6,900 matches
-
meargă împreună cu el pe teren, „bădia” George Sidorovici, căruia din respect i se dădea întotdeauna scaunul din față, după un deal și o vale în care „GAZ”-ul redacției parcă zbura, îl ruga să zăbovească atît cît să-și scoată ochelarii. „De-acum, barem nu văd!”, zicea de-a dreptul înfricoșat, vorbe care în loc să-l descurajeze, îl întărîtau pe E.N. să conducă mașina în stilul său agresiv. * Ori de cîte ori fac cîte o pauză de lectură, jos la bufetul Bibliotecii
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
de la sfîrșitul deceniului IV. A făcut apoi frontul și poartă încă în trup cîteva schije. E calm, discret și plăcut în conversație. Nu o dată, îmi amintește, prin statura robustă, prin linia feței, prin poziția mîinilor, prin felul de a purta ochelarii, de Eusebiu Camilar. Are, totuși, o „manie”: se preocupă excesiv de propria-i sănătate. Ori de cîte ori i se ia tensiunea și-o trece într-o fișă proprie, în care - am dedus - ține și un grafic minuțios al temperaturilor zilnice
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
mi-am amintit de următoarea frază ironic-amară dintr-un text de Perpessicius: „Cine are timp să se uite la niște movilițe de soboli, cînd nici munții nu ne mai ajung!” Și-a împins încet, aparent preocupat, cu indicatorul mîinii drepte, ochelarii spre rădăcina nasului, apoi și-a trecut de cîteva ori mîna prin barbă. M-a privit cu superioritate, ca pe un păgubos. Anterior discutasem, cum îmi ceruse, „deschis”, despre romanul său, în legătură cu care îmi permisesem să formulez cîteva obiecții. „Poți
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
lei mai mult decît „Cafeneaua subiectelor” de Ovidiu Genaru. Am citit ambele texte la corectură: primul e cu pietriș în ciubote, al doilea - grațios. L am întrebat pe Sporici: „De ce l-ai semnat?” „Am făcut-o - mi-a răspuns - fără ochelari!” La fel și Sergiu, care - observ - s-a urcat de-a binelea în căruța lui Genoiu. într-o zi, sînt sigur, o să regrete! Venind împreună de la armată (UM 01034), Constantin Juncu, unul din studenții mei reușiți, alături de Mircea Dinutz, mi-
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
altfel de relații decît de la profesor la elev. În iarnă - lucru pe care îl regretă - a apelat la unul din grupa sa să-i procure - „neapărat contra cost” - un pachet de Kent, pentru a-l da opticianului care îi repară ochelarii. Deși a insistat, iordanianul „n-a vrut să primească bani în ruptul capului”, dar, ulterior, după cîteva întîrzieri la ore, cînd C. l-a poftit afară, a mormăit din pragul clasei: „Ce-am făcut eu, domnu’, pentru dv. nu contează
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
fusese menționat de Călinescu în prefața Istoriei literaturii române, alături de alți asistenți, pentru că-i procurase „cărți, reviste ori fotografii”. Un tip profund nefericit, cu sufletul ca un burete îmbibat de oțet, o mască veșnic ostilă... G. a tăcut, prelungind ștergerea ochelarilor, iar eu am continuat: „Ceva nu înțeleg, totuși: duduia din Onești m-a ocolit numai pe mine, în cele două decenii trecute de la acel articol, sau i-a ocolit pe toți cei ce au scris de-atunci încoace în «Ateneu
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
știi? Sînt om de 54 de ani!”, a precizat el rînjind. „Să ieși la 70, Gigioacă!”, i-a urat Sporici, „dar să nu ne mai certăm!”. Apoi, a adăugat, melancolic: „Eu voi fi primul pensionar de la revistă”. Clipea des sub ochelari, așa cum face întotdeauna cînd are ceva pe inimă. După aceste „semne”, știam că va urma o spovedanie. într-adevăr, discuția luînd o altă întorsătură, a recunoscut că în 1967, cînd „Ateneu”-l avea propria sa organizație de partid, a votat
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
sensibilitatea. Printre cărțile de proză din anii aceștia, a Dumneavoastră e vie prin sensibilitatea ei. Vă numărați printre puținii prozatori În stare să scrie o frază ca „Mina maura cocoțată pe taburetul Înalt rotitor vântura piciorușele mentolate privind fix În ochelarii nesiguri ai lui Braun, zâmbindu-i, fără ca rotofeiul Robert să observe”. Am subliniat În exemplarul meu cuvântul „mentolate”. Admirabil! Prezența și traiectoria În carte a Verei sunt, am impresia, triumful artei Dumneavoastră. August se panotează foarte bine alături de Al doilea
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
