56,980 matches
-
celei de-a doua terori staliniste, 1,7 milioane de prizonieri se aflau În lagăre de muncă, alți 800.000 În colonii și 2.753.000 În „așezări speciale”. Sentința „normală” În Gulag era de 25 de ani, urmată de obicei (În cazul supraviețuitorilor) de exil În Siberia sau Asia Centrală sovietică. În Bulgaria, dintr-o forță de muncă industrială de aproape o jumătate de milion, două persoane din nouă erau practic sclavi. În Cehoslovacia, se estimează că la Începutul anilor ’50
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
admirația pentru Soviete (și atotputernica lor Armată Roșie) constituiau tot atâtea mijloace prin care tânăra generație postbelică se distanța de originile sociale și de trecutul național. Hotărârea de a deveni comunist (sau marxist - ceea ce, În circumstanțele de atunci, Însemna, de obicei, comunist) era luată de timpuriu. Cum mărturisește cehul Ludìk Pachman: „Am devenit marxist În 1943. Aveam 19 ani și gândul că deodată Înțelegeam tot și puteam explica tot m-a sedus, ca și ideea de a mărșălui alături de proletarii din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
deja Împământenită În URSS, unde se Înscria oricum Într-o tradiție presovietică de rigiditate și represiune, nu venea de la sine În țările recent ieșite de sub benignul regim habsburgic. În Europa Centrală din secolul al XIX-lea, intelectualii și poeții căpătaseră obiceiul și responsabilitatea de a vorbi În numele națiunii. În comunism, rolul lor s-a schimbat. Dacă reprezentaseră cândva „poporul” abstract, acum nu mai erau decât portavocea culturală a unor tirani foarte reali. Mai rău, urmau să fie curând victima predilectă - ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
rezistență și alianță, profita și de imaginea favorabilă a Uniunii Sovietice din timpul războiului, de simpatia autentică pe care mulți occidentali o nutreau pentru eroii Învingători la Kursk și Stalingrad. Simone de Beauvoir nota În memoriile ei, generalizând ca de obicei: „Prietenia noastră față de URSS era fără rezerve; sacrificiile poporului rus dovediseră că țara avea lideri de nădejde”. Victoria de la Stalingrad, după cum observa Edgar Morin, măturase toate Îndoielile, toate obiecțiile. Să nu uităm că Parisul fusese eliberat de Aliații vestici, Înregistrați
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
regimul autoritar al lui Franco, Belgia și Anglia pluteau Într-un decor edwardian Întârziat. Europa postbelică se Încălzea Încă la tăciunii fumegânzi ai revoluției economice din secolul al XIX-lea, care se consumase practic, lăsând În urmă relații sociale și obiceiuri culturale din ce În ce mai nelalocul lor În noua eră a avioanelor și armelor atomice. Războiul părea să fi dat timpul Înapoi. Fervoarea modernizării din anii ’20 și ’30 dispăruse: lumea s-a Întors la traiul de demult. În Italia, ca În mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lor nu era străin nicăieri În Europa. În școli și biserici, la radioul de stat, În marile cotidiene pline de aplomb și ironie, dar și În presa de scandal, În discursul și vestimentația personalităților, europenii rămâneau prizonieri vechilor reguli și obiceiuri. Am văzut deja câți dintre politicienii epocii erau oameni din alte vremuri: Clement Attlee n-ar fi părut deloc deplasat Într-o delegație victoriană la periferiile industriale și nu este de mirare că prim-ministrul sub care Marea Britanie a devenit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lui Herbert Wilcox și plasate În West End (cartierul șic al Londrei, relativ neafectat de război), cu Anna Neagle, Michael Wilding sau Rex Harrison În roluri de debutanți sclipitori sau aristocrați capricioși. Echivalentele italiene și franceze, la fel de efemere, erau de obicei filme de epocă actualizate, În care afaceriștii și mecanicii Îi Înlocuiau ocazional pe nobili și țărani. Cele mai bune filme europene din epocă - gustate și astăzi de spectatori - aveau inevitabil legătură cu războiul. Eliberarea a adus un scurt val de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prin profesie sau opinie politică, În afara rețelei de poziții și beneficii alocate. Iar În zonele În care una dintre tabere avea un avantaj covârșitor, regula proporțională ceda locul unui monopol partinic al posturilor și favorurilor. Dar imperativul armoniei triumfa de obicei asupra interesului local. Așa cum neutralitatea de dată recentă a Austriei a fost adoptată cu entuziasm ca emblemă națională, Înlocuind amintirea neplăcută a identităților problematice din trecut - „habsburgică”, „germană”, „socialistă”, „creștină” -, și implicațiile postideologice (chiar postpolitice) ale guvernării-În-coaliție și administrației-prin-Proporz au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
