56,980 matches
-
ratată, a explicat el. Zece ani mai târziu, În Polonia domneau privilegiile, ineficiența și cenzura. Comuniștii pierduseră pulsul națiunii, iar reprimarea lui Kuroñ, a lui Modzelewski și a criticilor formulate de ei indica declinul partidului - și al țării. Ko³akowski, după obicei, a fost exclus din partid ca „burghez-liberal”, deși colegii lui de la Universitatea din Varșovia au amintit cu vitejie titlurile sale de noblețe marxiste, recunoscute pe plan internațional. Douăzeci și doi de scriitori și intelectuali comuniști de marcă au scris Comitetului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Dintre cei rămași, mulți au fugit, dacă au putut, pentru a scăpa de persecuțiile din ultimii ani ai lui Stalin. Mai existau comunități substanțiale În Polonia și (mai ales) Ungaria, dar cei mai mulți dintre membrii acestora nu erau practicanți și, de obicei, nu se considerau deloc evrei. Unii dintre cei născuți după război nici nu știau că sunt evrei - din prudență, părinții lor preferau să-și facă uitată originea 8. Mai ales În Polonia, numeroșii comuniști evrei - unii cu funcții de partid
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
resimțite În Cehoslovacia mai puternic decât oriunde, În mare măsură pentru că, așa cum am văzut, era realmente o societate dezvoltată, burgheză - spre deosebire de celelalte țări intrate pe orbita Uniunii Sovietice. Principalele victime ale terorii staliniste În Cehoslovacia au fost intelectualii, proveniți de obicei din clasa de mijloc, În majoritate evrei. Alte segmente din societate au fost mai puțin afectate. O trăsătură distinctivă a anilor ’50 În teritoriile cehe și slovace a fost mobilitatea socială ascendentă a muncitorilor sau, mai exact, mobilitatea socială descendentă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sinonimă cu cauza republicană În războiul civil spaniol, În parte fiindcă cererea străveche a bascilor de a li se recunoaște diferența contraria profund instinctul centralizator și misiunea autoimpusă a corpului ofițeresc spaniol: consolidarea statului. Tot ce era specific basc (limba, obiceiurile, politica) a fost reprimat cu agresivitate În anii lui Franco. În ciuda propriilor instincte centripete, dictatorul spaniol a mers până Într-acolo Încât a acordat Navarrei (regiune care nu a fost niciodată atât de clar individualizată precum cea bască sau catalană
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prielnic capitalului străin. La Început, junta avea chiar o susținere largă În regiunile rurale din care proveneau membrii ei, mai ales după ce În 1968 a prescris toate datoriile țăranilor 4. Dar instinctele autarhice ale coloneilor au favorizat Întoarcerea la vechile obiceiuri naționale de substituție generală a importurilor: producția inferioară a agenților economici locali ineficienți era protejată Împotriva competiției străine. Grecii din clasa de mijloc urbană, care inițial răsuflaseră ușurați când se Încheiase cearta politicianistă, erau lezați În interesele lor (ca producători
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sfârșitul anilor ’70 se discuta mult și aprins despre așa-zisa „neguvernabilitate” a Marii Britanii: impresia generală era că politicienii au pierdut controlul nu numai ca factori de decizie, ci și ca patronat sau forțe de ordine. Partidul Laburist, vulnerabil de obicei la acuzația că nu putea dirija economia, după „iarna vrajbei” a fost acuzat că nu putea să conducă nici măcar statul. În campania pentru alegerile din 1979, conservatorii au mizat nu doar pe nevoia de rigoare economică și management financiar adecvat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
câștigat Împreună mai multe voturi decât Mitterrand și Marchais (acesta din urmă a obținut doar 12,2%). Dar, două săptămâni mai târziu, În al doilea tur de scrutin, Mitterrand a obținut sprijinul socialiștilor, comuniștilor, ecologiștilor și chiar al troțkiștilor, de obicei necooperanți. Procentul lui era mai mult decât dublu față de cel din primul tur: Mitterrand l-a Învins pe Giscard d’Estaing, devenind primul șef de stat socialist din Europa ales prin vot direct. El a dizolvat prompt parlamentul, organizând alegeri
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
automobile Renault (recent salvată de la faliment În 1985 printr-o uriașă infuzie de capital din partea statului). Pe piețe, ca și În grădini, francezii doreau să controleze creșterea. Ei au preferat să-și păstreze o anumită capacitate de intervenție, reținând de obicei o parte din acțiuni chiar și la firmele private. Astfel, În Franța, privatizarea Însăși a fost un proces strict reglementat - pachetele majoritare au ajuns exact la firmele și Întreprinderile pe care statul se putea baza, iar investitorii internaționali au rămas
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
