KorAP: Find »[drukola/base=individ & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...2246 2247 2248 ...2263 >

56,556 matches

Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424

satului Montegrano din sudul Italiei. Banfield a explicat dezvoltarea redusă a satului prin capacitatea redusă a comunității locale de a se organiza pentru producerea bunurilor publice. Explicația este clădită în jurul a ceea ce autorul denumește „amoralism familial”: lipsa de încredere în indivizi sau grupuri din afara familiei, fenomen ce împiedică orice fel de relații de colaborare în afara familiei. În mod similar, Almond și Verba (1963) notează că democrațiile cu cea mai lungă stabilitate în timp sunt cele în care încrederea interpersonală cunoaște nivelurile

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
germani, 58% dintre francezi, 62% dintre italieni, 66-67% dintre suedezi, spanioli și olandezi, 70% dintre turci sau 72% dintre englezi. Același diferențe tind să fie reproduse și în ce privește frecvența întâlnirii colegilor de serviciu sau a colegilor din asociațiile în care indivizii sunt membri. Figura SEQ Figura \* ARABIC 1. Ponderea celor care declară că se întâlnesc săptămânal cu prietenii, (EVS’99; pentru țările colorate în alb și cu frontiera punctată nu am dispus de date) Modernitatea târzie prin care trec țările nord-vestice

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
chiar dacă, adesea, chiar spațiul intim era controlat de aparatul de represiune (vezi Verdery, 2003). Rețelele sociale ce facilitau corupția erau fragile, nesusținute de încredere și marcate de suspiciuni. Legături mai puternice se realizau la nivelul unor grupuri mici, restrânse, cu indivizi ocupând roluri și deținând statusuri similare, definind societăți tip „clepsidră”, segmentate în funcție de poziția ierarhică ocupată (vezi și Rose, 1995, 2000). Se adaugă influențe mai vechi, în strânsă legătură cu structura tradițională a societăților din regiune la jumătatea secolului XX, dar

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
pozitiv poate fi definit ca o resursă rară, accesul la el garantând, în bună măsură, succesul oricărei strategii de dezvoltare individuală. De aici nevoia de a promova (și) capitalul social în cadrul mixului de politici destinate dezvoltării sociale și creșterii bunăstării indivizilor. Modalități de dezvoltare a capitalului social Abordările privind căile de promovare și dezvoltare a capitalului social urmează trei modele importante: primul dintre ele se axează pe promovarea incluziunii sociale (Narayan), al doilea pornește tot de la rețele, vizând mai ales dezvoltarea

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
grupuri în scopul exploatării găurilor structurale. Promovarea toleranței conduce și ea la creșterea numărului legăturilor sociale, ca și a raportului dintre capitalul social de legătură și cel de separare. Descentralizarea are ca efect imediat mutarea centrului de putere mai aproape de individ, făcând ca obiectivele deciziei politice să fie mai palpabile și mai atractive din punctul de vedere al participării la crearea și gestionarea bunului public. Transparența actului decizional crește și, odată cu ea, după cum nota Sztompka (1999a), și încrederea în instituții și

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
obiectivele deciziei politice să fie mai palpabile și mai atractive din punctul de vedere al participării la crearea și gestionarea bunului public. Transparența actului decizional crește și, odată cu ea, după cum nota Sztompka (1999a), și încrederea în instituții și chiar în indivizi. A doua direcție importantă este investirea în capacitatea organizatorică a săracilor, atât la nivel microsocial (sprijinul acordat direct săracilor), cât și la nivel macro (încurajarea activităților asociative). Se intervine, astfel, direct în dezvoltarea rețelelor sociale. Promovarea rețelelor sociale existente răspunde

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
ordinii sociale, transparența organizării sociale, familiaritatea mediului social, responsabilitatea actorilor sociali (posibilitatea de sancționare a acestora). Acțiunea celor cinci variabile contextuale menționate, mediată de caracteristicile individuale ale actorilor sociali (valorile sociale pe care le împărtășesc și capitalurile de care dispun indivizii), conduce către menținerea, crearea sau deteriorarea unei culturi a încrederii. Aceasta se manifestă ca fundal contextual în reconstrucția culturii încrederii în perioadele istorice imediat următoare. Construindu-și discursul pe exemplul postcomunist, Sztompka notează două tipuri de acțiuni prin care încrederea

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
direct cu publicul (funcționari, asistente medicale, preoți, profesori) este extrem de important pentru perceperea mediului social ca familiar; în fine, justiția neșovăielnică contribuie și ea la stabilirea unui climat al încrederii. În al doilea rând, sunt acțiunile care îi vizează pe indivizi în sine: creșterea nivelului de educație, o viață de familie normală, o educație școlară promovând toleranța, continua dezbatere publică a schimbărilor anticipate etc. Dezvoltarea capitalului social în România Utilizând argumentele sugerate de literatura revăzută mai sus, ca și analizele prezentate

