6,870 matches
-
scria profesorul sas J.K. Schuller, În 1861, În publicația Transsilvania - nu e proprie poporului, ci este impusă acestuia dinafară” <endnote id=" (cf. 97)"/>. Într- adevăr, unele prejudecăți erau „injectate” sau „impuse dinafară”, dar era vorba de revigorarea și retransmiterea unor reflexe mentale ce fuse seră anterior preluate din spațiul culturii tradiționale. Așa se explică succesul de care s-a bucurat acest feedback cultural. Dacă clișeele vehiculate de antisemitismul intelectual ar fi fost complet noi și artificiale, s-ar fi produs un
Imaginea evreului În cultura română. Studiu de imagologie În context est-central-european by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/835_a_1546]
-
de cât face” <endnote id="(817, p. 185)"/>. Există și o altă formulare a acestei reguli privind relația cu negustorii sud-est-europeni : „Armeanului dă-i jumătate din cât cere, grecului o treime și evreului un sfert” <endnote id="(842, p. 44)"/>. Reflexele mentale prezentate mai sus s-au dovedit atât de puternice, Încât au intrat și În limbă, În special În jargon. În limba engleză, de exemplu, substantivul Jew Înseamnă, pe lângă „evreu”, și „cămătar sau negustor care se tocmește din greu”, iar
Imaginea evreului În cultura română. Studiu de imagologie În context est-central-european by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/835_a_1546]
-
această privință realitatea nu este reflectată corect de prejudecăți și de șabloane mentale transmise din tată-n fiu, ci de minuțioase analize ale structurii ocupaționale a societății. Pentru situația României, unii cercetători au publicat rezultatele unor studii valoroase, care răstoarnă reflexele men tale Încetățenite <endnote id="(vezi 282, 534 și 576)"/>. 3. Evreul cămătar În Europa de Vest și Centrală, prototipul profesional al evreului a fost cămătarul. Acesta și-a găsit Întruchiparea nu atât În personajul balzacian Gobseck (de la fr. gober = „a Înșfăca
Imaginea evreului În cultura română. Studiu de imagologie În context est-central-european by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/835_a_1546]
-
a arătat Olga Goldberg- Mulkiewicz, pentru mentalitatea tradițională poloneză, evreul este În primul rând cârciumar, În al doilea rând comerciant și abia În al treilea rând cămătar <endnote id="(127, pp. 87-89)"/>. Determinată de unele realități istorice, dar și de reflexe mentale stereotipe, această reprezentare arbitrară a structurii ocupaționale a evreilor În vechea societate poloneză este totuși sugestivă. Și În folclorul polonez evreul este asociat cu banii, În zeci de ipostaze. Iată doar două exemple : pe de o parte, pușculițele populare
Imaginea evreului În cultura română. Studiu de imagologie În context est-central-european by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/835_a_1546]
-
sus (javră râioasă, hoție, Înșelătorie, bani, bogăție fără muncă, nașterea și uciderea lui Isus, prigoană și pedeapsă, decalogul ș.a.m.d.), adică toate caracteristicile etice comentate, care definesc portretul-robot al evreului, se va obține un mănunchi de clișee cunoscute - vechi reflexe mentale care compun imaginea schematică a „evreului imaginar”. Noutatea În rândurile de mai sus constă În motivațiile acestor stereotipuri și, mai ales, În relația dintre clișeele referitoare la evrei și cele - nu mai puțin false și sărace - care vizează alte
Imaginea evreului În cultura română. Studiu de imagologie În context est-central-european by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/835_a_1546]
-
fost acuzați că au omorât un copil creștin-ortodox, iar sângele colectat l-au trimis „marelui haham din Cracovia” - se spune În Cronica Ghiculeștilor - „pentru ca să ungă cu acest sânge pleoapele noilor născuți ai neamului lor” <endnote id="(43, p. 53)"/>. Un reflex al acestui tip de credință s-a manifestat În 1913, În Rusia, când evreii au fost inculpați că omoară creștini ca să-și vindece - cu sângele lor - unele boli de ochi (conjunctivite) <endnote id="(63, p. 145 ; 455, IV, p. 115
