KorAP: Find »[drukola/base=urla & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...224 225 226 ...261 >

6,525 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905

umedă se mișca în interior. Paralizată de spaimă, Newt nu putea să-și ia ochii de la picioarele de artropod care apărură în afara oului. Se iveau unul câte unul. Știind prea bine ceea ce urma să se întâmple cât de curând, fetița urlă. Ripley auzi strigătul și se lansă spre punctul său de origine. Fascinată și în același timp îngrozită, Newt privea monstrul ieșind din ou. Făcu un scurt popas în vârf, cât să-și recupereze forțele și de a se orienta, apoi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
erau deja moarte. Alergând spre liftul de mărfuri, ea trăgea în tot ce avea aspect organic. Aburul și sudoare o orbeau, dar cartușele pe rare le instalase pentru a însemna drumul erau ca niște nestemate sclipitoare în inima haosului. Sirenele urlau și întreaga stație era scuturată de convulsii violente. Trecu în fugă pe lângă unul dintre semnele luminoase, se opri alunecând, se răsuci și porni din nou împleticindu-se, ca într-un vis. Din cauza epuizării i se părea că zboară la câțiva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
se abătu asupra țestei reginei și o aruncă peste un panou. Creatura reacționă instantaneu și șarjă din nou, pentru a fi întâmpinată de un rever de cel puțin o tonă. Căzu răsturnându-se într-o stivă de mărfuri. ― Apropie-te! urla Ripley rânjind. Apropie-te, gânganie! Bălăbănind coada, regina, turbată, atacă mașina pentru a treia oară. Brațele ei biomecanice se abătură peste cele pur mecanice ale încărcătoarei. Acul ei gros izbea în flancurile și pântecele mașinii fără să o distrugă. Ripley

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
se prăbuși. Regina se plasă deasupra, ferindu-se de brațele de metal. Căuta să deschidă cușca de securitate. Ripley lovi unul dintre întrerupătoarele tabloului de bord ale mașinăriei și flama albăstruie a unui aparat de sudură izbucni în fața monstrului care urlă și se dădu înapoi, luând cu el în cădere și încărcătoarea. Când cei doi titani se prăbușiră, întregul buncăr se învârti în ochii disperați ai lui Ripley, dar rămase lipită de scaun datorită chingilor de siguranță. Mașina, biomecanoidul și vietatea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
a vedea mai bine. Deodată, vântul îi aspiră picioarele și parcurse toată puntea într-o lunecare lungă, în direcția sasului. Bishop, sau mai bine zis ceea ce-i mai rămăsese din trunchi o văzu apropiindu-se pe fetița care se zvârcolea urlând. Se prinse bine cu o mână și o întinse pe cealaltă. Grație preciziei cibernetice a gestului său, reuși să-și strângă degetele pe cordonul fetiței care trecea pe lângă el. Vântul fu nevoit să renunțe la pradă și se mulțumi s-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
cedară în totalitate. Bucăți de metal, bule de acid, regina și încărcătoarea, fură proiectate în spațiu. Ripley se ridică și se îndreptă spre hubloul cel mai apropiat cu mers împleticit. Regina fu proiectată în afara câmpului gravitațional artificial al lui Sulaco. Urlând și înverșunată încă pe încărcătoare, creatura se îndepărtă, învârtindu-se, spre lumea inospitalieră de care încercase să fugă. Ripley se uită la ea până când ajunse o pată, un punct pe care-l înghițiră norii lui Acheron. În buncăr, aerul formă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255

