5,876 matches
-
și să jure că nu mai poale trăi, iar femeia să se prefacă, după oarecare timp, că Îl crede. După oarecare timp... pentru că și ritmurile timpului sînt, aici, mai Încete și moravurile mai Înțepenite. O complicitate reciproc acceptată reglează aventura sentimentală și determină formele ei de manifestare. O imensă impostură care atinge Însă În poezie notele cele mai profunde ale senzualității. O senzualitate ce nu trece Însă dincolo de pragul decenței. Căci versurile acestor destrăbălați amanți sînt de o enervantă pudicitate. Abia
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
animă pasiunea este gustul morții. Este, prin excelență, pasiunea tristaniană. A treia formă este plăcerea sexuală, cu două variante: a) sexualitatea condamnată și b) sexualitatea separată. Semnul ei este trefla și, În fișa dată de Denis de Rougemont, citim: nomadism sentimental, gurmandism, temperament senzual impulsiv, plăcere trupească etc. Sub semnul caroului stă dragostea ca Energie cosmică, cu alte vorbe: iubirea care mișcă soarele și alte stele (Dante), penetrația, elanul gîndirii, pasiunea descoperirii, producerea de concepte, sentimentul limitelor, stăpînirea de sine, echilibrul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
conachiană energia cosmică, deși În versuri sînt chemate adesea, ca martori, cerul și stelele, iar marele univers participă, cînd confesiunea atinge momentul dramatic, prin semne premonitorii: fulgerul, trăsnetul etc ... Semnele caroului nu se văd Însă În această vale a plîngerii sentimentale. Conachi nu-i propriu-zis om al spiritului, modelul lui nu-i anahoretul, gustul cunoașterii nu trece mai departe de „ibovnica slăvită”, cosmosul nu-i grija lui cea mai mare. Deși vorbește de firea Îngerească, ochiul caută lacom bucuriile pămîntești ale
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
vorbește de firea Îngerească, ochiul caută lacom bucuriile pămîntești ale iubirii. Senzualitatea lui funciară corupe conceptele spiritului. Poziția lui Conachi față de aceste categorii nu este singulară. Mai toți poeții erotici din epocă stau sub semnul cupei și, prin nomadismul lor sentimental, intră și În sfera de influență a treflei. Trăiesc cu plăcere În chinuri și văd În moarte o izbăvire. Conachi, Iancu Văcărescu, Grigore Alexandrescu au și o viziune intuitivă, Întrucît văd În dragoste și o amiciție spirituală, agape. „Prieteșugul” este
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Îngeresc”, poezia lui Conachi se menține Într-o perpetuă laudă a femeii, transformată astfel Într-un obiect de cult. Așa și este obiectul erotic conachian: obiect de Închinăciune, obiect de adorație. Formula „ibovnică slăvită” spune totul. Există În legătură cu această relație sentimentală și un cod protocol) al iubirii din care am citat pînă acum cîteva paragrafe. Nu trece, de pildă, neobservat faptul că bărbatul se plînge tot timpul și că virtutea lui cea mai aleasă e să rabde În chinuri. Nu cunoaște
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
trăiește intr-o perpetuă stare de delir. Curios, inima nu explodează niciodată. S-a obișnuit cu acest puls infernal. Menirea ei este să trăiască pe culmile durerii, așteptînd milostivirea. Anton Pann antrenează, Într-un irmos, toate părțile trupului În aventura sentimentală: ochii, limba, pieptul, buzele, mîinile, chiar și picioarele. Vine la urmă și sufletul care se predă. Părțile corpului sînt mesagerii și instrumentele posesiunii În dragoste: Pieptule ce pînă azi Știu și decît să arzi, Aflînd acum unde mergi, Bate În
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
