5,886 matches
-
iarbă, masă lungă, cu de toate, plus un taraf. Iar în jurul mesei, în loc de scaune ori lăiți, strane de biserică! „Nu vă vine să credeți? Da, fraților, datorită lui C.S., am chefuit o zi în strane sculptate cu chipuri de sfinți!”, exclamă S. Se rîde din inerție, fără remușcări... * Credința e încă unul din secretele mele. Pînă a pleca la Liceul Militar, mă închinam ori de cîte ori treceam prin fața bisericii din sat. Duminicile mergeam la slujbă, fără părinți, singur. Odată, împins
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
De pildă, de unde i se trage boala lui cutare? Ce simplu e de răspuns că de la o răceală, de la băutură, de la fumat, de la mîncare multă sau prea puțină, de la statul pe loc, de la nesomn etc. *„Simt că mă encanaillez!,” a exclamat C. mușcîndu-și o gheruță. „Nu pot să cred una ca asta: tu doar ești puternică”, i-am răspuns. „O, dacă ai ști ce tristă-i această putere...” Apoi a trecut la „subiect”, care se pare c-a luat-o din
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
cu cele de la posturile naționale și televiziune iese următorul „buletin informativ”: - „Românii suferă de malnutriție și hipotermie” (REL, 7 ianuarie 1989); - „Cîrmaciul iscusit veghează / Noi frumuseți prefigurînd” (TV, 8 ianuarie 1989). Literatura bate realitatea? * Cînd a apărut pe ușă, am exclamat într-un fel care m-a surprins pe mine însumi: „A venit limbiotul!” Am vrut să sune a glumă, dar a ieșit un sarcasm. Porecla mi-a sugerat-o el însuși, vorbind cu o încîntare suspectă de cinism despre „trasul
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
ai gîndit ce le dai?” Dureros, răspunsul decurge din cele de mai sus. Discuția ar putea să se încheie aci. Tovarășa mea de viață (mai degrabă la rău decît la bine) îmi lasă o scurtă pauză de meditație, după care exclamă: „Ciudat, cum de unora le merge mereu din plin, iar nouă parcă numai ne crapă!” Nu comentez, pentru că acest gen de comparații nu intră în preocupările mele. Simt însă că încearcă să repereze o vină, din trecut sau în prezent
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
cum scăpa de fantasmele care Îi tot somau decolarea. „Toate-s la sol și așteaptă ceva... Nu știu de unde mirosul ăsta de mare”, citim În volumul Astre palide, publicat În 1974, la prestigioasa editură Cartea Românească. „Oh, comunitate de scandal!”, exclama adesea, nu doar În versuri, Andrei Savu, cu acea intensitate esențială pe care ulterior, Eran Sela, dublul său ebraic, n-a făcut decât s-o reitereze, la alte vârste și pe alt meridian, cu harul sfidător al Poeziei, Înfruntând, nealterată
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
fi avut, cu adevărat, motive să fiu uimit. Mesagerul revenit În România la trei ani de la emigrarea sa era un prieten. Nu știam, Însă, nici atunci, cum nu știam nici În 2001, că era nepot și fiu de fierar. „Formidabil!”, exclamam, la rându-mi, cu o Întârziere de peste un deceniu. Povestea nu o știam, povestitorul se revela și el necunoscut. * Pe Leon Volovici l-am Întâlnit spre sfârșitul anilor ’70. Am „conectat”, cum se zice, instantaneu. Locuia la Iași, ne scriam
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
elegiac și didactic, fiindcă alura profesorală o păstrează mereu. A avut un strigăt elocvent și sincer. Mă dau bătut. Când Traian a cucerit Dacia, după sinuciderea lui Decebal, costobocii s-au supus în fața puternicului cotropitor roman. Șefii de triburi au exclamat, probabil, ca și Petrașcu din Făgăraș. Primul lucru pe care l-au învățat costobocii a fost limba latină a adversarilor. Tot astfel și Niculae Petrașcu a învățat bine terminologia marxistă. Analiza sa politică se poate publica. Plângeam de milă când
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