Imaginea evreului În cultura română. Studiu de imagologie În context est-central-european by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/835_a_1546]
-
inima scriitorului. La rîndul lui, regizorul Bennett Miller lucrează cu sînge rece : fără retorică vizuală, fără sentimentalism cel puțin pînă în final, cînd sugerează că Truman a devenit un alcoolic din cauza remușcărilor. Ceea ce-mi sună naiv și moralizator, un reflex al acelui conformism contemporan care le cere scriitoriilor buni (cu excepția scandalagiilor acreditați de tip Houellebecq) să fie și oameni buni sau să plătească. O explicație mai plauzibilă este că Truman a devenit un alcoolic pentru că îi plăcea prea mult să
Bunul, Răul și Urîtul în cinema by Andrei Gorzo () [Corola-publishinghouse/Memoirs/818_a_1758]
-
I. PETELE ALBE DINTRO BIOGRAFIE ROȘIE Pentru familia lui Ion ILIESCU, lumina a venit, întotdeauna, de la Moscova 1. "RESCRIEREA PERMANENTĂ" A PROPRIEI BIOGRAFII REFLEXUL LIDERILOR COMUNIȘTI ÎN CĂUTARE DE LEGITIMITATE POLITICĂ Biografiile liderilor comuniști ai secolului XX ilustrează, probabil, cel mai bine acel fenomen straniu de continuă rescriere a istoriei, specific societăților de tip totalitar, fenomen descris cu acuitate de George Orwell în românul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/85070_a_85857]
-
decenii mai tarziu, de apologeții cultului personalității lui Ceaușescu, ocupați cu scrierea biografiei liderului. Într-o Românie în care rescrierea permanentă a trecutului și cosmetizarea propriei biografii, în raport de vremuri și necesitățile momentului, au fost, decenii la rând, un reflex firesc al liderilor comuniști, n-ar trebui să fim mirați că urmașul lui Ceaușescu la putere, fostul secretar cu probleme ideoiogice din defunctul partid comunist, Ion Iliescu, și-a cosmetizat din primul moment biografia. De data aceasta, în conformitate cu schimbările intervenite
[Corola-publishinghouse/Memoirs/85070_a_85857]
-
nu în cele din urmă, noetic. Confruntarea cu Caragiale și caragialismul nu poate fi evitată, nici chiar de cei care nu-i citesc opera, pentru că Lumea lui Caragiale a devenit parte din lumea în care trăim, s-a mulat pe reflexele noastre mentalitare, ne-a modelat gesticulația coti- diană, atât în spațiul public, cât și în cel privat, și a configurat o stilistică particulară, un indelebil profil identitar. Ce e de făcut ? Să ne privim cât mai adânc în această oglindă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în Anglia, dar sub o formă interogativă, având în minte opusculele care fac din Caragiale, „acest complicat și sensitiv seismograf intelectual” cum îl numește Octavian Goga, contemporanul etern al diverselor epoci, Caragiale - oglindă istorică în care se întrevede un peren reflex identitar. Oglinda constituie o metaforă privilegiată atât pentru înregistrarea oricărui prezent dizolvat în coti- dian, cât și a lecturii sale adecvate în cheia realismului literar, curent artistic înfloritor în secolul XIX când scrie Caragiale. Pentru Stendhal, romanul este nimic altceva
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
scenă. Lucian Pintilie în De ce trag clopotele, Mitică ? reușea o sinteză cinematografică a operei sale devoalând un chip meduzant, terifiant, o urâțenie fascinantă care nu este a operei lui Caragiale, dar pe care oglinda operei o face vizi- bilă. Aceste reflexe pasagere poartă amprenta monstruo- zității, recuperabilă dintr-o zicere nimerită, „simț enorm și văz monstruos”, luată însă ulterior ca un concentrat al operei, așa cum craii mateini își întâlneau fatum-ul în imprecația cu iz de blestem al unei sibile de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