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
și dezvoltării prin proiecte a dobândit o consistență notabilă în ultimele două-trei decenii. Așa cum arată Elena Zamfir (2000), dezvoltarea comunitară este o componentă și un instrument de bază al dezvoltării sociale, urmărind promovarea și asigurarea (creșterii) bunăstării comunității și a indivizilor ca o modalitate complementară celor două modalități/mecanisme clasice de furnizare a bunăstării: efortul individual în cadrul pieței economice și statul bunăstării. Dacă dezvoltarea socială și dezvoltarea comunitară sunt domenii semnificativ abordate și dezvoltate în literatura de specialitate încă din anii

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
de activități: activități de ameliorare a situației pe termen scurt, ca urmare a efectelor negative generate de șocul inițial al situației de criză; reorientarea activităților și priorităților administrației locale și a destinației resurselor locale pentru a ținti cât mai eficient indivizii și grupurile cele mai afectate de situația de criză; furnizarea unor servicii grupurilor vulnerabile; fonduri sociale ce vizează transformări pe termen lung, modificări substanțiale ale condițiilor structurale din comunitățile sărace și sprijinirea administrațiilor locale; aceste fonduri sunt de tipul FDS

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
colective. Chiar dacă este un rezultat indirect al retragerii statului bunăstării și poate fi, astfel, suspectată ca purtătoare a unui program neoliberal ascuns, dezvoltarea participativă are, dincolo de soluționarea crizelor, efecte benefice care o fac extrem de interesantă pentru problematica dezvoltării sociale: capacitarea indivizilor și a familiilor beneficiare, sporirea caracterului democratic al guvernării prin participarea cetățenilor la aceasta și o evidentă economie de resurse publice. Literatura internațională dedicată participării în diversele ei fațete a stabilit ca un fapt evident handicapul fostelor țări comuniste în ceea ce privește

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
publice pentru științele sociale și au marcat, mai mult decât orice altă direcție de reflecție pe aceste probleme, importanța variabilelor culturale și sociologice pentru explicarea fenomenelor economice și instituționale de bază. În toate orientările menționate, accentul studiului este pus pe indivizi care se angajează voluntar în rezolvarea problemelor colective, la diferite niveluri, mai mult sau mai puțin instituționalizate, mai vaste ori mai restrânse. Folosind alți termeni, în teoretizările menționate mai sus - participare politică, apartenență asociativă sau implicare comunitară - problema comună este

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
rezolvarea problemelor colective, la diferite niveluri, mai mult sau mai puțin instituționalizate, mai vaste ori mai restrânse. Folosind alți termeni, în teoretizările menționate mai sus - participare politică, apartenență asociativă sau implicare comunitară - problema comună este cea a implicării voluntare a indivizilor în furnizarea a ceea ce economiștii numesc bunuri publice. Printr-o astfel de abordare, putem încadra problematica generală a participării în matricea conceptuală a acțiunii colective. Problema fundamentală a acțiunii colective, așa cum a fost ea formulată inițial de Olson (1966), este

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
ea formulată inițial de Olson (1966), este realizarea unui nivel satisfăcător de participare în furnizarea bunului public, admițând că motivațiile pentru defecțiune (free riding) sunt serioase. Cu alte cuvinte, problema constă în a motiva un număr suficient de mare de indivizi să contribuie la bunul comun, în ciuda interesului lor de a nu participa. Leadership vs activism În concepțiile utopice ale acțiunii comunitare, acțiunea colectivă este rezultatul investițiilor unor resurse similare ca formă și cantitate din partea membrilor. Chiar și lucrări mai recente

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
a coordona investiția altora în producerea bunurilor colective” (Popkin, 1977, p. 190). Potrivit lui Popkin, principala sarcină a liderului e aceea de a modifica structura recompenselor percepută de cei a căror contribuție este așteptată sau, altfel spus, de a modifica așteptările indivizilor legate de eficiența contribuției personale și de posibilitatea de a beneficia de pe urma participării. Din acest punct de vedere, analiștii mișcărilor sociale au recunoscut, de obicei, importanța liderilor ca organizatori (McAdam, McCarthy, Zald, 1988) și au făcut distincție între trei tipuri

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
caracteristicile microstructurale ale colectivităților și resursele disponibile pentru participare, pe care le voi dezvolta pe scurt. Teorii psihologice Unele abordări ale mișcărilor sociale au propus explicații ale activismului care sunt reductibile la stări psihologice sau la trăsături de personalitate ale individului. McCarthy, McAdam și Zald (1988) enumeră autoritarismul, dorința de consistență cognitivă și deprivarea relativă. A fost utilizat pentru explicarea mișcărilor studențești chiar și un conflict oedipian dintre activiștii bărbați și tații lor. Deși neplauzibilă, o astfel de interpretare freudiană ar