est-germană de unii dintre cei mai cunoscuți protestatari ai săi. Nici o altă societate comunistă nu avea un doppelgänger vestic cu aceeași limbă. Tentația de a părăsi țara a fost astfel Întotdeauna prezentă, iar „dreptul la libera circulație” se afla de obicei pe primul loc pe lista drepturilor de care se ocupau scriitorii și artiștii din RDG. Dar mulți critici „interni” ai regimului est-german nu și-au abandonat nici țara, nici vechile convingeri. La sfârșitul anilor ’70, RDG era singura țară comunistă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din economie erau tocmai sursele puterii și autorității lor. Pentru a reforma economia, partidul trebuia să se reformeze mai Întâi pe sine. Nici această idee nu era nouă: epurările periodice din vremea lui Lenin și a succesorilor săi proclamau de obicei aceleași obiective. Dar timpurile se schimbaseră. Oricât ar fi fost de opresivă și retrogradă, Uniunea Sovietică nu mai era o tiranie totalitară criminală. În monumentalele cartiere de locuințe construite de Hrușciov, cele mai multe familii sovietice locuiau acum, cu chirii mici, În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de ani În urmă nici nu se auzise de națiuni și naționalități - apariția unor instituții și intelighenții grupate În jurul unei „capitale” sau al unui centru urban național. În Caucaz sau În republicile din Asia Centrală, prim-secretarii Partidului Comunist erau de obicei selecționați din grupul etnic majoritar. Firește că, pentru a-și asigura dominația pe feuda lor, acești oameni căutau să se identifice cu propriul „popor”, mai ales după ce În aparatul central de partid Începuseră să apară fisuri. Partidul se dezbina sub
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tăcere oficială a adus beneficii reale. Generația postbelică În formare a fost Încurajată să se considere „iugoslavă”, și nu „croată” sau „macedoneană”, iar mulți - mai ales dintre cei tineri, cei educați și cei din mediul urban În expansiune - au deprins obiceiul 1. Pe intelectualii mai tineri din Ljubljana sau Zagreb nu-i mai interesa trecutul eroic sau zbuciumat al străbunilor. În Sarajevo, capitala cosmopolită a Bosniei, 20% din locuitori se descriau În 1980 ca „iugoslavi”. Poate că Bosnia nu e reprezentativă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
alocați În decurs de trei ani. Estimarea s-a dovedit de un optimism exagerat. De Îndată ce războiul din Bosnia s-a Încheiat și agențiile internaționale au sosit la fața locului pentru a asigura pacea, interesul internațional a pălit. Uniunea Europeană, ca de obicei, era absorbită de propriile griji instituționale, iar Clinton, acaparat mai Întâi de alegerile din țară, apoi de expansiunea NATO și de instabilitatea Rusiei lui Elțîn, nu a mai dat atenție crizei din Balcani. Dar, cu toate că Bosnia, Croația și Slovenia erau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dovezi indubitabile că, sub pretextul acestui conflict, Belgradul plănuia să „Încurajeze” exilul albanezilor, obligându-i să-și părăsească pământurile și mijloacele de trai pentru a scăpa cu viață. Toată iarna 1998-1999 au circulat rapoarte despre incursiuni ale poliției sârbe - de obicei, execuții În grup ale uneia sau a mai multor familii extinse, uneori ca răspuns la atacuri ale UÇK - menite să terorizeze comunități Întregi și să le Împingă la exod În Albania sau Macedonia. Reacțiile internaționale erau contradictorii. SUA și majoritatea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
așadar un preț ridicat. În primul rând un cost economic. Nu Întâmplător, Belgia avea la sfârșitul secolului XX cea mai mare datorie publică (raportată la PIB) din Europa de Vest - e costisitor să dublezi fiecare serviciu, fiecare Împrumut, fiecare subvenție, fiecare indicator. Obiceiul Încetățenit de a folosi banii publici (inclusiv granturile regionale primite de la Uniunea Europeană) pentru a recompensa proporțional clienții din diferitele comunități confesionale se aplica acum În politica celor două comunități lingvistice: peste tot există miniștri și secretari de stat și personal
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Strasbourg și Bruxelles și ales din 1979 prin vot direct, exercita o funcție de supraveghere care s-a extins cu timpul (Tratatul de la Roma Îi atribuia o funcție strict consultativă), dar nu avea drept de inițiativă. Deciziile necontroversate erau luate de obicei la Bruxelles de experți și funcționari civili. Politicile care puteau afecta electorate importante sau interese naționale erau dezbătute În Consiliul de Miniștri și se soldau cu compromisuri alambicate sau aranjamente costisitoare. Ce nu putea fi soluționat rămânea pur și simplu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și angajați proveniți cel mai adesea din comunități de emigranți sau descendenți ai acestora (arabi În Franța, turci sau kurzi În Germania, sud-asiatici În Marea Britanie). La acestea trebuie adăugată economia „gri” din sudul Europei, apreciabilă ca pondere și bazată, de obicei, pe legături de familie. În Italia, unde totul, de la pantofi la textile și piese de schimb, era produs