6,881 matches
-
decalotări cu mașina de tuns zero, freze perianale supraturate, Ciuleandra, cartea le place pentru că-i enervează. Pentru sadici e incomprehensibilă. Onaniștilor le folosește dacă se-apucă să mîngîie coperta I, unde e pozat un sîn și pubisul subiacent, ras, dar tăcut. Restul de două procente de normali pot folosi opera pentru a arunca cu ea În capul trecătorilor, fără avînt. Din prefață aflăm Însă că există femeia falus. În asta nu e bine să arunci. * Sacher-Masoch, Venus Înveșmîntată În blănuri, Editura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
ambivalentă În privința lui), merg amîndoi la cinema. În fiecare zi din cele șapte pe care le petrece la han, DJ Își povestește ziua echivalentă din săptămîna trecută. (Trăsături personaj: orfan, a pierdut pe cineva drag, nu mai știe pe cine. Tăcut. Are un teribil efect asupra tuturor, care vor să-i Îndeplinească orice dorință pe loc, dar și el lor.) Luni, la Tbilisi. Natură. Descriere pe larg. Acolo sînt multe rădăcini. E așteptat la o nuntă. Găsește un șofer. Pe drum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
și fără drog. Trecuseră patru ani și două luni... *** Scena era aranjată și Îi aștepta. Maravilla era Înconjurată. Doi gabori În uniformă așteptau lîngă Packardul lui Sid Hudgens. Mașinile lor de patrulare fuseseră parcate pe trotuar. Strada era Întunecată și tăcută. Sid pusese totul la punct. Aveau panorama bulevardului, cu tot cu restaurantul chinezesc al lui Grauman - minunat pentru o poză memorabilă. Jack parcă și veni la fața locului. Sid Îl Întîmpină cu banii Întinși. Fata stă În Întuneric și belește ochii la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
Domnilor, destul! Thad, fii bun și ia-i pe căpitanul Millard și pe locotenentul Smith la o cafea cît timp vorbesc eu cu domnul sergent. Green Îi conduse pe cei doi afară. Parker spuse: — Ed, Dudley are dreptate. Ed rămase tăcut. Parker arătă spre un teanc de ziare. — Presa și publicul vor să se facă dreptate. O să ieșim șifonați rău dacă nu lămurim rapid situația. — Știu, domnule. — Îți pasă de fata asta? — Da. — Știi că mai devreme sau mai tîrziu va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
fug mâncând pământul și se-ascund în noaptea vie, cerul dă mâna cu vântul prins în vraja aurie. Plânge noaptea, luminată cu luciri de stele mute, prin grădina afânată , florile stau să asculte. Îmi ridic cu dor privirea, înspre mantia tăcută și ating nemărginirea într-o lume nevăzută
Dup? ploaie by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83281_a_84606]
-
Elena Marin Alexe Plânge roua prin gradină Și mă-ndeamnă-n pas cu zorii, Să colind cărarea lină Alungând din față norii De pe ram sau fir de floare Verdele urcă-n lumină De atâta încântare Sufletul tăcut suspină Adunate laolaltă Împletite în iubire Gândurile-ncet mă poartă Spre înalt, spre nemurire Aș vrea să adun în mână Raze de lumină calde La inimă să rămănă Doru-n ele să se scalde Prin răcoarea dimineții Ochii mei ating verdeața
Prin zori by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83286_a_84611]
-
întreb sufletul de ce radiază durere, ci mă cufund în intensitatea ei, ca într-un psalm care răscolește misterul timpului trecut. Gândul mă poartă, prin absolutul universului regăsit în fiecare bătaie a inimii. Mă doare timpul nemilos, zilele ce se perindă tăcute, sleite de puteri, ca niște păsări rănite de glonț... Mă adun cu greu printre rânduri, dornică să redau zilei stropul promis de bucurie. Dar suspin și scot în lumină clipe răvășite de tristețe, precum frunzele tăcute, veștede și sfarâmate de
Ce m? doare mai mult by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83299_a_84624]
-
zilele ce se perindă tăcute, sleite de puteri, ca niște păsări rănite de glonț... Mă adun cu greu printre rânduri, dornică să redau zilei stropul promis de bucurie. Dar suspin și scot în lumină clipe răvășite de tristețe, precum frunzele tăcute, veștede și sfarâmate de mușcăturile reci, ale vântoaselor dezlănțuite de toamna în agonie. Ce mă doare mai mult rana mea, sau plânsul naturii?