direct, fie indirect (prin companiile deținute), guvernele regionale și cel federal aveau capacitatea de a Încuraja politici și practici aducătoare de armonie socială și profit privat. Băncile jucau un rol crucial, acționând ca intermediari Între guvern și Întreprinderi - care, de obicei, aveau bancheri În consiliile de conducere. Astfel au reapărut vechile practici economice germane, În special manipularea prețurilor și Împărțirea de comun acord a pieței. Întrucât, În special la nivel local, majoritatea funcționarilor, oamenilor de afaceri și bancherilor din epoca nazistă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
asiatice din URSS. Mai mult, americanizarea Germaniei de Vest și omniprezența ocupanților străini contrastau cu Germania aseptică din imaginarul popular, alimentat la Începutul anilor ’50 de filmele nostalgice din producția internă. Aceste așa-numite filme despre patrie (Heimat) erau de obicei plasate În decorul muntos din sudul Germaniei și spuneau povești despre dragoste, loialitate și comunitate, filmate În costume populare sau de epocă. Teribil de populare și de un kitsch nerușinat, ele erau adesea calchiate după filme din epoca nazistă (uneori
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Life (Viață sportivă, 1963). Filmele de la Începutul anilor ’50 aveau ca protagoniști fie actori din clasa de mijloc, scorțoși și cu accent de BBC (Kenneth Moore, Dirk Bogarde, John Gregson, Rex Harrison, Geoffrey Keene), fie „tipuri” londoneze simpatice, portretizate de obicei de actori evrei (Sidney James, Alfie Bass, Sidney Tafler sau Peter Sellers). Filmele de mai târziu, poreclite „drame de bucătărie” fiindcă Înfățișau viața de zi cu zi necosmetizată, erau jucate de o pleiadă de actori tineri - Tom Courtenay, Albert Finney
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unui set de proceduri și reglementări care să rezolve această problemă. Urmau să se stabilească prețuri-țintă pentru toate produsele agricole. Tarifele comerciale externe ale Comunității Economice Europene urmau apoi să ridice costul produselor agricole importate până la aceste niveluri, bazate de obicei pe cei mai scumpi și mai ineficienți producători din toată Comunitatea. În fiecare an de-acum Înainte, CEE avea să cumpere excedentul de produse agricole al membrilor săi la valori cu 5-7% sub prețurile-țintă. Apoi urma să lichideze surplusul, subvenționând
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
obligațiile asupra Comunității și corelându-le cu obiective mai generale ale Pieței Comune, fiecare guvern avea de câștigat, cel puțin pe termen scurt. Numai populația urbană săracă (și fermierii din afara CEE) aveau de pierdut de pe urma PAC, Însă pentru aceasta existau de obicei alte forme de compensație. În acestă etapă, desigur, cele mai multe țări vest-europene nu erau membre ale CEE. La un an de la inaugurarea Pieței Comune, britanicii - care Încă mai Încercau să Împiedice formarea unui bloc supranațional european - au venit cu sugestia ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mașina. Îmbrăcate În haine de vară lejere (un produs nou În sine și o dovadă a noii prosperități), milioane de familii se Înghesuiau În mașinile lor Fiat, Renault, Volkswagen sau Morris - adesea În aceeași zi, Întrucât concediile se dădeau de obicei În august - și porneau la drum către un litoral Îndepărtat, pe drumuri strâmte și fără popasuri, rămase din altă eră a turismului. A rezultat un val de ambuteiaje nemaivăzute, Îngrozitoare, care s-au Înrăutățit progresiv odată cu sfârșitul anilor ’50. Ușor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
decât de ce vedeau sau citeau. În fiecare țară europeană, În această perioadă, radioul era reglementat de stat (În Franța, rețeaua națională de difuzare se Închidea la miezul nopții). Posturile de radio, emițătorii și lungimile de undă erau autorizate și de obicei deținute de guvernele naționale: puținele posturi care transmiteau de dincolo de granițele țării erau de obicei situate pe vase sau insule și numite colocvial „posturi-pirat”. Posesia de aparate radio, deja frecventă Înainte de război, era aproape universală În 1960: În acel an
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de stat (În Franța, rețeaua națională de difuzare se Închidea la miezul nopții). Posturile de radio, emițătorii și lungimile de undă erau autorizate și de obicei deținute de guvernele naționale: puținele posturi care transmiteau de dincolo de granițele țării erau de obicei situate pe vase sau insule și numite colocvial „posturi-pirat”. Posesia de aparate radio, deja frecventă Înainte de război, era aproape universală În 1960: În acel an exista un aparat de radio la fiecare cinci persoane În URSS, unul la fiecare patru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