ar fi aruncat fără să tresară grenada prin miile de pagini ale istoriilor literare, ca printr-o mulțime de trecători. Uram literatura, mă simțeam invidios pe succesul colegilor mei, le urmăream cărțile mediocre tronând în librării și-mi venea să urlu, fiecare copertă îmi provoca o suferință profundă și violentă. Mă întâlneam cu ei la catedră, le zâmbeam frumos, dădeam mâna, îi felicitam. În timp ce laudele curgeau, ca într-un comentariu de olimpiadă, în mintea mea se desfăceau simultan ecranele dreptății, pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
n-am de gând să v-o povestesc. Dacia 1100 s-a îndepărtat de curte, apoi de gardul dărâmat, de stradă, de soarele secționând jumătate din acoperiș. Călătoresc și astăzi pe bancheta din spate, strivit de valizele și tablourile bunicilor, urlând de groaza și ura și răzbunarea pe care, din acel moment, le-am jurat-o celor de dincolo de geam. Și vouă, adică. Meseria mea mă scutea de griji. Aveam un post călduț, de lector la Universitate, în care Statul investea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-n forfota blugilor spre ieșirea din amfiteatru (urmăriți de turma de elefanți a sacoșelor credincioase), ceva se rupea în mine, undeva în lanțul precis de sinapse care mă țineau în picioare, viu și puternic, și începeam să mă zbat, să urlu, să lovesc în ziduri invizibile, la rândul meu nevăzut de nimeni, slăbit, tăcut, secționat, căzând amețitor de repede în falia dintre gânduri și imagini. Nu mai era operă, nici teatru, iar viața care ardea în milisecunda de foc nu-mi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
capătul betonului; ne scuturam noroiul de pe cizme și-o porneam pe străduțe. Era ca și cum ai fi sărit dintr-un container: asfaltul se rupea, casele vechi începeau trist, abrupt, cu zidurile laterale retezate și grădinile ciobite de moloz. Îți venea să urli. Privirea se-așeza apoi liniștită pe ochiurile mansardelor. Acoperișurile de țiglă apăreau dintre copaci, coloanele și capitelurile străluceau prin iederă, brâurile din piatră albă de râu alunecau pe fațade și-n colțul irisului, împreună cu câte-un motan leneș care încerca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
copiii de pe „Scandinavian Star“, apă rece, sărată, cum numai Marea Nordului poate să-ți toarne-n plămâni - scrumbiile jucau în jurul meu, dar orchestra continua să cânte, ca la filmări pe Titanic“. Moartea venea scurt, ca un infarct. N-aveai timp să urli sau să-ți faci rugăciunea; uneori, nici să te trezești. PINA AICI De fiecare dată, ghiceam chichița. Iubeam s-o descopăr, concomitent cu investigatorii: parcă scăpam de nenorocire, reconstituirea ne unea plăcut și exact, calculele sobre mă făceau să mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
clasică: o injecție de-amnezie, cu ochii deschiși și doi electrozi bine înfipți în tâmple. Te puneau în fața unui ecran de calculator și te iradiau cu imagini de copăcei verzi și copii mici cu biberoane, până nu mai puteai și urlai de fericire. Între timp, creierul tău se prăjea, dar oricum după aia nu-l mai aveai, ca să-ți aduci aminte. Curgeau și niște bale, nimic important. Filmul părea grozav, nu te mai săturai să-l vezi. De fapt, nici nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
să-i insuflăm certitudinea că a fura cheile de la mașina lui taică-su și-a ni le-aduce nouă la fiecare două seri e-un lucru normal și prietenesc. Dădeam relaxați ture prin cartier, cu Mihnea la volan, în timp ce Ovidiu urla în spate. Într-o seară, când mișcam mașina pe străduțe, am nimerit peste cine nu trebuia; mai exact, propria Dacie era s-o facă afiș pe doamna Bidileanu pe trecerea de pietoni. Mihnea a accelerat și ne-am pierdut în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
soarele lipsea și parcă și-un cactus. Aproape de geamul meu, în blocul vecin, alt geam. Dincolo de el, familia Protase îl culca pe Petrișor, liniștit, ca în fiecare seară: mâinile băiatului de 45 de ani se cramponau de brațul tatălui, buzele urlau ceva, cocoașa coloanei vertebrale, cât un pepene negru copt, se-așeza pe perna specială, decupată în mijloc. Petrișor era un copil etern, un mic monstru inofensiv, încremenit în cancerul lui osos ca un Nicolae Ceaușescu în pantalonași cu bretele. Îl

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
lăsate în paragină, prietenii mei se îngrașă sau se mută la bloc, iubitele lor cresc, se îmbracă în pulovere până la genunchi și, în cele din urmă, se transformă în neveste și toarnă copii. Aproape că nu mai știam dacă să urlu sau să fiu invidios. Întâi am crezut că eu sunt de vină: ochiul deformat, mintea coruptă, gândurile infecte. Un mecanism pe cât de ciudat, pe-atât de abject se punea în mișcare, făcându-mă să rețin doar murdăria din jur, ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
ruptă de mătură, niciodată nu-i ieșea mișcarea. Mă ridica de sub umeri și mă lăsa ușor în cadă. Plutirea prin aerul imens nu se mai termina. Când intram cu piciorușele-n apă, parcă era iarnă și vară în același timp: urlam de neplăcere. Mi-am săpunit degetele de la picioare, încet, cu grijă. Arătau umilite, ca la bărbier. Mă simțeam liniștit, dar ceva nu se-așeza în toată povestea. Nu controlam chiar totul, descopeream părți din corp (nu mai vorbesc de-amintiri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
pline, umplute cu pensionari la costum și puștani de anul întâi, debordând de coșuri și entuziasm. Cum se termina piesa, începea nebunia. Toți se ridicau ca la un semnal, tandri și îmbujorați, bătând din palme ca Pokemonii. Îmi venea să urlu, să rup scaunele și să dau cu ele de pământ, să se facă liniște. Jinduiam după vremurile de-altădată, când intrai cu roșii, ouă și fluiere; până și Caragiale o pățise, cu D-ale carnavalului (sau era O scrisoare pierdută

