KorAP: Find »[drukola/base=apleca & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...225 226 227 ...443 >

11,066 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647

desfăcea pumnul, tocmai când primul porc țâșnea spre libertate, apoi se auzea un scârțâit al patului, pe măsură ce galopul adrenalizat capăta viteză, porcul accelerând câteva sute de metri, o distanță pe care nu putea fi prins, iar omul în șa se apleca să vadă dacă e bun de călărit. Prea mic? Femelă? Își pregătește sulița orizontal, un pic dezamăgit, expiră, se oprește brusc și se întoarce pentru o nouă rundă, poate mai incitantă. Dar, ah! Dacă ar fi fost unul dintr-ăia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
vază și toată lumea era de acord că-i stătea foarte bine în haina stacojie cu gulerul albastru deschis. La fată l-a impresionat cât de bine a executat săritura. Pe când calul s-a întins spre bancul îndepărtat, ea s-a aplecat în față, făcând corp comun cu el și revenind ușor în șa în momentul săriturii. Nu putea să nu se gândească ce bine executase săritura și-i spuse asta seara, la club. Născută sub semnul calului, relația lor a fost

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
clar în minte. Treptat, în timp ce se face tot mai cald, Privett-Clampe îl convinge pe Clive să nu se mai sucească atât și să citească mai mult, cu voce tare. Spre uimirea sa, după o viață fără lectură, maiorul se trezește aplecându-se acum asupra cuvântul scris. Desigur, el n-are nici o treabă cu nonsensurile sforăitoare și anoste (Tolstoi cât cuprinde! Bolșevism veritabil) ale indivizilor de la SPI. Maiorul preferă, bunăoară, Plimbările și distracțiile lui Jorrock. O rimă bună poate oricând să-l