adus imaginile unei copilării incinerate de război și lagăr, ne-a adus bucurii visate și neîmplinite, dureri trăite sau numai bănuite, neliniști vaste, chinul Întrebărilor. Inaderența lui la realitate e și a noastră, stinghereala acoperită de zâmbet și ascunsă Îndărătul ochelarilor, teama paralizantă de ridicol, dorința mereu Înfrânată de a o depăși... bovarismul nostru. Nu mai puțin, tăria, vitalitatea neobișnuită de care trebuie să ne dovedim apți.” Părea prea solemnă, probabil, adresarea, conferind serii o gravitate care atrăgea responsabilități și primejdii
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
mască” vuia o personalitate de extremă inteligență și cultură, dar și de fervoare politică misionară. „Pe buze Îi flutura un permanent zâmbet umil, de timid cronic, uitat acolo pentru uzul nepoftiților. Numai rareori se isca brusc, străpungând sticla groasă a ochelarilor, o privire-pumnal. La străfulgerarea ei, se revela adevăratul Paul Georgescu. Lamă de Toledo.” Nu mai știu dacă i-am trimis cartea, dar când ne-am cunoscut peste mulți ani, o știa, știa și ce am publicat Între timp. Nuvela Nunțile
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
să-l revăd, totuși, și pe Paul, Într-o Împrejurare neobișnuită, În 1990, În Mexic, la „Conferința Libertății”, consacrată căderii comunismului În Europa de Est. Bizară reincarnare: Cornelius Castoriadis. Cu capul ras și oval, ca o minge de baseball, cu țigara și ochelarii și zâmbetul și cămașa albă, larg răscroită: o neașteptată variantă vie, mobilă, extrem mobilă, a lui Paul Georgescu, venită de la Atena, via Paris. Troțkist modernizat, cu studii de drept, economie și filosofie, dar și cu o condamnare la moarte În
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
la ușă. Mi-am privit ceasul. Abia trecuse de 10. Mi-am trecut mâna prin părul zburlit, mi-am aranjat gulerul cămășii. Nu prea primeam vizite, iar ora era nepotrivită. Am deschis ușa. Un domn elegant. Pantaloni gri, haina bleumarin. Ochelarii cu ramă subțire, În acord cu figura delicată și deschisă. - Mă numesc... Numele nu-mi spunea nimic. - Sunt poștașul dumneavoastră. O, da! Aha, desigur, da, da. Am tresărit, luminat. M-a Întrebat din ce țară vin, pentru cât timp, cum
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
la fereastră apariția micuței mașini galbene. Apare, invariabil, În jurul orei zece. Parchează chiar În fața casei În care locuiesc. Din ea coboară un domn suplu, mereu În aceleași haine. Pantaloni gri, haină bleumarin, cămașă bleu, cravată albastră. Părul bogat, tuns corect, ochelari. Mișcările reținute au o anumită eleganță și vioiciune. Îl văd cum se oprește În fața vreunei bătrâne sau unui tânăr care Îl Întreabă, probabil, mereu același lucru. Nu se grăbește, stă de vorbă, chiar când Îl rețin mai mult decât ar
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
dorința necunoscutului de a se adresa regizorului, relatându-i cum l-a cunoscut pe Antonio Tabucchi În 1981, Într-o librărie din Genoa. Bărbatul Între 35 și 40 de ani, slab, mai curând blond, cu un profil ascuțit, mustață și ochelari, citea o revistă pe care o credea literară, fără să bănuiască că, sub aparența culturală, ascundea organul de presă al unei organizații teroriste. Aerul stupefiat și lipsit de apărare al lectorului l-a determinat pe medicul vulnerabil la literatură să
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
mondeno-culturale, În case somptuoase, unde se aduna crema artistică a marelui oraș În care naufragiasem. Fuseserăm prezentați unul altuia, de câteva ori deja, la asemenea ocazii, dar nu schimbaserăm, de fiecare dată, decât câteva cuvinte convenționale. Domnul scund, cu chelie, ochelari și mustață, Îmbrăcat simplu, ca un meseriaș, dar totdeauna cu un mic accent vestimentar excentric, obișnuia, se pare, mai Întâi să respingă, Înainte de a apropia. Calitatea mea de „român”, cum Îi fusesem recomandat, pentru a-i trezi simpatia, avusese, se
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
ajuns la un rezultat, căci am cunoscut un om. Acesta a fost Gheorghe Crăciunescu, de loc din Focșani. Prin fizicul lui era un tânăr care, nu atrăgea atenția omului. Un tip palid, uscat, puțin adus de spate. Fiind miop purta ochelari. L-am cunoscut în infirmeria căminului, venise să viziteze un camarad bolnav, T.C. Tarală, care era cu patul lângă mine. Curând neam împrietenit; i-am purtat dragoste de prieten și camarad până la moartea lui primăvăratecă și până azi amintire neuitată
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
