10,108 matches
-
naiba e nenorocitul ăla de ceai ?” Aprind iute la ceainic și îl umplu. Pun ceaiul pe o tavă, alături de cești și farfurioare și, după câteva clipe de reflecție, adaug și niște biscuiți. După care pornesc pe scări, mă aventurez pe coridorul tăcut și spre dormitorul lui Trish și al lui Eddie... și mă opresc în fața ușii. Și acum ce fac ? Dacă dorm și îi trezesc? Am să bat ușor în ușă, mă hotărăsc. Da. O bătaie scurtă, discretă, ca de menajeră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
pe scări. Poate că sunt în plină Bucuria sexului. Poate că ar trebui să mă retrag. — Ăă... doamnă Geiger ? strig șovăitoare. Cina vă așteaptă. În clipa în care fac câțiva pași în față, aud voci venind dinspre celălalt capăt al coridorului. — Doamnă Geiger ? Brusc, o ușă se deschide violent. — Și la ce folosesc banii ? Glasul lui Trish răsună strident. Spune-mi tu ! — Nu trebuie să-ți spun eu la ce folosesc banii ! îi răspunde Eddie strigând și el. Știi și singură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
o fată care-și repetă discursul de dat papucii unui tip pe nume Mike. Sunt cele mai lungi cincisprezece minute din viața mea. În cele din urmă, deschid cu grijă ușa, ies și mă uit după colț. De unde stau văd coridorul și ușile spre sala cea mare pentru petreceri. S-a strâns deja destul de multă lume și aud râsete și oameni care vorbesc tare. Chelnerii și chelnerițele circulă peste tot și lumea continuă să vină pe hol, în flux continuu. Le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
de clarinet, cînd, În momentul În care examinatorul m-a Întrebat cum mă cheamă, am izbucnit În plîns. — Păi, ne vedem mai tîrziu, spune Katie cînd ajungem la etajul Întîi. Și mulțumesc, Emma. Pentru nimic, spun. Mai vorbim. Pornesc pe coridor spre departamentul de marketing, conștientă de faptul că picioarele mele nu vor deloc să pășească În ritm normal. De fapt, cu cît mă apropii mai tare de ușă, merg din ce În ce mai lent și mai lent... și mai lent... Una dintre secretarele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
un articol din The Times. Nu văd absolut nimic În jurul meu. Și nimeni nu-mi poate vedea fața. E camuflajul perfect ! Împing ușa cu umărul, străbat holul și urc scările, toate astea fără să ridic privirea măcar o dată. În timp ce străbat coridorul spre departamentul de marketing, mă simt protejată și În siguranță, adîncită În ziarul meu. Ar trebui să fac asta mai des. Nimeni n-are ce să-mi facă. E un sentiment extrem de liniștitor, de parcă aș fi invizibilă sau... — Au ! Scuze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
să avanseze În carieră... Pleacă mai departe, clătinînd din cap. Cum e posibil ca ziua mea să fi fost deja atît de dezastruoasă, Înainte de a apuca măcar să stau jos ? Îmi trîntesc geanta și jacheta pe scaun, mă grăbesc Înapoi pe coridoare spre lifturi și apăs pe butonul Sus. O clipă mai tîrziu, liftul se oprește la unu cu un ping, și se deschid ușile. Nu. Nu. E ca un vis urît. Jack Harper se află singur În lift, În niște blugi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
stresată la culme. Urmează un moment de tăcere, după care, ca prin farmec, ușa se deschide cu un clic. O, Doamne. Mă simt ca În peștera lui Aladin. Privind cu ușoară teamă una la alta, ne croim drum pe un coridor luminat, În care pulsează ritmul muzicii. Ajungem la o ușă simplă de oțel, iar Lissy Își caută cheia. Îmi Îndrept rapid bluza și-mi rearanjez părul. — OK, murmură Lissy. Nu te uita. Nu te holba. Fii cool. — Bine, murmur drept
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
Îmi vine să-l iau de mînă și să-i spun : Nu pleca. Dumnezeule mare, ce m-o fi apucat ? — Drum bun, reușesc să rostesc În timp ce Îmi strînge mîna. După care el se Întoarce pe călcîie și se Îndepărtează pe coridor. Deschid gura de cîteva ori să strig după el - dar ce să zic ? N-am nimic de zis. MÎine dimineață o să fie În avion, către vechea lui viață. Iar eu voi rămîne aici, cu viața mea. Tot restul zilei parcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
o cafea ? — Nu, mersi, trebuie să plec. Avem o ședință cu Jack Harper despre personal. Mai vorbim. — OK, mai vorbim, zic cu gîndul aiurea. Abia cinci secunde mai tîrziu Îmi face clic creierul. — Stai așa. Mă grăbesc după ea pe coridor și o apuc de umăr. — Am auzit eu bine, ai zis Jack Harper ? — Da. — Dar... a plecat. A plecat vineri. — Ba n-a plecat. S-a răzgîndit. Mă uit la ea siderată. — S-a răzgîndit ? — Da. — Deci... Înghit În sec
