrurile în totalitatea lor este Veta. Dacă Veta reprezintă polul realismului, Jupân Dumitrache este, așa cum am mai spus, polul ficțiunii, al iluziei. Pentru a realiza comunicarea între acești doi poli, absolut necesară pentru reglarea sistemului realitate/ficțiune al piesei, dramaturgul apelează la un intermediar. Acesta transmite informația de la Veta la soțul ei, adică o traduce în termeni pe care cel
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
care vede și înțelege lucrurile în totalitatea lor este Veta. Dacă Veta reprezintă polul realismului, Jupân Dumitrache este, așa cum am mai spus, polul ficțiunii, al iluziei. Pentru a realiza comunicarea între acești doi poli, absolut necesară pentru reglarea sistemului realitate/ficțiune al piesei, dramaturgul apelează la un intermediar. Acesta transmite informația de la Veta la soțul ei, adică o traduce în termeni pe care cel din urmă poate să i perceapă. Căci, pe tot parcursul piesei, între polii principali - care desemnează realismul
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
în alte alea cu nebuniile tale. [Veta] Nu ți-am spus, eu, jupâne, că așa îți cășunează dumitale! M-ai făcut să alerg ca nebunii, să-mi rup gâtul! [Chiriac].“ (Actul II, Scena IX) În cadrul acestui raport dintre realitate și ficțiune, Nae Ipingescu este mijlocitorul principal. În contrucția comediei, termenii de real și fictiv sunt relativi; întreaga construcție are la bază un nivel superior care este realitatea comună a pactului dintre autorul omniscient și omnipotent, în universul operei sale, și cititorul
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
Analiza psihologică este remarcabilă, cu atât mai mult cu cât subtilitățile psihologice sunt marcate de efecte comice de limbaj. Teoria faimoasă despre ipohondrie reprezintă una dintre cele mai izbutite pagini de literatură comică. 3.2. Doi poli ai realității și ficțiunii Să urmărim, așadar, pe cei doi protagoniști de-a lungul progresului dramaturgic al piesei. Pornim de la costumația celor două personaje care este esențială și simbolică; Leonida este prezentat în papuci, halat și cufie, având ca martor și reprezentant al realismului
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
tulbure se răsfrâng noțiuni care depășesc puterea de înțelegere. Anticipând în mod genial tehnica focalizării cinematografice, Caragiale o aduce în prim-plan pe Efimița; din punctul ei de vedere se construiește perspectiva jocului între nivelul de realitate și cel de ficțiune. Coana Efimița are rolul de stimulator al puterii creatoare a lui Leonida. Este vorba de o putere creatore de iluzii, de ficțiuni prezentate ca normale, reale. Ea își activează rolul stimulator prin îndemnuri verbale sau simple nedumeriri: Zău? [...] Parol? [...] Șerban
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]