dedică istoriei urâtului, o istorie tematică, Umberto Eco apelează la ideea de carica- tură, „un soi de izbăvire estetică a urâtului”, în teoriile lui Karl Rosenkranz din O estetică a urâtului, pentru a releva o anumită practică a formelor cu reflexele ei estetice. Ceea ce Karl Rosenkranz afirmă în ceea ce privește caricatura se potrivește și în cazul lecturii operei lui Caragiale care-și păstrează armonia în ciuda unui indice de deformare care aruncă personajele în caricatural. Caricatura „face astfel încât elementul de dezorganizare formală să devină
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de identificare. Dacă opera lui Caragiale generează aceste efect de contemporaneitate este tocmai pentru că la lectură sunt operate o serie de identificări între lumea operei și lumea reală, a fiecărei epoci în parte, prin intermediul unor tipologii complexe care includ gesticulația, reflexul mentalitar, utilizarea anumitor retorici și ceea ce am putea numi situații‑Caragiale. De aici până la forjarea unui ter- men pentru acest raport de identificare care ne situează în contemporaneitate nu mai e decât un pas. „Caragialesc” a devenit mai mult decât
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
mai bine, mai nuanțat. Julien Benda indica disocierea intelectualului occidental de pasiunile politice care-l fac prizonierul exceselor, de angajările ideologice febricitate, de cauționarea regimurilor totalitare în numele ideilor generoase de Justiție, Adevăr, Umanitate sau de împlinirea unor viziuni utopice. Aceste reflexe de apărare născute din evenimente și asociate discernământului ca bun-simț, chiar și livrat în termenii paradoxului cum o face Alexandru Paleologu , sunt consti- tutive pentru o societate democratică cu toate imperfec- țiunile ei. În sensul recuperării discernământului se referă și
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și asociate discernământului ca bun-simț, chiar și livrat în termenii paradoxului cum o face Alexandru Paleologu , sunt consti- tutive pentru o societate democratică cu toate imperfec- țiunile ei. În sensul recuperării discernământului se referă și Bernard-Henri Lévy la „marile noastre reflexe consti- tutiv-identitare” care reprezintă o „formă de inteligență civică, socială, care blochează sofismele, silogismele menite să cauționeze oroarea, să o cosmetizeze umanitarist- utopic ca accident de etapă, ca necesitate istorică etc.”. Cea de-a doua dimensiune a contemporaneității presu- pune
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
românești”. Este, spre exemplu, ceea ce „De ce trag clopotele, Mitică ?”, filmul-sinteză al lui Lucian Pintilie după opera lui Caragiale redă : nu figura luminoasă a epocii lui Caragiale pe care o relevă comedia și râsul eliberator însoțite de happy end, ci un reflex meduzant al timpului său ăcel al Epocii de Aur în care regizorului îi sunt interzise rând pe rând filmele), imagine a unei lumi în descompunere vertiginoasă, cea a ultimului deceniu de comunism. Tenebrele, spectrele devin vizibile abia la lec- tură
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
la noi ca pretutindeni în Europa fin de siècle, dar și școala de criminologie ita- liană cu Lombroso, Sighele și Ferrero, precum și ceva darwinism reluat în discuțiile pe marginea lui de către Spencer și Haeckel, ultimul reproiectându-l într-o viziune de reflex milenaristo-distopic. Sub pretextul că dorește să rezolve un paradox al societății moderne, „de ce oamenii trăiesc mai puțin, dar în număr tot mai mare ?”, Caragiale convoacă diverse instanțe epistemice, dar nu de maniera unui real colocviu științific - este vorba de un
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
despre o astfel de disproporție ? Nu în creșterea excesivă, în pro- gresie geometrică a populației în zonele urbane, concomitent cu insuficiența resurselor, vedea Malthus un apropiat faliment al societății moderne ? Oricum, ironia este vizibilă, dar ea nu invalidează aserțiunea de reflex distopic și pune și mai bine în valoare natura acestor deformări care acțio- nează în cadrul unuia și aceluiași organism social. Al doilea fragment este la rândul său relevant pentru că ne introduce într-o dimensiune a monstruosului, cate- goria cea mai