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
Să știi că nu Îți Împrumut nimic de la mine. Nu ! zic indignată. Pe bune, Jemima, am și eu haine, să știi. — Bine. OK. Atunci distracție plăcută. Lissy și cu mine așteptăm pînă cînd nu Îi mai auzim țăcănitul pașilor pe coridor și pînă cînd ușa de la intrare e trîntită fără drept de apel. — Așa ! zic surescitată, dar Lissy ridică o mînă. — Stai. Rămînem amîndouă nemișcate preț de cîteva clipe, după care auzim ușa de la intrare deschizîndu-se, cu grija de a nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
fac un tur rapid de orizont. — Nu cred că-l vei găsi aici, spune Lissy inocentă. — Nu. Bine atunci. Privirea ei mai trece o dată În revistă camera. OK. Vă urez o seară frumoasă. Îi auzim din nou pașii Îndepărtîndu-se pe coridor și ușa de la intrare e trîntită iar. Așa ! spune Lissy. Hai. Desfacem cu grijă banda de scotch de pe ușa Jemimei, iar Lissy face un semn ca să știm unde s-o punem la loc. — Stai ! zice, În momentul În care tocmai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
a pieței. — E o... diagramă operațională, zic iute În clipa În care trecem pe lîngă Connor. Păi... vi le scriu imediat la computer, domnule Harper. Reușim cumva să intrăm În casă și să urcăm scările. Jack mă conduce pe un coridor, scoate o cheie și deschide o ușă. Ne aflăm Într-o cameră. O Încăpere imensă, luminată, cu pereți de culoarea untului. Și cu un pat uriaș dublu În mijloc. Ușa se Închide și nervozitatea mă copleșește din nou. Ăsta e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
sex cu Jack Harper la birou ? — De-asta i-ai dat papucii lui Connor ? Nu mai suport. Trebuie să ies de aici. Acum. Fără să mă uit la nimeni, mă ridic și ies cu pași mari din sală. Pornesc pe coridor, incapabilă să mă gîndesc la altceva decît la un singur lucru. Să-mi iau geanta și să plec. Acum. Intru În departamentul de marketing pustiu, În care telefoanele sună Într-o veselie. Obiceiul Îmi e prea Înrădăcinat ca să le pot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
culise, să-i dau lui Lissy buchetul pe care i l-am luat. (Inițial aveam de gînd să i-l arunc pe scenă la final, dar sînt trandafiri, și mi-a fost să nu-i agăț cumva colanții.) Pornesc pe coridoarele Întunecate, În timp ce muzica răsună dinspre boxe și dansatorii trec pe lîngă mine În costume strălucitoare. Un bărbat cu pene albastre În păr Își lipește piciorul În sus pe perete, În timp ce vorbește cu cineva din cabină. — Așa că i-am atras atenția
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
aparatul de ras electric, În timp ce Ravelstein, cu ochii Închiși, Își lăsa capul pe spate ca să‑i ofere bărbia. O cupă mică de plastic sub nas Îl aproviziona cu oxigen. - Situația nu arată prea bine, nu? mi‑a murmurat Nikki În coridor. - Nu arată bine. - Are un mesaj pentru avocatul lui. Și mi‑a cerut să‑l chem pe Morris Herbst. Știam cu toții că boala lui nu avea leac. Penultima oară când fusese spitalizat, Ravelstein ținuse seminarii improvizate cu studenții săi, prezidând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
fericire, În cazul celeilalte paciente boala fusese depistată În fazele incipiente și după ce otrava peștelui i‑a fost filtrată din sânge, s‑a simțit destul de bine Încât să poată fi externată. Eu, Însă, continuam să Împing cadrul de metal prin coridoarele cotite, hotărât să‑mi recuperez uzul picioarelor. Sub duș eram sprijinit să stau În picioare și mă simțeam extrem de umilit când eram frecat cu săpun și clătit de infirmierele binevoitoare, care văzuseră la viața lor tot ce poate fi văzut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
iasă În oraș, perorează de zor, iar eu mă Învârtesc În sus și În jos o dată cu el, ca să‑l aud ce spune. Muzica se revarsă din hi‑fi - multiplele planuri ale craniului său golaș, pleșuv, se mișcă Înaintea mea pe coridorul dintre living‑room și monumentalul lui dormitor princiar. Se oprește În fața oglinzii Încrustate În zidul dintre ferestre - aici nu există oglinzi agățate pe pereți - și Își Împlântează În manșete butonii de aur masiv, Își Încheie nasturii cămășii vărgate „Pupăr În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