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
sentimentele de încredere și de reciprocitate. Majoritatea liderilor și a participanților activi în inițiativele colective sunt recrutați prin aceste rețele sociale centrale. Cu toate acestea, uneori, persoane din afara acestei rețele centrale a comunității preiau conducerea inițiativelor de acțiune comunitară sau indivizi aparținând acestui context de micromobilizare se abțin de la participarea la acțiunea colectivă. Factorii individuali joacă un rol important în determinarea deciziilor finale referitoare la participarea a producerea bunului public. La acest capitol, ciclul vieții, asociat cu vârsta și momentele biografiei

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
anilor ’90, că aspectele disfuncționale moștenite de la regimul trecut, la care aveau să se adauge și alte procese disruptive ale tranziției, necontrolate la timp, se pot transforma în adevărate „șocuri/seisme” pentru comunitate. Ideologia comunistă, prin neglijarea constantă a problemelor individului, a dus treptat la desființarea asistenței sociale ca profesie bazată pe servicii de suport personalizate. În România, asistența socială, atât ca formare profesională, cât și ca intervenție socială, s-a bucurat în perioada 1927-1969 de o dezvoltare rapidă în cadrul Școlii

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
unor standarde mondiale de vârf. În acea perioadă, asistența socială a devenit o profesie cu un statut bine conturat în contextul celorlalte profesii și cu rezultate notabile în planul cunoașterii, prevenției și recuperării unor probleme majore ce duc la marginalizarea individului și a grupurilor sociale. Astfel, din 1927 până în 1952 formarea asistenților sociali a fost de tip universitar - patru ani; din 1952 până la 1969 a funcționat sub forma unui colegiu postliceal de trei ani. Atunci, România se număra printre puținele țări

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
din nomenclatorul de profesii, ea rămânând o simplă activitate funcționărească, redusă la simple ajutoare financiare pentru cei în nevoie. Sistemul specializat de servicii de asistență socială s-a degradat treptat din cauza unui proces de subdezvoltare cronică, presupunându-se că problemele individului pot fi rezolvate automat doar printr-un mecanism administrativ. Încă din primii ani ai tranziției, au fost gândite, în mediul academic și de cercetare, multiple forme de „terapii individuale și sociale” care să atenueze efectele nedorite ale trecerilor rapide de la

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
asistența socială la noi, mai mult ca în țările dezvoltate din Vest, a fost gândită nu numai ca un mijloc de suport și recuperare individuală a persoanelor în dificultate, ci, totodată, ca un instrument de soluționare a problemelor sociale ale individului, grupurilor și comunităților, precum și ca terapie și dezvoltare socială în același timp. Acest accent pus pe implicarea socială reprezenta un răspuns la nevoile tranziției de reconstrucție și dezvoltare socială. Pentru a realiza acest program de refacere a Școlii românești de

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
sociali din spitalele cu boli terminale, iar aspectele sociale ale serviciilor de sănătate sunt aproape total ignorate. În sistemul sanitar (direcții sanitare județene, spitale, maternități, instituții medico-sociale), neangajarea asistenților sociali face ca acea componentă socială extem de importantă pentru sănătatea individului și a comunității (așa cum apare în toate țările occidentale) să rămână sever subdezvoltată. Rămâne complet nesoluționată nevoia unei asistențe medico-sociale în familie și în comunitate centrate mai ales pe prevenție, dar și pe recuperare. Medicii de familie sunt supraîncărcați și

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
a sistemului de asistență socială - există dezechilibre în suportul social, în ambele componente, atât în sfera ajutorului social financiar, cât și în cea a serviciilor de asistență socială, pentru diferite grupuri aflate în dificultate. Apare, astfel, o focalizare defectuoasă pentru indivizi și grupuri aflate în situațiile cele mai dificile de excluziune și marginalizare socială, precum: sărăcie extremă, lipsa unei locuințe, traiul în condiții mizere/improprii, copii și adulți ai străzii, victime ale exploatării sexuale și ale traficului de ființe umane. Acest

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
unei viziuni moderne de natură să elimine pierderile din sistemul de asistență socială cauzate de fragmentarea politicilor de suport și de dispersarea serviciilor de asistență socială între numeroase ministere și agenții guvernamentale. S-a pornit, firesc, de la ideea că nevoile indivizilor sunt de tip integrat și nu pot fi gândite și soluționate pe „bucățele”, pe „felii.” Pregătirea unei metodologii clare de implementare a unei astfel de politici unitare, integrate devine, astfel, posibilă, ea fiind sprijinită și de legea-cadru a asistenței sociale

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
Mondiale a Sănătății adoptate în ultimii 30 de ani sănătatea unui om nu ar trebui să se rezume doar la o lipsă a bolii, ci și la o stare de prosperitate fizică, mentală și socială. Prin această definire modernă, sănătatea individului este strâns legată de conceptul de calitate a vieții mai mult ca niciodată. Pornind de la această viziune, în țările dezvoltate oferta de servicii de sănătate este combinată cu succes în prezent cu servicii de consiliere psihologică sau de asistare socială

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]