și distribuit sub limita legalității, se estima că În 1997 acest sector „informal” generase cel puțin un sfert din PIB. În Portugalia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de ocupare), ci și de rasă: la mijlocul anilor ’90, rata șomajului printre tinerii de culoare din Londra era de 51%. Săracii, ca Întreaga Europă la acest sfârșit de secol, erau de o izbitoare diversitate etnică -„multiculturali”, cum sunt descriși de obicei, ca o recunoaștere a faptului că mulți olandezi, germani sau britanici de culoare sunt copiii sau nepoții imigranților marocani, turci sau pakistanezi. Orașe ca Rotterdam sau Leicester erau atât de multilingve și multicolore, Încât un localnic Întors acasă după o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
regurgitare atavică și nostalgică a trecutului fascist al Europei. Fortuyn sau Kjærsgaard În nici un caz nu puteau fi categorisiți ca atare. Amândoi menționau scrupulos că luptă pentru conservarea tradiționalei toleranțe din țările lor - amenințată, susțineau ei, de fanatismul religios și obiceiurile retrograde ale noilor comunități musulmane. Partidul Libertății din Austria nu era nici el o mișcare nazistă, iar Haider nu era Hitler. Dimpotrivă, el și-a subliniat insistent trecutul postbelic. Născut În 1950, Haider avea „Die Gnade der späten Geburt”, norocul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fragilitatea instituțiilor și a moravurilor, cât costul tot mai mare al democrației Într-o societate modernă. Politica (stafful, publicitatea, consilierii) costă. Fondurile publice de care dispun partidele politice sunt În Europa strict limitate prin lege și tradiție și folosite de obicei numai pentru campania electorală. În trecut, dacă aveau nevoie de mai mult, politicienii apelau la susținătorii obișnuiți: colegi de partid, sindicate (În cazul stângii), afaceriști și corporații private. Aceste resurse erau acum pe sfârșite: numărul membrilor de partid scăzuse, sindicatele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ani nu au mai fost periclitate În Occident și care sunt deja axiome pentru tânăra generație din toate statele UE. Ce Îi leagă pe europeni, chiar și atunci când sunt dezamăgiți de un aspect practic sau altul, este ceea ce numim de obicei (și În contrast revelator cu „stilul de viață american”) „modelul social european”. XXIIItc "XXIII" Feluritele Europetc "Feluritele Europe" Am fi Înțelepți, fără Îndoială, dacă am putea cerne semnele vremii noastre și, știindu-i părțile bune și pe cele rele, să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și mai dureroase. Germanii, ca toți ceilalți În noua Europă, erau din ce În ce mai scindați de o nouă serie de distincții care sfidau diviziunile geografice sau economice convenționale. De o parte se afla o elită sofisticată de europeni: bărbați și femei, de obicei tineri, umblați prin lume și educați, care Își făcuseră studiile la două sau chiar trei universități diferite de pe continent. Calificările și profesiile lor le permiteau să Își găsească de lucru oriunde În Uniunea Europeană: de la Copenhaga la Dublin, de la Barcelona la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Își aduce aminte cu tremur ce Înseamnă să Încredințezi guvernului controlul vieții culturale, vistieria publică prin care bătea vântul era singura alternativă la impactul malefic al forțelor pieței. Sub comunism, artele spectacolului au fost mai mult destoinice decât epatante: de obicei competente din punct de vedre tehnic, dar aproape Întotdeauna precaute și conservatoare. Era de ajuns să vezi Die Zauberflöte la Viena sau la Budapesta pentru a sesiza contrastul. În perioada postcomunistă, deși s-au făcut nu puține experimente cu buget
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Își făcea iluzii cu privire la Tratatul de la Roma și la „uniunea tot mai strânsă”. Referința istorică indiscutabilă a confruntărilor fotbalistice era al doilea război mondial. În primele decenii postbelice, jucătorii din țări europene diferite nu se cunoșteau Între ei și, de obicei, nu se Întâlneau În afara terenului de joc: În 1957, atacantul galez John Charles a intrat În analele sportului transferându-se de la Leeds United la Juventus Torino pentru suma nemaiauzită de 67.000 de lire sterline, iar știrea a apărut pe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
bine organizate de prizonieri politici comuniști, În Anglia postbelică prototipul lagărului nazist nu era Auschwitz, ci Bergen-Belsen (eliberat de trupele britanice), iar supraviețuitorii scheletici filmați și vizionați În cadrul buletinelor de știri difuzate În cinematografe la sfârșitul războiului nu erau de obicei identificați ca evrei 4. și acolo, evreii au preferat să treacă neobservați după război și să nu Își povestească experiențele. Evocându-și copilăria În Anglia, Jeremy Adler, fiul unor supraviețuitori, Își amintea că, dacă acasă nu existau interdicții, oriunde În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]