tâmpenie! își zice. Al doilea țârâit al telefonului îi șterge însă din cuget orice părere și, precum un Ferrari de formula 1, ia un viraj abrupt pe lângă fotoliu, dărâmând aproape lămâiul din hârdău, trage ușa din țâțâni și iese pe coridor unde, așezat alb pe măsuța lui cu milieu vernil, telefonul încă mai sună. Câtă lume nu atârnă astfel, pe toată întinderea pustie, de câte un firav alo! Câte nu sunt legate prin asemenea fire, văzute sau nevăzute, îngropate sub pământ
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
coșul ăsta de unde-a mai apărut? Fi-r-ar să fie! Eh, asta e. Repede, geanta, haina, cheile, banii. La revedere, doamna Garofița! La revedere, domnu Mihai! Nu vin târziu! Și Iulia iese val vârtej din apartamentul unde subînchiriază camera de la capătul coridorului, de lângă baie. În urma ei stăpânii casei tac înțelegători. Garofița leagănă pruncul găsit la tomberon, soțul ei, cu ochelarii pe nas, scociorăște cu o daltă într-o copaie. Ani de zile au ținut în ea mălai, acum îi dă față nouă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
doi, un motan portocaliu privește cu mare atenție faptele petrecându-se în plină stradă. Dacă ar fi om, ar spune: ─ Țuc-o, mă! Și după aia, tot el: ─ Măă, da’ chiar așa?!? ─ Pis, piis, se aude din bucătăria de la capătul coridorului și într-o străfulgerare mirosul de pliculeț Dante face priză cu scoarța cerebrală a motanului Mămăligă. Miau, miau, zice el, răsucindu-și coada și trupul pe lângă pulpele stăpânei. ─ N-am să înțeleg niciodată de ce faci chestia asta, zice Aurora Martinescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
zice Aurora. Sper să-ți ajungă până la cinci dimineața. Dacă iar sari pe mine de pe dulap, îți jur că nu te mai las în dormitor. Da, da... Și în timp ce motanul plescăie mai departe, Aurora își târșește pâslarii pe mozaicul din coridor, îndreptându-se către somn. Oare ce-o să mai viseze în noaptea asta? Când era tânără, visa mereu, visa extraordinar de frumos. La maturitate, visele s-au întrerupt. Abia odată la nu știu câți ani dacă mai visa și ea un pom sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
Sună telefonul. Motanul ciulește urechile dar nu-și schimbă dispoziția. ─ Nici eu n-am chef să răspund, zice Aurora. Telefonul sună în continuare. ─ Bine, bine, vin. Mămăligă e nemulțumit. Nici Aurora nu e încântată și își târăște dinadins picioarele pe coridorul întunecat. ─ Aurora, credeam că nu mai răspunzi! Mă uitam la programul despre cinteze, dragă. Hai că te-am rezolvat. ─ Serios? Da, mâine înainte de recepție vii pe la mine și-ți dau sabia. Nu-mi vine să cred! Vezi că teacă n-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
vrednic, fiindcă din punctul de vedere al aritmeticii obișnuite a vieții pe pământ era ceea ce se numește țicnită rău, scrântită, dusă de pe lume. Nesupărând însă pe nimeni și cu desăvârșire singură, trecea nebăgată în seamă prin tramvaie și parcuri, pe coridorul blocului, la prăvălie. Avea pensie de urmaș, dar făptura ei măruntă nu mai prezenta acum interes pentru noua generație de lipitori. Prea o luase de tot razna și un simplu calcul de productivitate a muncii sau poate o deontologie profesională
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
să te uiți la televizor, îi spune Paul Cantuniari. Eu l-am dat pe al meu. ─ Vroiam doar să văd cum a mers. Foarte bine, deci? ─ Strună. Hai să cinstim un pahar atunci, zice Aurora și își târșâie papucii pe coridor până în bucătărie. Motanul se freacă de picioarele ministrului de externe. Bizar, cugetă, vag, ministrul. Nu mi-ai spus povestea până la capăt, spune el când amfitrioana se întoarce purtând o tavă cu două păhărele și un clondir. N-o știu nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
-și preia serviciul la ora șase seara trecută, mi-a cerut să vadă ce-am scris până atunci. I-am dat cele câteva pagini scrise și Arpad a început să se plimbe în sus și-n jos de-a lungul coridorului, fluturând paginile și lăudându-le exagerat. Nu le-a citit. Le-a lăudat pentru ce și-a imaginat el că ar conține. — Arată-le la toți ticăloșii ăia care se mulțumesc cu orice! a strigat el seara trecută. Spune-le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2334_a_3659]