persoane În Franța, Austria și Elveția, unul la fiecare trei persoane În Scandinavia și Germania de Est. Practic, fiecare familie avea un radio 19. Majoritatea aparatelor domestice evoluaseră puțin de la unitățile mari, greoaie, cu lămpi, din deceniile interbelice. Exista, de obicei, unul la o familie. Era pus la loc de cinste În salon sau bucătărie: când familia se reunea, era musai să Îl asculte. Chiar și radiourile pentru mașină s-au modificat puțin: familia călătorea Împreună și asculta Împreună; părinții alegeau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nouă din zece oameni În Franța avea un radio, două treimi din aparate erau modele portabile. Tinerii nu mai erau nevoiți să asculte În familie știri și piese radiofonice pe gustul adulților, programate la „orele de ascultare ale familiei”, de obicei după masa de seară. Acum aveau propriile lor programe - Salut les copains pe postul național francez, Pick of the Pops pe BBC etc. Radiourile individualizate au dat naștere programelor adresate unui anumit segment; cum sistemele naționale s-au adaptat cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au coborât peste tot. Mersul la cinema a ținut mai mult În Europa mediteraneană - În special În Italia, unde nivelurile de audiență au rămas constante până la mijlocul anilor ’70. Dar atunci italienii nu numai că mergeau la film regulat (de obicei săptămânal), ci erau și mari producători de film: În Roma de la mijlocul deceniului al șaselea, industria filmului era al doilea mare angajator după industria construcțiilor, făcând nu numai filme clasice ale unor faimoși auteurs, dar și (mai profitabil) zeci de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1965, Ministerul Educației din Italia a desființat examenul de admitere la facultate și numărul fix de locuri. Învățământul superior, cândva un privilegiu, era acum un drept. Rezultatul a fost catastrofal. În 1968, Universitatea din Bari, de exemplu, care avea de obicei 5.000 de studenți, se lupta cu peste 30.000. În același an, Universitatea din Napoli avea 50.000 de studenți, iar cea din Roma 60.000. Numai acestea trei, luate la un loc, aveau acum mai mulți studenți decât
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tinerilor europeni nu s-au schimbat nici atât de rapid, nici atât de radical pe cât voiau ei să creadă. După sondajele contemporane, nici viața sexuală a studenților nu era foarte diferită de cea a generațiilor anterioare. Libertinajul anilor ’60 era văzut, de obicei, la antipodul anilor ’50, prezentați (oarecum pe nedrept) drept o eră constipată de rectitudine morală și cenzură emoțională. Dar, În comparație cu anii ’20, cu faimosul fin-de-siècle sau cu viața semimondenă din Parisul anilor 1860, „Swinging Sixties”erau destul de cuminți. Pentru că dădea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lui Hans-Ulrich Wehler la Universitatea Bielefeld din Germania de Vest. Lucrările savanților din aceste grupuri și instituții nu erau neapărat iconoclaste, fiind adeseori, deși de foarte bună calitate, convenționale din punct de vedere metodologic. Dar erau declarat interpretative, dirijate de obicei de o opinie politică non-dogmatică, dar inconfundabil de stânga. Marcată de sociologie, noua istorie acorda o importanță crucială clasei, și mai ales claselor sociale inferioare. Scopul ei nu era doar să nareze sau să explice un moment istoric dat, ci
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și a discipolilor săi. La un sfert de secol după ce Troțki a fost ucis În Mexic de un asasin stalinist (și În mare măsură din această cauză), existau partide troțkiste În fiecare stat european unde nu erau explicit interzise. De obicei erau mici, conduse, după modelul fondatorului eponim, de o figură charismatică și autoritară care dicta doctrine și tactici. Strategia caracteristică era „infiltrarea”: troțkiștii activau În cadrul organizațiilor de stânga (partide, sindicate, societăți academice), Încercând să le colonizeze sau să influențeze deciziile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a produs mai târziu decât În alte părți, iar tranziția de la o societate agrară a fost mai abruptă. În consecință, neplăcerile primului val de industrializare s-au suprapus și ciocnit cu șocul modernității. Forța de muncă necalificată și semicalificată - de obicei din Sud, În majoritate feminină - nu fusese absorbită de sindicatele tradiționale ale lucrătorilor (bărbați) din Nordul industrializat. Vechile tensiuni dintre salariați și patronat erau acum dublate de disputele dintre calificați și necalificați, membri de sindicat și muncitori fără afiliație. Lucrătorii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să guverneze prin decret - ceea ce a suscitat teama generală că Bonnul era În pragul colapsului, precum Weimar cu 35 de ani Înainte. Sectele extremiste din ce În ce mai violente ale studenților germani - K-Gruppen, Autonome, facțiunea radicală a SDS - erau toate declarat „marxiste”, de obicei marxist-leniniste (adică maoiste). Multe erau finanțate discret de RDG sau de Moscova, lucru pe atunci ignorat de marele public. În Germania, ca peste tot, Noua Stângă a păstrat distanța față de comunismul oficial - care În RFG oricum nu conta. Însă radicalii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]