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
acțio- nează în cadrul unuia și aceluiași organism social. Al doilea fragment este la rândul său relevant pentru că ne introduce într-o dimensiune a monstruosului, cate- goria cea mai expresivă și accesibilă a deformării. Imaginea unei umanități caricaturale constituie totodată și reflexul teratologiilor degeneraționismului lombrosian, a defilării de figuri relevante pentru ceea ce savantul definea ca un cumul al atavismelor prin matoid, potențialul om criminal, așa cum puteau fi vizionate și grimasele istericilor lui Charcot de la Salpêtrière. Mai toate ziarele publicau dia- gra mele
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în raport cu corpul, ci și cu mâinile, astfel încât gesticulația pudorii relevă dis- proporția monstruoasă. Scriitorul insistă până la tautologie pe cele două diminutive alăturate : „mânușițe mititeluțe”. Deformarea are un model artistic, cel al caricaturii, la care vom mai reveni, spunând doar că reflexul este și unul al comediei clasice, comediatul își marchează aici teritoriul. Cel de-al treilea fragment duce deformarea până la ultimele consecințe propunându-ne un tablou apocaliptic al unei umanități transformate într-un vast spital de nebuni. Generalizarea comportamentului isteric era
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
se transformă în heralzi ai apocalipsei vizând deformările succesive la care corpul social este supus, devenind în urma unor mutații degenerative un corp monstruos. „Simț enorm și văz monstruos” se înscrie perspectival în parcursul epocii, din care autorul scoate doar un reflex. Revenirea la judecata sociologică înscrie „democrația” ca pe un agent dizolvant al modernității în tabloul mendelevian al noxelor ei, o modalitate de defor- mare plebiscitară. În viziunea pe care Caragiale ne-o prezintă, democrația constituie încadrarea procustiană în număr cu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
provine, plasat într-un fel de liminalitate ontologică în care se decantează o reflecție amară. Semnele provinciei sunt decelabile în contrastul dintre emblemele afișate ale Centrului, preluarea în fran- ceză a denumirii unor locuri publice, „Confiserie”, „Grand „Hôtel” etc. și reflexul mentalitar, necenzurarea curiozității în fața noului, spre exemplu, care legitimează indigenatul, localul. Noutatea viziunii lui Caragiale derivă din faptul că naratorul nu mai este exclusiv purtătorul de cuvânt și legatarul moral al superiorității Centrului (Parisulă față cu o Periferie ăun oraș
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Banalul cotidian este ridicat la rangul de eveniment și tocmai mediul respectiv acționează ca o lentilă care foca- lizează alteritatea, focalizează diferența și o exacerbează. Calitatea de spectacol pe care scena unei curiozități pro- vinciale o conferă apariției noului constituie reflexul unei optici locale. Fără voia lui, Străinul dă un spectacol în fața urbei, prezența sa constituie un spectacol în sine, un spectacol fără nimic spectaculos, însă spectatorul are deja o sensibilitate acută la noutate. Acest spectacol își pierde dimensiunea teatrală printr-
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
mod de a scrie după rețetă, așa cum G. Călinescu scrie romane balzaciene după rețetă. Ictusul ironic devoalează jocul dublu de scriitură în oglinda unui model prestigios, dar și a unei mefiențe față de epistema pozitivistă a sfârșitului de secol XIX. Acest reflex nu face dispozitivul optic invocat mai puțin funcțional, ci ne demonstrează că avem un autor care și-a deconstruit modelul și l-a reasamblat, un autor care-i cunoaște toate piesele. O făclie de Paște constituie din acest punct de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]