voința, am zice scelerată de n-am cunoaște bine resorturile ei, de sclavie. Relația dintre subiectul amoros și obiectul erotic este aproape În exclusivitate relația dintre slugă și stăpînă (cu varianta tiran). A deveni rob, a căpăta statutul de vasal sentimental este cea dintîi și cea mai nerăbdătoare dorință a Îndrăgostitului: „Stăpîna mea, Încetează A unui rob chinuire... Robește cu biruință A sîmțîrilor ființă... Stăpîna mea, priimește Darul care Îți jărtfește O slugă ce te slăvește... A dedica ființei iubite viața
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
or Îngropa Amanet cu viața mea numai la dragostea ta. Rob desăvîrșit al tău fiind dat prin giurămînt, A mă preface nu-i chip pînă ce-oi intra-n pămînt.” 8. Robia aduce numaidecît În minte ideea de tortură. Vasalul sentimental are multe Îndatoriri și puține drepturi. Conachi, modest pînă la umilință, reclama săniilor dreptul de a se boci. A se tîngui este libertatea lui. În rest numai chinuri. Poemele sugerează existența unui teribil mecanism de tortură, comparabil cu acela ce
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
giudecător drept, Vezi ce foc Îmi arde-n pept...”. Dacă ochii femeii provoacă focul, ochii bărbatului Îndrăgostit Îl Întrețin. PÎnă la autodistrugere, căci a arde fără preget este la poeții din epoca de Început cea mai clară formă de mazochism sentimental: „Și inima de oftat Arzînd s-au Încenușat. Lumina sîmpt că s-au stîns Din doi ochi ce ard În plîns.” Conachi face o frumoasă figură de stil: inima s-au Încenușat. Ea se bazează, totuși, pe un neadevăr. Focul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
criză violentă În cursul căreia subiectul descoperă că se află Într-un impas total; de aici un sentiment de panică, de distrugere a ființei... (Fragments...). Conachi trece prin această stare de asfixie În durere. Deosebirea față de figura clasică a catastrofei sentimentale e că poetul român trăiește permanent Într-o stare de criză violentă, se află mereu la capătul puterilor. Tot Barthes definește admirabil acest regim al Îndrăgostitului: acela al unei „răbdări a nerăbdării”: a hrăni o nenorocire ce nu se uzează
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mai Înainte scamatoria acestei suferințe. Conachi dezvăluie el Însuși mecanismul imposturii Într-un poem care grupează toate temele: Ce durere, suflețăle. Durerea este Întoarsă cu frivoliate spre plăcere, pasiunea tristaniană spre donjuanism. Tema reală a poemului este chiar tema mistificării sentimentale: „Ce durere, suflețăle, Îi durerea de amori. Dăruiește-mi, ah, cer sfinte, d-ace patimă să mori! Adevăr c-a lui durere nu dă minut de răgaz, Toată noaptea-i priveghere, ziua-i toată În năcaz Dar năcaz, dar priveghere
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Încercarea de a se Îndepărta de obiectul erotic este dezastruoasă. La origini, gestul este, poate, calculat: a provoca, prin absență, durerea nemilostivei ibovnice, Însă strategia dă greș: cel care suportă durerea este seducătorul, bărbatul retras În pustiuri... De tema exilului sentimental se leagă, În poezie timpului, o altă temă, mai importantă: aceea a peisajului (spațiului) erotic. Vom vedea de Îndată În ce chip. S-a spus că poezia Văcăreștilor, a lui Conachi este o poezie de iatac și faptul este, pînă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
totdeauna, recurge la tactica exilului: abandonează lupta, fuge de pe cîmpul de bătălie. O posibilitate, În fond, de a Înnoi obiectele poeziei și de a-i lărgi cadrul. Statornicul În pasiune Conachi practică sistematic acest procedeu. Fuga lui simulată (În plan sentimental) duce la crearea unui peisaj liric ce anunță reliefurile romantice de mai tîrziu. Nu este un poet al interiorului, cum greșit s-a zis. E mai degrabă un poet al universului dinafară. Prin prefăcătoria lui erotică, În poezia română intră