Ce m? doare mai mult by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83299_a_84624]
-
prin ceață poartă cu ele clipe nespuse de viață Prin soare timid sau pală de vânt furtuna se-atârnă de vis călare pe nor nebuna Trec vremurile pierdute în van pe cărări clipă cu clipă am sufletul plin de-ntrebări Tăcute umbre cutreieră timp prin jalea și jarul nestins vrând să culeagă uitarea Spre veșnicie curge izvorul de viață tremură zarea dorul de ceruri se-agață
Pierdute zile by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83300_a_84625]
-
o cuprindă disperarea și câteva clipe a fost convinsă că va urla, mișcându-se agitat de colo-colo, frângându-și mâinile și trecându-și-le fără rost prin păr, până a observat copiii rămași pe loc, țepeni, o priveau cu încordare, tăcuți. Atunci și-a mușcat buzele, a răsuflat a ușurare după un răstimp, ei bine, o luăm de la capăt sau continuăm, cum vreți - a spus. Rămăseseră, prin urmare, într-o casă imensă trei oameni: o femeie care nu mai era tânără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
livrești. Ea iradia de ceva imposibil de povestit. Și tot ce buzele ei rosteau, abia șoptit, părea fără legătură cu ce e în jur sau cu ei: „Doamne, cât de mult te iubesc!“. Iar după un timp în care zăceau tăcuți, respirând liniștea, doar cu mâinile împreunate ori trupurile atingându-se într-o mângâiere prea puțin erotică, Andrei Vlădescu știa că vor începe discuția de atâtea ori nedusă la capăt, ca un joc de care nici unul nu se putea desprinde și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
sunetele erau de clavecin și, repetate mereu aceleași, deveneau enervante, încât le-a îndepărtat cu mâna de lângă ea, apoi, întorcând capul într-o parte, și-a zărit fiul îndreptându-se spre ea cu un mers încet, în cerc, pașii lui tăcuți se învârteau în jurul ei, o privea cu reproș, fără să clipească, dar fără o vorbă și ea gesticula disperată, cu sfâșieri de inimă atât de intense, încât răspundeau în întreg trupul, în picioare, în brațe, în măruntaie, în creieri, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
e veșnic. În clipa următoare s-ar putea să nu mai existe, dar nu se putea împotrivi, încât, culcată pe spate și neputincioasă, nu poate fi decât răbdătoare, obligată să accepte totul. După îndelungă vreme în care privise geamurile aburite, tăcută și incapabilă să înregistreze celelalte zgomote ale spitalului, începuse să accepte condiția ei de neputință în patul-leagăn - din care e posibil să se ridice, cum e posibil și contrariul. Adică simțea că ar fi fost în stare să discute despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
voia cu tot dinadinsul să se lase plutind și prin care răzbăteau doar ca un ecou îndepărtat respirația egală și adormitoare a valurilor în timp ce se plimba cu Ioana Sandi pe faleza stâncoasă și pustie, unde nu se aventurau decât puțini, tăcuți amândoi, el privind valurile și ținând-o de mână și ea privindu-l și neștiind ce plăcere găsește în a se uita la nesfârșit la apele verzi care vin întruna la țărm, abia târziu întrebându-l „Ce mai e pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
paharul cu votcă și, înainte de a-l da pe gât, a strigat: „Hai, noroc!“. În următoarea seară, pe măsură ce se îndepărta de aerul sărat și de briză, evitând să se mai gândească la felul cum Ioana Sandi îl privea de pe peron, tăcută, cu brațele încrucișate peste piept și ținându-și umerii în palme, de parcă i-ar fi fost frig dintr-odată, uitându-se la el rugătoare, deși nu-l ruga nimic, cu albul ochilor strălucind în ovalul ciocolatiu, parcă tristă, zâmbindu-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
vedea prima oară, îmbrăcați în doliu sau în haine obișnuite, suspinând sau prefăcându-se că suspină, triști sau curioși numai s-o vadă, șoptindu-și ultimele lucruri știute despre ea sau căinându-i rudele, amintindu-și de fapte făcute împreună, tăcuți sau indiferenți. A văzut-o pe bătrâna doamnă Cecilia Beldiman, toată în negru, cu chipul stafidit acoperit de văluri cernite, văicărindu-se cu zgomot, ținută de brațe de nepoate. L-a văzut pe fiul doamnei Marga Pop, înalt și subțire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