Trebuia să fac ceva înainte de a se dovedi că era așa, înainte de a pierde tot ce-am dobândit. Trebuia să-mi revin neapărat. Am închis ochii și mi-am golit cele două emisfere ale creierului de parcă aș fi șters lentilele ochelarilor. Mi-am scos apoi mâinile din buzunare și mi-am întins degetele ca să se zvânte transpirația. Parcă eram Henry Fonda înainte de atac, în Warlock. Orice s-ar spune, îmi place foarte mult Warlock. După ce mi s-au uscat complet palmele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
-mi arunce măcar o privire. A scos un pachet negru și lucios și l-a adus pe măsuța din fața canapelei. Când l-a desfăcut, am văzut o manta de ploaie și cizme de cauciuc. Deasupra, în pachet, erau și niște ochelari de protecție fumurii, ca aceia purtați de piloți în primul război mondial. La ce naiba îmi trebuiau mie toate lucrurile alea? Habar n-aveam la ce să mă aștept. S-a întors spre mine și mi-a spus ceva, dar buzele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
a tras gluga pe cap, nasul meu s-a atins de fruntea ei netedă. Ce parfum plăcut! Se pare că i-a făcut plăcere complimentul. „Mulțumesc mult.“ Mi-a legat șireturile de la glugă până sub nas și mi-a pus ochelarii peste glugă. Arătam ca o mumie pregătită să înfrunte ploaia. A deschis apoi ușa dulapului din perete, m-a luat de mână și m-a împins înăuntru. A aprins lumina și a tras ușa după ea. Interiorul arăta ca un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
mine. Nu mă mișcam deloc ușor încotoșmănat în mantaua aia, dar am reușit în cele din urmă să trec dincolo. Am întors capul și m-am uitat la tânăra cea dolofană din dulap. O priveam din abisul acela întunecat prin ochelarii fumurii. Mi se părea foarte drăguță. „Aveți grijă să nu vă îndepărtați de râu sau să o luați pe vreo cărare lăturalnică. Mergeți drept înainte“, spuse ea, aplecându-se ca să mă privească atent. Deci tot înainte până la cascadă, am strigat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
s-a oprit. Era destul de slabă și parcă voia să lumineze ceva, dar nu-mi era clar ce anume. Am mijit ochii și mi-am dat seama că era un cap de om. Purta și el manta de ploaie și ochelari fumurii, iar gluga neagră îi era trasă bine pe cap. În mână avea un felinar mic, de tipul celor care se vând la magazinele cu articole sportive. Striga ceva, dar nu auzeam din pricina zgomotului apei. Pentru că era prea întuneric, nici
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Atât cât vedeam eu la lumina lanternei, nu îmi dădeam seama foarte bine cât era de mare, dar sunt sigur că era mare. Dacă bărbatul n-ar fi scos sunetul, ar fi răsunat pe măsură. Când am ajuns în dreptul ei, ochelarii mi s-au stropit, de nu mai vedeam aproape nimic. Trecem pe aici, nu? am întrebat. — Da. A intrat drept în cascadă fără nici o altă explicație. N-aveam de ales, așa că am luat-o repede după el. Din fericire, apa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
spre interior. — Am ajuns. Te rog, intră. A pășit în urma mea și a încuiat poarta. — A fost greu? întrebă el. — Nu chiar atât de greu, am răspuns eu evaziv. Bărbatul izbucni în râs. Felinarul atârna de o sfoară, gluga și ochelarii erau la locul lor încă. Ce râs straniu! Încăperea în care am intrat arăta ca un vestiar, iar pe rafturile de acolo am văzut câteva seturi din articolele pe care le purtam: pelerine, cizme de cauciuc, ochelari de protecție fumurii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
sfoară, gluga și ochelarii erau la locul lor încă. Ce râs straniu! Încăperea în care am intrat arăta ca un vestiar, iar pe rafturile de acolo am văzut câteva seturi din articolele pe care le purtam: pelerine, cizme de cauciuc, ochelari de protecție fumurii. Mi-am scos ochelarii, am pus mantaua pe umeraș, cizmele pe raft, iar lanterna am agățat-o în cui. — Îmi pare rău că ți-am creat atâtea probleme, spuse bărbatul. Dar nu ne putem permite să slăbim
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
lor încă. Ce râs straniu! Încăperea în care am intrat arăta ca un vestiar, iar pe rafturile de acolo am văzut câteva seturi din articolele pe care le purtam: pelerine, cizme de cauciuc, ochelari de protecție fumurii. Mi-am scos ochelarii, am pus mantaua pe umeraș, cizmele pe raft, iar lanterna am agățat-o în cui. — Îmi pare rău că ți-am creat atâtea probleme, spuse bărbatul. Dar nu ne putem permite să slăbim măsurile de securitate. Trebuie să fim foarte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]