6,717 matches
-
dar pentru stelele cu masă medie sau mică în comparație cu masa Soarelui nostru sfârșitul poate atrage după sine crearea unei nebuloase planetare. Stelele care devin inevitabil nebuloase planetare strălucesc o mare parte din viață datorită reacțiilor de fuziune nucleară care transformă hidrogenul în heliu, aceste reacții având loc în nucleul stelei. Energia eliberată în reacțiile de fuziune împiedică prăbușirea stelei sub acțiunea propriei sale gravitații, steaua fiind stabilă. După câteva miliarde de ani, steaua rămâne fără hidrogen și nu mai există suficientă
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
de fuziune nucleară care transformă hidrogenul în heliu, aceste reacții având loc în nucleul stelei. Energia eliberată în reacțiile de fuziune împiedică prăbușirea stelei sub acțiunea propriei sale gravitații, steaua fiind stabilă. După câteva miliarde de ani, steaua rămâne fără hidrogen și nu mai există suficientă energie care curge din nucleu spre exterior pentru a susține straturile exterioare ale stelei. Astfel nucleul se contractă și se încălzește. În mod curent nucleul soarelui are o temperatură de 15 milioane K, dar când
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
mai există suficientă energie care curge din nucleu spre exterior pentru a susține straturile exterioare ale stelei. Astfel nucleul se contractă și se încălzește. În mod curent nucleul soarelui are o temperatură de 15 milioane K, dar când rămâne fără hidrogen contracția nucleului va determina creșterea temperaturii până la aproximativ 100 milioane K. Straturile exterioare se extind enorm datorită temperaturii foarte mari a nucleului, devenind mult mai reci. Steaua devine un gigant roșu. Nucleul își continuă contracția și încălzirea iar atunci când temperatura
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
de heliu încep să fuzioneze, formând carbon și oxigen. Reînceperea reacțiior de fuziune oprește contracția nucleului. Arderea heliului formează curând un nucleu inert din carbon și oxigen, înconjurat de un înveliș de ardere a heliului și unul de ardere a hidrogenului. În acest ultim stadiu steaua va fi un gigant roșu din punct de vedere observațional și o stea ramură gigant asimptotică din punct de vedere structural. Reacțiile de fuziune a heliului sunt extrem de sensibile la temperatură, având rate de reacție
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
o altă direcție față de steaua centrală cu viteze de câțiva kilometri pe secundă. În același timp cu expansiunea gazelor, steaua centrală suferă o evoluție în două stagii: întâi devine mai fierbinte în timp ce își continuă contracția și reacțiile de fuziune a hidrogenului au loc într-un înveliș din jurul nucleului iar apoi se răcește în timp ce își radiază energia și reacțiile de fuziune au încetat deoarece steaua nu este destul de grea pentru a genera în nucleu temperaturile necesare pentru fuziunea carbonului și oxigenului. În timpul
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
gaz se recombină, devenind invizibil. Pentru o nebuloasă planetară tipică vor trece aproximativ 10.000 de ani între formarea ei și recombinarea stelei. Nebuloasele planetare joacă un rol foarte important în evoluția galactică. Universul timpuriu consta aproape în întregime din hidrogen și heliu dar stelele creează elemente mai grele prin fuziune nucleară. Gazele nebuloaselor planetare conțin astfel o proporție mare de elemente cum ar fi carbonul, azotul și oxigenul și, pe măsură ce se extind și fuzionează cu mediul interstelar, ele îl îmbogățesc
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
fapt pe seama prezenței unor fluctuații mici de temperatură în nebuloasele planetare; alții susțin că discrepanțele sunt prea mari pentru a fi explicate prin efectele de temperatură și presupun, pentru a explica fluctuațiile, existența unor noduri reci ce conțin foarte puțin hidrogen. Cu toate acestea, până acum nu au fost observate asemenea noduri. În anumite condiții, când o stea și-a folosit tot combustibilul, aceasta își împrăștie o mare parte din masă sub forma unui inel de gaze care o înconjoară, acesta
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
din erupții vulcanice. Dioxidul de sulf este oxidat de către radicalii de hidroxil sau de către oxigen la trioxid de sulf. Cu apa, acesta formează în final acidul sulfuric liber. Continuarea oxidării permite formarea trioxidului de sulf de către ozon sau peroxid de hidrogen. În ploaia acidă, acidul sulfuric trece sub formă diluată (sulfat de hidrogen sau ioni de sulfat) și ajunge pe pământ. De asemenea, există o cantitate mică de acid sulfuric liber și în unele izvoare vulcanice numite solfatare. Spre deosebire de acidul sulfuric
Acid sulfuric () [Corola-website/Science/307331_a_308660]
-