toată în negru, cu chipul stafidit acoperit de văluri cernite, văicărindu-se cu zgomot, ținută de brațe de nepoate. L-a văzut pe fiul doamnei Marga Pop, înalt și subțire, cu obrazul tras, nebărbierit, cu ochii adânciți, închis în el, tăcut, sprijinindu-și nu soția, ci cealaltă mătușă. L-a văzut în sfârșit pe profesorul Pop, un bărbat cândva voinic, acum adus ușor de spate, cu hainele largi pe el, cu părul alb, demn, arogant, impenetrabil. I-a văzut pe mulți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
amână de câteva săptămâni, nu știe când se va termina. Da, știe că e lângă el. S-a ridicat și a ieșit în balconul-terasă, unde îl chemase fiul doamnei Marga Pop. Și-au aprins câte o țigară și au fumat tăcuți, privind amestecul de lumină palidă și întuneric albăstrui care se întindea peste oraș. „Ar trebui să-ți mulțumesc pentru ce ai...“, a început să spună celălalt, dar Andrei Vlădescu s-a întors brusc spre obrazul tras și nebărbierit: „Nu, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
că vrei să o reluăm? „Da.“ Adică vrei să mă faci să cred că n-ai revăzut cu mintea ta o dată și încă o dată cum ne strângeam în sala aceea lungă, cu scaune din șipci de lemn, ca niște grătare, tăcuți cei mai mulți, neștiind ce avea să se întâmple cu ședința amânată de câteva ori, la care își anunțau sosirea fel și fel de politruci mari, siguri că începe în sfârșit când s-au închis ușile, a fost ales un prezidiu în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
chiar acea clipă, pe scaunul simplu, mărunt și becisnic, cântărit și judecat de cei trei aflați de partea cealaltă a mesei, cufundați în scaunele moi, tapisate, și uitându-se la fața subțire și trasă a adjunctului de primar, la cutele tăcute ale obrazului său, urmârindu-i privirea ce clipește rar și se oprește asupra celorlalți, cel cu cămașa în carouri, și altul, la stânga, cu nasul mare și negricios, și o femeie la o altă masă, notând ce se spune; apoi tăcerea sinistră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
se ofilise înainte de vreme și aluneca printre mobilele ei ca o străină, dar atunci a început să o adore sau poate fusese încă mai înainte, și nu i-ar fi ieșit niciodată din cuvânt. Era ferm, încăpățânat, sigur pe el, tăcut, închis, nu dintr-odată, dar dintr-odată îți dădeai seama că s-au strâns toate astea în el, începuseră să-l consulte oamenii în probleme mărunte de tehnică, mai ales după ce își meșterise singur niște dispozitive cu care îmbunătățea performanțele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
Vorbele ei i-l arătau iarăși stând la birou și uitându-se pe fereastră - ce-o fi văzând? ce-o fi văzând? ce-o fi în capul lui în orele în care privește către vacarmul înfundat al străzii, nemișcat și tăcut, de parcă ar privi în gol? - și făcând calcule neînțelese de vreunul din casă, care pot să fie și foarte adevărate, dar și joc. Îi spunea cum îi crescuse deja părul pe locul operației, cum a început tratamentul cu radiații, cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
-se, asta mi-ar mai trebui - se gândea -, să încep să bocesc și să țipe la mine, continuând să-și strângă buzele, cu mâinile vârâte în buzunare, cu privirea mijită, nemaivăzând nimic din jur, nici cum el își îndreaptă spatele, tăcut, încruntat, refuzând să gândească. Deși știa că îi va fi imposibil și atunci privea încordat malul celălalt, unde bărbații cu copii cu sănii și câini se înmulțiseră, chiuind și lătrând, însă nu numai glasurile, ci chiar și ecoul repetat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
ajunsese deja student, s-ar putea spune că în mare măsură i se constituise personalitatea sau ceea ce mai târziu avea să fie socotit personalitatea sa: las deoparte dorința de a ști cât mai multe și câte știa, închis în el, tăcut, calm, inexpansiv, deși dornic să izbucnească, neîncrezător, sceptic, visător încă, tenace, aprig, supus încă acelei foame simțite la prima vârstă, ușor de rănit și conștient de asta, la fel cum era conștient de puterea sa de muncă și de posibilitatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
și devenise plantă și acum țesătură deasă și nu-i mai putea scăpa. Pentru că orgoliul lui - mare, dar neajuns încă la a fi nemăsurat - nu primise loviturile ce l-ar fi putut însufleți ori știuse să le evite. Urmărea posomorât, tăcut și palid încercarea oricui de a-i oferi ceva ce nu și-ar fi găsit contraponderea într-un act de-al său, de parcă s-ar fi temut să nu fie prins în laț. Toate astea nu existau însă decât în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]