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
voie pentru a la liniștire.” Șiretenia Înamoratului este limpede: se constituie de la Început ca victimă, acceptă sacrificiul surghiunului pentru „a ta liniștire”, pentru a curma pricina de scîrbire (supărare). În realitate, fuga vrea să fie corupătoare, surghiunul este un șantaj sentimental. Și pentru ca șantajul să fie loial, seducătorul face la urmă o proslăvire, apropiind din nou de femeie imaginea divinității: „Decît zicîndu-ți de viață al doilea Dumnezeu”... Fuga lui Conachi cuprinde patru etape. a) Amenințarea cu fuga. Un scenariu anticipativ, un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
trăi cu durerea prin pustiiuri rătăcit, Să pomenești cîteodată pre omul ce te-au iubit. Orișicum eu răsplătire n-oi cere la Dumnezău, Și de m-ai ars tu pe mine, eu țîe bine Îți vreu.” SÎnt, În acest testament sentimental, două clauze („de-oi muri”, „iar de-or trăi”) care slujesc cum nu se poate mai bine pe jeluitorul Îndrăgostit. Finalul poemului („Și de m-ai ars tu pe mine, eu țîe bine Îți vreu”) lasă să se Înțeleagă că
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
aranjează astfel lucrurile Încît În preajma lui să fie totdeauna cineva, un martor. Cel mai fidel este, desigur, natura. Conachi Îi asociază marele univers: „Munții, stîncile răsună de cumplitul meu suspin, Ceriul stă la Îndoială...”. Martorii sînt, În fapt, niște curieri sentimentali. Ei duc cui trebuie mesajul fugii În pustiu: „Duceți spuneți cu putere Că amorezatul piere În pustiuri, plin de durere”... O primă imagine a peisajului liric se profilează aici: un loc plin de jele, un spațiu-martor, În care pustiul, ceriul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
potica [...] ce-o treceam” etc. A devenit deja opera trecutului. Trăiește doar În amintire prin efortul unei imaginații fidele. Acum, În exil, poetul este În căutarea unui peisaj asemănător. „Caut cerc peste tot locul vrun pustiu, vro adîncime”, spune exilatul sentimental, „oțărit” de bucuriile lumii, Îngrețoșat de tot. Caută vreo „grozăvie, vreun loc Întunecat să se afunde În durere... și nu află. Fuga nu rezolvă nimic dacă „amurezata” nu-i aproape. Este limpede că exilul nu c o soluție de salvare
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de ani, la Slănic. acolo unde avusese loc „pe o așa fulgeroasă și cu trăsnet vreme, supt un fag, unde ne dosisem” Întîlnirea cu Zulnia. Acolo „s-au dat și s-au luat parolele”: acolo fusese semnat tratatul de vasalitate sentimentală. Ce-a devenit, unde-i, dar, copaciul mare? „Înțăleg, În țarnă toate Le-au prefăcut cruda moarte, Dar Încai țărna iubită De tine zace lipită, Iar a mea, a mea, departe, PÎn’ la ceasul cel de moarte, CÎnd În groapa
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
papuci călcați...”, S-a dus, Într-adevăr, dar nu de tot, cel puțin În cazul lui Bolintineanu, căci În Florile Bosforului dăm peste numele cunoscute: Rabié, Esmé, Seili, Falmé etc. LÎngă papuci și șalvari, apar, aici, seraiul, cortul, caicul, „rapturile” sentimentale, pedepsele crude, În fine, parfumurile și culorile unui orient delirant. Onomastica se modifică În poezie, Într-adevăr, după 1840.* În 1846, I. Catina se adresează unei Elize: „Tu ești Înger, eu sînt demon”. Al. Pelimon, pentru care „viața este un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a lui Alecsandri continuă, Într-o parte Însemnată a ei, poezia populară cu simbolurile și onomastica de acolo. Nu ignorăm, firește, pe Ioana, macedona lui Bolintineanu. E greu de spus În ce măsură aceste nume (simboluri, modele) se leagă de o biografie sentimentală și, mai ales, În ce măsură ajung să capete o identitate poetică. În afara Zulniei, Elenei (Alecsandri) nu mai pot fi citate alte simboluri feminine de oarecare reputație În literatură. Se impun mai degrabă cîteva tipuri de sensibilitate erotică. De la Zoica lui Ienăchiță
