8,125 matches
-
și să dea omului sentimentul de plenitudine și fericire pe care l-a pierdut. În viziunea evanghelică a lui Ion Heliade Rădulescu, asta se traduce prin dorința de a Înfățișa „starea adamiană” a omului, corespunzătoare evului de aur, În contrast cu aceea pustie și chinuită a omului care trăiește În evul de cremene. Acestei viziuni, trase din Biblie și din marile poeme metafizice, Îi corespunde un mare proiect liric. Proiectul stă sub o dublă obsesie: aceea a golului și a ordinei care, prin
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
se izbesc; Și pustiul fără margini, și cărarea rătăcită, Stînca, peștera adîncă, În vechime locuită De al muntelui sfînt pusnic ce sîrmanii Îl iubesc. Erau dulci acele ceasuri de extaz și de gîndire, Șoptele, adînci murmure ce iau viața În pustii, A mormintelor tăcere ce domnea În mănăstire, Loc de zgomot altădată, de politici vijălii. Noaptea, totul astei scene colosală de mărire, Două nobile instincte cu putere deștepta; Unu-, a cerului credință, altu-a patriei iubire, Ce odată-n aste locuri pe
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
sînt „monstruoase” (am dovedit deja că monstruosul exprimă un rău În grad maxim, adică sublim), vulturul e „mîndru”, cugetările „adînc ascunse”, ideile „drepte și Înalte”, suvenirea e „măreață”, tăcerea e „adîncă”, trista gîndire priveghează „precum o piramidă se-nalță În pustii” etc. Piramida (termen de referință În două comparații), turnul, imaginile, și ele repetate, ale palatelor, cetății, mănăstirii, ar putea da o sugestie despre natura grandioasă și ordonată a imaginației de n-am ști că aceste imagini circulă În epocă și
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
care În imaginația populară sînt cele mai grețoase dintre viețuitoarele pămîntului), pedeapsa nu antrenează alte forțe materiale. Izbăvirea de păcatul paricidului se obține printr-o lungă, absurdă umilință: Grui străbate În genunchi, timp de o jumătate de secol, un munte pustiu pentru a uda cu apa adusă În gură o buturugă uscată. Efort sisific, Într-un peisaj de-o uscăciune și dezolare biblică: „E numai cîmp de petre, gol, trist, secat de soare De care fug și vulturi și feare răpitoare
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
focul verii l-al grierilor hor Și iarna se deșteaptă sub crivăț În fior. Acolo floarea naște și moare-n primăvară, Acolo pere umbra În zilele de vară, Și toamna-i fără roadă, ș-a iernii vijelii Cutrieră cu zgomot pustiele cîmpii. Pe cea savană-ntinsă și cu sălbatic nume, Lung ocean de iarbă necunoscut În lume, O cumpănă se-nalță aproape de un puț, Și-n orizon se-ntinde ca gîtul unui struț.” Șesul nemărginit cheamă figura singurătății: „mută, sterilă, nepătrundă
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
O stea albastră cade și-n spațiu s-acufundă, Trăgînd pe plaiul negru o brazdă argintie, Ce-n clipă-i trecătoare ca viața-n vecinicie! Sub cerul fără margini, spre mîndrul răsărit, Se-ntinde-n umbra nopții un cîmp nemărginit, Pustiu și trist ca golul ce lasă-n urma lor În inimi iubitoare iubiții carii mor.” CÎmpia goală este, aici, o prelungire a vidului din marele spațiu. O intuiție fină a relațiilor din univers pe care Alecsandri o Întoarce, apoi, spre
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
rînd, o țară mitică, o „țară de jale”, un colț de rai: „Șesuri, văi, norii din cer În urmă-i departe per. Cine-o vede, o zărește Ca o stea care lucește Și-n văzduh se mistuiește. În codrii mereu pustii Unde urlă fiare mii...” În acest peisaj global, totalizant, nuanțele se pierd. „Codrii de verdeță”, „munții [... ] răsunători” văile Înverzite, recile izvoare șopotitoare, plaiurile Îngerești, luncile armonioase formează un spațiu față de care poetul manifestă cea mai pură evlavie. Peste acest spațiu
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
tremură, arborii se Îndoaie, din codri, de pe dealuri, din cîmpii se ridică „zberet, răget, țipăt [... ] mii de glasuri spăimîntate”... Frigul, În manifestarea lui materială, este mai puțin fioros: lungi troiene, zale argintie, țurțuri lucitori, pod de gheață Între maluri, Întinderea pustie, fără urmă, fără drum, stele [...] Înghețate, cerul [... ] oțelit... Senzația mai profundă e de cădere În somn geologic, de pietrificare a elementelor: zăpada cristalină pare un „lan de diamanturi”, „totul e În neclintire, fără viață, fără glas”, apa e „Închegată” În