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
ușurat. Dacă holograma mea n-ar fi la bord. Impactul. Una din aripi străpunge puntea Boeing-ului. Scaunele se pliază, topite de flacări. Primele treizeci. Următoarele patruzeci. 12A, 12B, 12C, 12D. Opresc înaintarea deasupra lui 12E. Iubita mea s-a trezit. Urlă. În spațiul micuț al fantasmelor ei s-a așezat un hangar de metal argintiu. Părul roșcat, proaspăt vopsit, îl atinge milimetric. Asta-i pentru că m-ai trădat. Boeing-ul se rupe-n trei bucăți. Carlinga și cala zboară prin aerul înghețat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Bărbosul intervenea mereu către sfârșitul concertului, fie înainte de ultima piesă, fie la orice încercare de bis, lăsând cortina, stingând și-aprinzând luminile și căutând să potolească sala: „Nu-mi faceți probleme, vă rog!“, „Liniște!“, „Să plecăm în ordine acasă!“ Sala urla: „Uăăă!“, „Tănase-Porcu’!“, „Ieși afară!“, în timp ce apăreau oamenii de ordine și cei de la Iris țipau după cortină în microfoane: „Noapte bună, prieteni!“, înainte să se taie sonorul. Strigătele astea mute, fără ecou, s-au prelungit peste oameni, clădiri și ani până

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
portocale și scorțișoară, îmi fac cumpărăturile la Billa, urmăresc vreo treizeci și două de canale TV, ascult muzică grunge, pop, industrial, gregoriană și clismatică, merg la stadion și la Ateneu, îmi plac berea de Reghin și țuica de Baia-Mare, dorm, urlu, râd, obosesc. Înăuntru, o cutie de conservă încărcată cu circuite. Secret lacrimile din pungile de metal ale pleoapelor. Când mișc degetele și-nfig unghiile în carne, dau drumul micilor păienjeni de fier pe pânzele venelor, înregistrez înțepăturile acelor și păcănitul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332

altă mână o opri din zbor pe a lui Ganea. Între acesta și sora lui apăruse prințul. — Gata, ajungă-vă! spuse el apăsat, dar tremurând din tot trupul din pricina emoției prea mari. — Mult o să-mi mai tot stai în cale? urlă Ganea, aruncând cât colo mâna Variei și, cu mâna rămasă liberă, în ultimul hal de turbare fiind, îi trase prințului o palmă cât putu de tare. — Ah! gemu Kolea, plesnind din mâini. Ah, Dumnezeule! Se auziră exclamații din toate părțile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
peste care dăduse o criză de adevărată disperare. L-la naiba! Arde, arde totul! strigă el, văzând flacăra. — Arde, arde! strigară toți deodată, dând să înainteze spre șemineu. — Ganea, nu te mai fandosi, îți spun pentru ultima oară! — Du-te! urlă Ferdâșcenko, cuprins de o frenezie categorică, repezindu-se la Ganea și trăgându-l de mânecă. Du-te, fanfaronule! O să ardă! Ah, bl-leste-matul! Ganea îl îmbrânci cu putere pe Ferdâșcenko, îi întoarse spatele și porni spre ușă; dar, nu făcuse nici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
negreșit, Varvara se grăbi, în sfârșit, să rostească sub formă de întrebare: — Vechea tărășenie? — Care tărășenie veche? strigă Ganea. Vechea! Nu, naiba știe ce se mai întâmplă, dar nu de vechea tărășenie e vorba! Bătrânul a început să turbeze... mama urlă. Zău, Varia, faci cum vrei, dar eu îl alung din casă sau... sau plec chiar eu, adăugă el, amintindu-și probabil că nu poți alunga pe cineva din casa altuia. — Trebuie să fii îngăduitor, bâigui Varvara. — De ce să fiu îngăduitor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-i cu tine? strigă Nina Alexandrovna, repezindu-se să-și oprească fiul. Toți spuneți prostii! le-o reteză Varia furioasă. Ajunge, mamă! spuse ea, apucând-o de mână. — Te cruț numai de dragul mamei, rosti Ganea pe un ton tragic. — Spune! urla generalul, cuprins cu totul de frenezie. Spune, dacă nu vrei să ai parte de blestemul meu de tată... spune! — Ce să zic, m-am și speriat de blestemul dumitale! Cine-i vinovat că de opt zile parcă ai înnebunit? De

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919

preocupat de trebile lui proprii, de sine însuși, de ceea ce se petrecea împrejurul lui. Omul pururea tânăr, când trecuse pe lângă acel oraș, făptuise multe lucruri bune. Ciobanului [î ]i răpeau tatarii din turmă și el a alungat tatarii, cărbunarului îi urlau lupii pe lângă casă, el a stârpit lupăriile, și-n adevăr într-o piață a noului oraș el a văzut o statuă călare c-o elebardă în mână și s-a recunoscut pe sine în acea statuă. - Eu sunt acela, zise

Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]