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lui Don Conachi. Un Don Juan care se ia drept un Tristan. Umilința, arma seducătorului moldo-valah. Impaciența năvălitorului erotic. Cele patru culori ale dragostei. 4. Imaginea obiectului erotic la primii noștri poeți. Nurul și duhul „ibovnicii slăvite”. Moartea, un șantaj sentimental. 5. Lirismul corporal. Tirania ochilor În poezie. Răbdarea inimii. Dublul record al lui Conachi. Atributele feminității după Anton Pann. 6. Chinurile amorului. „Un potop de tînguire”. Figura catastrofei. 7. Vasalitatea sentimentală. 8. Dreptul de a boci. Petrecerea În suferință. Privirea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
poeți. Nurul și duhul „ibovnicii slăvite”. Moartea, un șantaj sentimental. 5. Lirismul corporal. Tirania ochilor În poezie. Răbdarea inimii. Dublul record al lui Conachi. Atributele feminității după Anton Pann. 6. Chinurile amorului. „Un potop de tînguire”. Figura catastrofei. 7. Vasalitatea sentimentală. 8. Dreptul de a boci. Petrecerea În suferință. Privirea, substanța, cea mai inflamabilă. Plîns, oftat, suspin, leșin, afazie. 9. Năcazurile pasiunii erotice. MÎhnăciunea mare, jalea și dorul. 10. Milostivirea. Strategia seducției. 11. Semiologia erosului: armele de represiune. 12. Mecanismele imposturii
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lui Alecu, scrie aceste versuri criptice: „Om care În veacuri abia-l dă firea, În grab’ răpitu-ne-l-a pizmuirea...“ În niște documente publicate recent (Alecu Văcărescu și sfîrșitul său tragic, În Manuscriptum, 3/1980), Nestor Camariano elucidează chestiunea morții poetului. Motivele sentimentale rămîn În subsidiar. Alecu fusese Învinuit de adversarul său, Scarlat CÎmpineanu, că a pus la cale asasinarea Venețianei Văcărescu, mătușa poetului. Un prim proces, sub domnia lui Hangerli, scosese din cauză pe Alecu, dar al doilea, redeschis sub domnia lui
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Lovinescu, toți copiii timizi și îndrăgostiții nefericiți simt nevoia să plângă. Invocând însă legea cauzalității inverse, care explică reacțiile psihice drept efect al unor manifestări de natură fiziologică 39 (teoria James-Lange), s-ar zice că Bizu nu plânge "din cauza" neîmplinirilor sentimentale sau a sensibilității ultragiate. Plânsul nu exteriorizează tensiunea psihică, fiind mai mult o "cauză" decât un "efect". Din acest unghi judecând problema, lacrimile nu exprimă atât suferința eroului lovinescian și nici cine știe ce trăire complexă, cât dorința romancierului de a alunga
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
trăiri interioare, el descifrează în fizionomia Dianei ("fruntea frumoasă, înaltă, netedă, solemnă ca bolta unei catedrale și rece ca un cristal", "siluetă subțire, mlădie, ca la multe alte femei"), și mai ales în "bărbia proeminentă" ce-i degradează chipul, frigiditatea sentimentală, de femeie "cu simț de orientare în toate înțelesurile". Incompatibilitatea dintre cei doi pare totală, iar Bizu îi mărturisește într-un târziu insatisfacția de a n-o fi găsit (în realitate) pe potriva plăsmuirii lui ideale, într-o secvență de o
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]