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
a șaptea cavalerie necunoscută constă din nabab și o pereche de purtători de torțe, cam adormiți. Ar vrea ca aceștia să se miște mai repede, pentru că simte ceva nefiresc în vintre. Abia îl observă pe micul hijra care-l salută, aplecându-se până la pământ. Are ceva mai bun la care să se gândească. Femeile acelea vor vedea ceva. Îl vor vedea pe Înălțimea Sa, magnificul nabab la lucru! Pârtie! Se mulțumește să strige în gura mare în curtea din spate, așteptând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
urât. Cu toate astea, fuseseră avizați. Chiar și localnicii. Zâmbește și face semne cu mâna. În fața lui, lady Aurelia are o expresie rigidă. Mici broboane de sudoare, se ivesc pe fruntea ei albă, înaltă. Lady Aurelia suportă cu stoicism. Se apleacă și o atinge pe genunchi. — Minty? i se adresează tandru. Ea nu răspunde. Este, după cum se vede, într-una dintre acele zile. Zâmbește și face cu mâna. De-a lungul anilor, a învățat să-i interpreteze gesturile fără greș. Cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
este în costumul de dimineață. Lângă ei, se află maiorul și doamna Privett-Clampe, el roșu ca o sfeclă, în uniformă albă, de mică ținută, ea la fel de milităroasă ca soțul, țeapănă, în rochia de vară. Cu toții le zâmbesc oaspeților. Când se apleacă să coboare din howdah, sir Wyndham le observă încălțămintea. Sub costumele rafinate, atât nababul cât și diwan-ul poartă papuci negri, obișnuiți. Cei care au dreptul la uniformă, vor purta uniformă albă, de mică ținută. Cei care nu au chiar așa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
Realizează că tocmai i s-a adresat o întrebare. Prințul Firoz, care flecărește. Își cere scuze. Iau loc într-o tribună oficială și forțele armate ale statului Fatehpur defilează în uniformele lor Ruritaniene. Sunt roz. De ce atâta roz? Privett-Clampe se apleacă și-i spune ceva compromițător despre tehnicile lor de instrucție. Nababul se apleacă și el, spunându-i ceva cu mândrie despre ținutele lor. Sir Wyndham se gândește tot la pantofi. În cele din urmă, nu mai poate suporta și se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
Își cere scuze. Iau loc într-o tribună oficială și forțele armate ale statului Fatehpur defilează în uniformele lor Ruritaniene. Sunt roz. De ce atâta roz? Privett-Clampe se apleacă și-i spune ceva compromițător despre tehnicile lor de instrucție. Nababul se apleacă și el, spunându-i ceva cu mândrie despre ținutele lor. Sir Wyndham se gândește tot la pantofi. În cele din urmă, nu mai poate suporta și se întoarce spre rândul din spate să-i șoptească lui Vesey : — Pantofii. Crezi că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
mai important. Le plac armele acestor oameni adunați aici. Armele și cocaina. La ora cinci, așa cum s-a stabilit, apare un șir de mașini. De pe margine se simte în aer o anume senzație de nefiresc. Bărbații se învârt în jurul mașinilor, aplecându-se spre câte o fereastră și încercând să-și găsească vreun tovarăș. Unui vânător elegant începe să-i curgă sângele brusc din nas, în timp ce partenerei lui care se pune pe țipat, i se ia arma cu forța. Iată-l și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
privire goală, impasibil. Trec câțiva oameni pe strada îngustă. Merg pe jos, pentru că generalul a rechiziționat tonga-urile și bicicletele pentru armată. Dând colțul, Pran se confruntă cu un spectacol neobișnuit. Trei soldați englezi, bărbați din Somerset de culoarea cărămizii, aplecați asupra unui muncitor sikh. Merg în urma acestuia, care se târăște pe stradă. — Jaldi! Jaldi! Nemernic negru! latră subofițerul. Omul care se târăște încearcă să le spună că locuiește aici, de ce nu-l lasă să meargă pe picioare? Albii nu dau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
cu cel al bărbii, având inflexiunile unui scoțian educat, din regiunile de șes. Pastorul ridică dintr-o sprânceană stufoasă ca un animal mic și păros care tocmai a reușit s-o zbughească dintre ai săi. Cu o grimasă, Robert se apleacă să strecoare mucul strivit al țigării în buzunarul pantalonului. — Sunt foarte dezamăgit de tine, Robert, continuă pastorul Macfarlane, săltând în sus și în jos pe vârfuri de cealaltă parte a zidului pentru a-și accentua nemulțumirea. Știu că nu trebuie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
dar negru. Macfarlane scotocește după chei în buzunar și deschide una din cutiile mari de lemn, din dulap. Înăuntru, aranjate cu grijă pe raft, sunt câteva rânduri de cranii. Pastorul le privește afectuos. — O, mica mea Golgotă. Te salut. Se apleacă și scoate o altă ladă grea de unelte, din mijlocul dulapului. —O să asamblăm grila Lamprey, pentru început. Tu apasă aici, iar eu strâng șuruburile. În timp ce apasă tăblițele de lemn, Robert se uită la cranii. Morții îi întorc privirea. Oricât a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
și scopul ca întotdeauna, vor ajunge la el fără prea multă gândire sau efort. — Bobby? Bobby! Îi răspunde la semne Mariei Francesca, aflată la primul etaj al casei Goa, alături de o fată nouă, pe care n-o cunoaște. Fata se apleacă peste cadrul ferestrei și sânii mari i se revarsă peste bluza strâmtă. — Bună, Maria! — Salut, frumosule! Bine că ai apărut! Unul din clienții noștri vrea o sticlă! Poți să te duci până la colț pentru noi? Așteaptă, o să-ți aruncăm banii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
va scoate și la plimbare. Și-o imaginează îmbrăcată ca o englezoaică, în rochie lungă, cu broderie și pălărie mare de pai pe cap. Și cu umbrelă. Amuzat de idee, urcă treptele magazinului lui Shahid Khan, trecând repede pe lângă ucenicele aplecate asupra mașinilor de cusut și-l cheamă pe croitor, care-și bea ceaiul undeva, în spate. Costumul este o încântare. Shahid Khan a dublat materialul crem cu mătase galbenă și a făcut asta la jumătate din prețul pe care i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
porc. Este mai puțin impozantă. Discreția, începe el să-și dea seama, este cheia. Din fericire pentru Bobby, incidente ca acela cu Virginia și mătușa Dorothy, sunt rare și deja consumate. Odată, un inspector de fisc, născut la țară, se aplecă spre el și-l întreabă: ești indian, nu? Dar în rest, Bobby este liber să se reinventeze, să alunece într-o nouă gamă de indentități, de parcă ar proba sacourile lui Shahid Khan. La început, este mai stângaci, dar curând află

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
clipă după ce a plecat, Bobby a și uitat-o, atras doar de Lily Parry. Este femeia perfectă. Iar Bobby, în mod sigur, nu este singurul care crede asta. Este ca și cum barul s-ar fi rearanjat subtil în jurul ei, cu stâlpii aplecându-se înainte, grinzile răsucindu-se și scaunele târându-și ocupanții parcă pentru a-i alinia. Bărbații de la masa ei, îmbrăcați în smochinguri, se apleacă spre ea ca povârnișurile unui munte. Încăperea este ticsită de lume și terasa la fel, nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
singurul care crede asta. Este ca și cum barul s-ar fi rearanjat subtil în jurul ei, cu stâlpii aplecându-se înainte, grinzile răsucindu-se și scaunele târându-și ocupanții parcă pentru a-i alinia. Bărbații de la masa ei, îmbrăcați în smochinguri, se apleacă spre ea ca povârnișurile unui munte. Încăperea este ticsită de lume și terasa la fel, nu mai e nici un locșor cât de cât avantajos în care să se așeze la fumat vreun nou observator discret; și pare să fie atât