sau de către oxigen la trioxid de sulf. Cu apa, acesta formează în final acidul sulfuric liber. Continuarea oxidării permite formarea trioxidului de sulf de către ozon sau peroxid de hidrogen. În ploaia acidă, acidul sulfuric trece sub formă diluată (sulfat de hidrogen sau ioni de sulfat) și ajunge pe pământ. De asemenea, există o cantitate mică de acid sulfuric liber și în unele izvoare vulcanice numite solfatare. Spre deosebire de acidul sulfuric în sine, sărurile sale, sulfații, sunt foarte răspândiți în natură. Există multe
Acid sulfuric () [Corola-website/Science/307331_a_308660]
-
ambele procese, dioxidul de sulf, SO, este oxidat la trioxid de sulf SO, care este dizolvat în apă. Dioxidul de sulf este obținut prin arderea sulfului: prin prăjirea piritei (sulfura de fier) sau a altor sulfuri metalice sau prin arderea hidrogenului sulfurat, Bioxidul de sulf este oxidat catalitic la trioxid de sulf În absența catalizatorului, oxidarea SO este lentă. În procesul vechi cu camera de plumb, catalizatorul este dioxidul de azot. În procedeul contact, catalizatorul este oxidul de vanadiu, VO. Trioxidul
Acid sulfuric () [Corola-website/Science/307331_a_308660]
-
grupul spațial C2/c. Parametrii rețelei sunt: a = 814 pm, b = 470 pm, c = 854 pm, și β = 111 °. Structura sa este una ondulată, în care fiecare tetraedru de sulfat de dihidrogen este legat de alte patru tetraedre prin intermediul legăturilor hidrogenului. În plus față de acidul sulfuric pur cristalizat, sunt cunoscute și câteva forme hidratate ale acestuia. Un exemplu este dihidratul HSO · 2HO, care de asemenea cristalizează în sistemul monoclinic și are grupa spațială C2/c. Mai sunt cunoscuți șase cristalohidrați diferiți
Acid sulfuric () [Corola-website/Science/307331_a_308660]
-
de topire al acestor hidrați descrește odată cu creșterea numărului de molecule de apă. Astfel, punctul de topire al monohidratului este de 8,59 °C, în timp ce al octahidratului este de -62 °C. Între moleculele individuale contribuie legătura puternică dintre atomii de hidrogen, așadar la 25 °C, vâscozitatea acidului este de 24,6 mPa·S. În comparație cu acesta, apa are o vâscozitate de 0,89 mPa·s la aceeași temperatură. La fel ca și apa, acidul sulfuric pur este rău conducător de curent electric
Acid sulfuric () [Corola-website/Science/307331_a_308660]
-
cercetătorii de la Institutul de Chimie Fizică și Electrochimie din Berlin obținând un produs comercial ("Ziklon A") utilizat pe scară largă în Europa occidentală și America de nord ca insecticid și dezinfectant, dar care era derivat din acidul cianhidric ("cianură de hidrogen", care este în același timp substanța biologic activă din "Ziklon B", alt insecticid și el comercializat de industria chimică germană, și care a fost mai târziu folosit de către naziști ca mijloc de exterminare în lagăre). Unii biografi ai savantului (Thomas
Fritz Haber () [Corola-website/Science/308769_a_310098]
-
oameni din cele aproximativ șapte cât numără în 2013 umanitatea, explicația pentru supraviețuirea celor mai bine de trei miliarde de oameni peste cât poate hrăni planeta datorându-se exclusiv metodei de sinteză a amoniacului din aer (azot inert, molecular) și hidrogen, descoperită la începutul secolului trecut de către Fritz Haber, și adusă prima dată în fază de exploatare industrială de către Carl Bosch. De asemenea se consideră că jumătate dintre atomii de azot în componența celulelor din organismul unui individ trăitor la începutul
Fritz Haber () [Corola-website/Science/308769_a_310098]
-
ar putea permite găsirea răspunsului la întrebarea dacă există sau a existat vreo formă de viață pe Marte. În timp ce se scria propunerea pentru "Phoenix", orbiterul Marș Odyssey se folosea de spectrometrul de raze gamma pentru a găsi urme clare de hidrogen pe o parte din suprafața marțiană. Singură sursă plauzibilă de hidrogen de pe Marte ar fi apă sub formă de gheață, aflată în subsol. Misiunea a fost finanțată pe baza așteptărilor că "Phoenix" să găsească apă înghețată în câmpiile arctice ale
Phoenix Mars Lander () [Corola-website/Science/308747_a_310076]
-
existat vreo formă de viață pe Marte. În timp ce se scria propunerea pentru "Phoenix", orbiterul Marș Odyssey se folosea de spectrometrul de raze gamma pentru a găsi urme clare de hidrogen pe o parte din suprafața marțiană. Singură sursă plauzibilă de hidrogen de pe Marte ar fi apă sub formă de gheață, aflată în subsol. Misiunea a fost finanțată pe baza așteptărilor că "Phoenix" să găsească apă înghețată în câmpiile arctice ale lui Marte. În august 2003, NAȘĂ a ales misiunea "Phoenix" a
Phoenix Mars Lander () [Corola-website/Science/308747_a_310076]
-