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ce mult te iubesc, Și pentru tine greu mă chinuiesc... Petrec În durere, viața-mi amărăsc Care fără tine mi-o nefericesc. Nu-s stăpîn pe mine, este-nvederat, Sfîșiat de chinuri, mă simț desperat”*. Un altul Înnebunește și fuge În pustie: „Aoleu! Vai! Ce-o să fie! Parcă-mi vine nebunie Să dau fuga prin cîmpie Și să mă duc prin pustie...” Unui june cuprins de dor mintea Îi fuge nu se știe unde și arde În foc viu. Altcineva preconizează sinuciderea
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
o nefericesc. Nu-s stăpîn pe mine, este-nvederat, Sfîșiat de chinuri, mă simț desperat”*. Un altul Înnebunește și fuge În pustie: „Aoleu! Vai! Ce-o să fie! Parcă-mi vine nebunie Să dau fuga prin cîmpie Și să mă duc prin pustie...” Unui june cuprins de dor mintea Îi fuge nu se știe unde și arde În foc viu. Altcineva preconizează sinuciderea: „Ore fatale ce mă opriți De-a bea paharul ce-atît doresc?” Anton Pann prezintă În CÎntece de lume un repertoriu
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
se pregătește pentru o lungă schimbare nu pierde nădejdea să se Întoarcă la viața liberă... b) În faza următoare, Îngroparea s-a săvîrșit. Îndrăgostitul e deja În exil și locul exilului este pustiul: „Am lăsat lumea și slava și-n pustii m-am Îngropat, Ca să scap măcar cu viață de durerea ce mi-ai dat.” Ca să scape cu viață... Scenariul erotic nu mai prevede, va să zică, una din clauze: moartea. Poetul s-a decis să trăiască. Să trăiască, dar cum? Motoarele retoricii
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
la imperfect: „ne lesnea”, „ferea”, „potica [...] ce-o treceam” etc. A devenit deja opera trecutului. Trăiește doar În amintire prin efortul unei imaginații fidele. Acum, În exil, poetul este În căutarea unui peisaj asemănător. „Caut cerc peste tot locul vrun pustiu, vro adîncime”, spune exilatul sentimental, „oțărit” de bucuriile lumii, Îngrețoșat de tot. Caută vreo „grozăvie, vreun loc Întunecat să se afunde În durere... și nu află. Fuga nu rezolvă nimic dacă „amurezata” nu-i aproape. Este limpede că exilul nu
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În chinuri și suspinuri. Mai este ceva: neparticipînd la cruciade, turniruri, nefiind În genere, oameni de arme, Îndrăgostiții moldo-valahi trebuie să facă dovada bărbăției și devotamentului lor În chip mai puțin spectaculos: prin chinuri fiziologice, umilințe morale și fuga În pustie. Pustia este o noțiune relativă. Unde să găsească Îndrăgostitul român un deșert pentru a-și Îngropa mîhnirea? Pustia este, În realitate, un loc ferit, un colț mai sălbatic de natură ce se dovedește, În cele din urmă, plăcut. Exilul poetului
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pentru care fusese creat, ci moartea. Uneori nici cel mai înțelept dinte noi nu înțelege căile Domnului sau ale Răului. Tot aici jos după două săptămăni: Noul Ștefan se trezi exact atunci cănd soarele își închise pleoapa speriat de noaptea pustie ce gonea prin răsuflarea sa, nori de portocală săngerii. Încet își despărți genele din dulcea lor îmbrățișare. Credea că îl va găsi pe ieșirea în etern Lucas alături dar nu. Judecănd după poza de pe noptieră se afla în camera lui
Lumi paralele. In: Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Ionela-Roxana Alexandrescu () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2296]
-
uitau la el cum citește, râzând și hârjonindu-se-ntre ei ca o turmă de porci. Numai cine le-a văzut cu ochii lui, poate să descrie dezolarea acelor câmpuri. Am străbătut Calabria Citra și Lucania, cu sate sărace, pârloage pustii, întinderi de copaci bolnavi, câmpuri ce au aerul bolnăvicios al femeilor sterpe. Mă gândeam că numai cei din zona satului Stilo să fi fost atât de oropsiți; oamenii de prin părțile mele trag din greu ducându-și zilele cu două
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
ca voi, ei, sunt bogați și bogați, dar cei din provincie miros de la o poștă ca și stăpânul lor, și dacă îi răzui puțin se simte duhoarea scabiei spaniole. Am traversat Calabria Citra și Lucania, sate foarte sărace, cu pârloage pustii, cu zone de arbori uscați și câmpii ce aveau aerul bolnăvicios al femeilor sterpe. Credeam că numai satele din preajma celui în care văzusem lumina zilei, erau atât de sărace; oamenii de la mine o duc greu, toată averea lor se reduce
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