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
muzical. Pe drumul spre toaletă, este surprinsă să vadă un bărbat foarte tânăr, care se înclină în fața ei, dar nu este prea uimită de salutul lui în sine, ci de teatralitate. De parcă ar râde de ea. Când iese, el se apleacă din nou. Incredibil! Firesc, ea îl ignoră complet. Este evident că felul ei de a-și afișa disprețul mai trebuie studiat încă, pentru că miss Parry se lasă surprinsă în acest fel destul de des în următoarele două sau trei săptămâni. O

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
cu un fel de milă detașată. Băiatul alcoolic care trebuia să se ducă în Anglia. A avut o ultimă noapte de distracție. Ce ciudat! Deși a trecut prin acest calvar și-a păstrat bidonul de băutură la brâu. Bobby se apleacă și-l ia din mâna mortului. Când îl întoarce, observă inițialele J.P.B. gravate pe o parte, ceea ce-l face să se simtă încă o dată vinovat, dar nu mai mult de o clipă. Portmoneul gol este lângă el. Bobby tocmai vrea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
holului principal, serele par un palat de cristal în miniatură, strălucind în soare. Vrăjit, Jonathan se apropie călcând peste gazon, când o voce îl face să se oprească brusc. — Băiete! Băiete! Se întoarce și vede un om roșu la față, aplecat pe o fereastră. — Ce crezi că faci aici? Mă duceam... — Poftim? — Mă duceam... — Ce-ai spus? Nu te duci nicăieri călcând pe iarbă! Fii atent! Uite ce-ai făcut! Jonathan lasă privirea în jos și observă că pantofii săi au

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
de a se face plăcut. Ochii femeii se înșurubează în el ca două butoane negre. — Bună ziua, reușește să spună. Mătușă. — Mătușă Berthilda, mormăie mătușa, lipsită de emoții, dar și de farmec. Nu mă ții minte. Vino să mă săruți. Se apleacă asupra obrazului pudrat și este izbit de un miros oribil de mucegai care se ridică din hainele ei. Fără să vrea, își imaginează că femeia se mumifică treptat în ele, un strat de substanță verde întins peste cel existent, care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
denumirea de Orhideea Albină. Da, draga mea, tu ești aceea. Cu alcătuirea ta de albină femelă grațioasă, cu parfumul tău incitant. Destul de bună ca să-l ademenească pe bietul bondar, lovit de pasiune. Destul de frumoasă ca să-l atragă iremediabil. Noble se apleacă spre Jonathan, care adună cioburile de pe podea. Noi nu ne-am născut, domnule Bridgeman. Am fost făcuți. Eu, de exemplu, n-am simțit dintotdeauna că aș avea un destin pedagogic. Fac parte din generația nouăzeci - toți am fost flori de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
de fapt, nu este așa. Nu! Nu este, Willoughby cred că deliberat ești obtuz... Harold zice că este absolut fantastic. Da, într-un fel italienesc. Într-un fel, seamănă cu marmora. Mmm. Unde? O, gazonul din fața bisericii lui Cristos. Se apleca pe fereastra biroului, iar individul tocmai trecea, parcă plutea... aproape oniric, zice Harold... Era întreg? Așa părea, dar apăruse brusc, din senin. Cine ți-a spus? Oamenii lui Beaumont sunt din partea aceea de lume. Ținutul din care vii este lângă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
a imperiului. Jonathan își petrece dimineața rătăcind prin fața exponatelor, oprindu-se în fața spațiilor demarcate să se uite la chinezoaicele care confecționează evantaie și la Inuiții canadieni, care simulează că scot intestinele unei căprioare împăiate. În cele din urmă, se trezește aplecându-se peste un gard, uitându-se la un grup de negri îmbrăcați în șorturi kaki, stând posaci în jurul focului în fața unei colibe conice. Pe eticheta lor, stă scris: Satul Fotse Fotseland Africa Britanică de vest Îi privește tulburat, văzându-le

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
verde strălucitoare într-un porțigaret. Poartă o conversație afectată care se întrerupe când apare Gittens. Acesta trage un scaun lângă Star și imediat începe să sporovăie. Ce dimineață minunată! Ce norocoasă ești că poți trăi aici! În câteva clipe, se apleacă spre ea și-i spune pe un ton confidențial că de când n-a mai văzut-o, a devenit o femeie extrem de frumoasă. — Și când a fost asta? întreabă Jonathan printre dinți. Gittens capătă un aer jucăuș, jovial, de cuceritor, cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]