ale acestei contaminări asupra experimentelor chimice efectuate de robot. În 2007, un raport trimis American Astronomical Society de către profesorul Dirk Schulze-Makuch de la Washington State University, a sugerat că Marte ar putea avea forme de viață pe bază de peroxid de hidrogen pe care landerele "Viking" nu le-au putut detecta din cauza condițiilor chimice neașteptate. Ipoteza fusese avansată cu mult după ce nu s-au mai putut aduce modificări lui "Phoenix". Unul dintre investigatorii misiunii "Phoenix", astrobiologul NAȘĂ Chris McKay, a afirmat că
Phoenix Mars Lander () [Corola-website/Science/308747_a_310076]
-
Acidul clorhidric este o soluție apoasă a hidrogenului clorurat (HCl). Soluția este un acid anorganic tare făcând parte din grupa acizilor minerali. Sărurile acidului clorhidric se numesc cloruri, dintre care cea mai cunoscută este clorura de sodiu (NaCl) (sare de bucătărie). Nu există dovezi clare privind prepararea acidului
Acid clorhidric () [Corola-website/Science/307993_a_309322]
-
care se descrie modalitatea de preparare a acidului clorhidric. În secolul XVII Johann Rudolf Glauber din Karlstadt am Main, Germania, a folosit clorura de sodiu și acidul sulfuric pentru a obține sulfatul de sodiu în procesul Mannheim, din care rezulta hidrogen clorurat gazos. Joseph Priestley din Leeds, Anglia a preparat acid clorhidric pur în 1772, iar în 1818 Humphry Davy din Penzance, Anglia a demonstrat că structura acidului conține hidrogen și clor. În timpul revoluției industriale din Europa, cererea de substanțe alcaline
Acid clorhidric () [Corola-website/Science/307993_a_309322]
-
a obține sulfatul de sodiu în procesul Mannheim, din care rezulta hidrogen clorurat gazos. Joseph Priestley din Leeds, Anglia a preparat acid clorhidric pur în 1772, iar în 1818 Humphry Davy din Penzance, Anglia a demonstrat că structura acidului conține hidrogen și clor. În timpul revoluției industriale din Europa, cererea de substanțe alcaline a crescut. Un nou proces industrial de fabricare de carbonat de sodiu a fost dezvoltat de către Nicolas Leblanc (Issoundun, Franța), principalul avantaj al acestuia fiind costul redus. Procedura consta
Acid clorhidric () [Corola-website/Science/307993_a_309322]
-
arsuri stomacale (pirozis). Medicamentele din clasa antiacidelor, inhibitoare ale secretiei gastrice, inhibitorii pompei de protoni sau substanțele prokinetice au rol în neutralizarea acidului. Sub formă de săruri în cantități mari în zăcămintele de sare și în apa mărilor și oceanelor. Hidrogenul clorurat este un acid monoprotic, adică poate disocia o singură dată în apă prin cedarea unui proton. În soluția apoasă de acid clorhidric, ionul H reacționează cu apa pentru a forma ionul hidroniu, HO: Celălalt ion care se formează este
Acid clorhidric () [Corola-website/Science/307993_a_309322]
-
ca etalon primar în cadrul analizei cantitative, deși concentrația sa depinde de presiunea atmosferică din timpul preparării. Acidul clorhidric este adesea folosit pentru prepararea probelor în analiza chimică. În soluții concentrate, el dizolvă unele metale cu formare de cloruri metalice și hidrogen gazos, reacționând și cu anumiți compuși bazici cum ar fi CaCO sau CuO, formând cloruri dizolvate ce pot fi ulterior analizate. Acidul este folosit pe scară largă în industria chimică, ca acid anorganic. Acidul clorhidric este folosit în minerit în
Acid clorhidric () [Corola-website/Science/307993_a_309322]
-
petrolului și gazului natural, ca și în metalurgie, și la cositorit. In laborator acidul este un reactiv folosit frecvent la analize chimice, ca și în procedeele de titrare a unor alcali. Acidul clorhidric este preparat prin dizolvarea în apă a hidrogenului clorurat. Acesta poate fi produs utilizând o diversitate de metode (vezi Hidrogen clorurat#Producere). Obținerea acidului la scală industrială este adesea în strânsă legătură cu prepararea altor compuși chimici. Acidul clorhidric este obținut ca soluții de concentrație 38% HCl. Sunt
Acid clorhidric () [Corola-website/Science/307993_a_309322]
-
laborator acidul este un reactiv folosit frecvent la analize chimice, ca și în procedeele de titrare a unor alcali. Acidul clorhidric este preparat prin dizolvarea în apă a hidrogenului clorurat. Acesta poate fi produs utilizând o diversitate de metode (vezi Hidrogen clorurat#Producere). Obținerea acidului la scală industrială este adesea în strânsă legătură cu prepararea altor compuși chimici. Acidul clorhidric este obținut ca soluții de concentrație 38% HCl. Sunt posibile și concentrații mai mari (peste 40%), dar rata de evaporare este
Acid clorhidric () [Corola-website/Science/307993_a_309322]
-
Anual consumul mondial de hidrogen se cifrează la peste 500 miliarde metri cub în diverse scopuri și în diferite domenii, a căror varietate și necesități sunt în creștere pe măsura scăderii resurselor de combustibili fosili și schimbărilor climatice datorate creșterii emisiunii de CO2 în atmosferă
Utilizarea hidrogenului () [Corola-website/Science/308015_a_309344]