dintr-o cameră-ntr-alta sau cel mult să mă ițesc la balcon și să mă uit la lumea ce se spetește. Vorbise cu un soi de năduf, îngrijorată, ca și cum povestirea călugărului ar fi fost o molimă ducă-se pe pustii, de care să te ferești cu orice preț. În aer plutea un soi de descumpănire, drept care Tommaso profită spre a-și spori credibilitatea și simpatia. Ținea seama mereu de reacțiile celor ce-l ascultau și era atent să le perceapă
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
Tribunalul a hotărât să recurgă la tortură. În discuții el demonstra virtuți logice, foarte puțin probabile pentru un deținut înfometat și ruinat de amărăciune. Uneori părea însă că mintea sa, șovăind, ar fi luat-o pe o cale încâlcită și pustie: Pentru a confirma dacă el se preface sau într-adevăr este pradă furiei și zăpăcirii, trebuie pus la-ncercare, dus pe marginea prăpăstiei și făcut să-și recunoască minciunile. Își schimbă mereu expresia, se eschivează, acuză, se zbuciumă chinuit de
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
lase dus și să-și vadă creierul îngropându-se în așteptarea morții. Desigur, viața nu era decât o trecere, dar de ce s-o reduci la niște ceasuri golite de toate cele, la nimicul zilelor ce l-ar fi încleștat în pustia și oribila curgere a deșertăciunii? În anumite clipe, totuși, îl invidia pe Carlo, ar fi vrut să aibă și el ingenuitatea acestuia, felul de a-și povesti halucinațiile cu atâta seninătate și împăcare. Povestea despre șarpe exact cum alții ar
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
ta norocoasă. Șofronică ! se întoarse spre cârciumar, care tresări, privindu-l printre sticle. Pune totul la mine, pe răboj. Și mai gândește-te dacă nu merită să faci ce ți-am zis... Râse și-l urmă pe flăcău pe străzile pustii. Întunericul îi făcu bine lui Petrache, se vede că lumina îi juca feste, nu mai era albă, așa cum o știa, se desfăcea în forme și culori, tremura de parcă ar fi fost alcătuită din grăunțe de nisip. Întunericul, în schimb, era
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
de pretutindeni. Petrache nu observă, pe locul unde arseseră crengile uscate, că ele se reaprinseseră. Se trezi, într-un târziu, în fața porților. Erau întredeschise, așa cum le lăsase de cu seară. Ezită, privi îndărăt, ca pentru a căpăta curaj. Cărarea era pustie și așa avea să rămână ziua întreagă, pentru că era sâmbătă și castelul avea să fie închis pentru vizitatori. Abia duminică, în prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, avea să se redeschidă. Petrache atinse aripile porților, ele se desfăcură larg, la simpla
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
o singură clipă care mergea odată cu el. La picioare, îl însoțea motanul negru pe care-l găsise demult, în copilărie, și pe care, de teamă că părinții nu-l vor lăsa să-l aducă în casă, îl ascunsese în cotețul pustiu al câinelui sfâșiat, într-una din iernile vechi, când coborâseră lupii. Se bucură, văzându-l, și nici măcar nu se întrebă de ce, pe măsură ce înaintau, motanul se făcea tot mai mare, cât o pisică sălbatică, apoi căpăta ochi sfredelitori de linx și
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
spun eu, tu nu-l cunoști pe tataia. Dar el mă cunoaște pe mine, probabil... spuse, prinzând-o de braț. — Ce vrei să spui ? Bătrânii știu mult mai multe ca noi. Ea îi făcu semn să se așeze. Parcul era pustiu, două-trei felinare, căznindu-se să-și unească cercurile de lumină, făceau ca ungherele să pară și mai întunecate. Tataia m-a crescut, spuse Cosmina, punându-și poșeta în poală cu mâinile deasupra. Părinții mi-au murit când eram mică, într-
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
cea nouă, ci pentru ce s-a întâmplat în viața cea veche... Așa că o să mai stai cuminte în pat“. Se schimbă, scoase peticul de hârtie și-l puse între foile caietului, înainte de a închide poșeta. În curtea interioară era deja pustiu, așa că Pantelimon o putea parcurge nestingherit, cu pași mari, concentrat asupra monedei sale de argint fără să trebuiască să se ferească de ceilalți. — Azi o să ies pe poarta din spate, explică fata, în fața privirilor lui surprinse. Merg pe jos spre
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
pară teafăr. Slujba se apropia de sfârșit. Unii ieșeau și coborau dealul încet. Alții se așezau la rând, să poată ajunge la racla cu moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou. Ar fi putut veni în altă zi, atunci când Mitropolia era aproape pustie, dar se spune că moaștele sunt mai puternice în zi de sărbătoare. Și e bine să aștepți la rând, semn de smerenie. Nimic nu se obține de-a gata. Ceea ce ne mântuie e al nostru, ceea ce mă bântuie e numai
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]