Acum nu mai contează. — Vă pare rău că ați renunțat la umbră? — Nu, spuse Colonelul clătinând vehement din cap. Nu regret niciodată nimic. Oricum regretele nu-și au rostul. I-am luat Regina ca să-mi pot urni Regele. — Frumoasă mișcare! exclamă bătrânul. Ți-ai eliberat Regele, dar îmi pot deplasa și eu Calul. În timp ce bătrânul se gândea la următoarea mișcare, am mai pus de-o cafea. Așa ne petreceam cele mai multe după-amieze. Oricum n-aveam ce face în orașul acesta împrejmuit de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
lanțul și am întrebat-o dacă mai era cineva pe coridor. — Nu e nimeni, zise ea. Am scos lanțul, i-am deschis și am poftit-o înăuntru. Am închis imediat ușa după ea și am încuiat-o. — Miroase tare bine! exclamă ea. Pot să arunc o privire prin bucătărie? — Te rog. Dar ești sigură că nu era prin preajmă nici un individ dubios? Vreunul care se preface că repară strada sau care să aștepte în mașină... Nu, nu era absolut nimeni, spuse
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
zoologie fantastică. L-a deschis la prima pagină și a început să citească. — „Deoarece cunoștințele noastre despre Pământ sunt limitate, nu știm mare lucru nici despre dragoni. Scopul acestei cărți este să facă puțină lumină în această problemă.“ — Aha, am exclamat. A deschis apoi dicționarul la pagina la care îi pusese semn. „În ceea ce privește unicornii, trebuie să știm mai întâi și mai întâi că există două specii: una occidentală, originară din Grecia, și una orientală, originară din China. Cele două specii sunt
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
acela toată viața. A găsit într-adevăr un profesor căruia i-a istorisit toată povestea. Acesta i-a răsplătit efortul și respectivul a lăsat craniul la facultate. — Dar mult i-a mai trebuit craniului să ajungă la o facultate! am exclamat eu. — Profesorul a examinat craniul milimetru cu milimetru și a ajuns la aceeași concluzie la care ajunsese și tânărul locotenent cu optsprezece ani în urmă: craniul nu aparținea unui animal existent și nici măcar unuia care să fi fost cunoscut vreodată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
clasă, cu nenumărate rafturi aliniate. Pe rafturi, cranii albe. Cât vedeai cu ochii. Oricum, semăna mai degrabă cu un cimitir decât cu un depozit de bibliotecă. În încăpere plutea un aer funebru. M-au trecut fiori. — Vai de mine! am exclamat. Câți ani crezi că o să-mi petrec cu cititul ăstora? — Nu trebuie să le citești pe toate. Citești și tu câte poți. Dacă mai rămân, o să le citească următorul Cititor-de-vise. Să nu crezi că fug de-aici! Stau cuminți și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
multă minte pentru un individ care locuiește într-un asemenea apartament! Și pe care l-a părăsit nevasta... adăugă Pitic. Nu m-a mai lăudat nimeni așa de foarte multă vreme. M-am înroșit tot. — Îmi plac grozav presupunerile tale! exclamă Pitic. Intenționăm să punem laba pe cercetările Profesorului și să ajungem și noi cineva în hățișul ăsta al informațiilor. Suntem pregătiți, avem fonduri... avem tot ce ne trebuie. Ne mai lipsiți tu și datele Profesorului. Baza e deja creată de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
supă. Măcar trei înghițituri. Hai... trei înghițituri și gata. Te rog. Mi s-a părut atât de amară, încât îmi venea să vomit. Am reușit totuși să iau trei înghițituri. Am simțit cum prind puțină forță. În tot trupul. — Bravo! exclamă bătrânul punând lingura jos. E puțin cam amară, recunosc, dar o să scoată toate toxinele din tine. Mai dormi puțin și când o să te trezești, o să vezi că-ți e mult mai bine. Hai, liniștește-te! Stau aici cât dormi. Când
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Nu-ți face griji. Mai există un dispozitiv mai mic împotriva lor. Îl folosim în caz de urgență. Nu e chiar atât de performant, dar dacă-l luăm cu noi, cel puțin nu se vor apropia nemernicii ăia. — Bun! am exclamat eu, respirând ușurat. — Dar nici foarte simplu nu e. Bateria dispozitivului mobil ține doar treizeci de minute și apoi trebuie reîncărcată. — Și cât durează încărcatul? — Cincisprezece minute. Deci, treizeci de minute funcționează, cincisprezece minute pauză. Ar trebui să ajungă cât
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
ne simțim bine, să călărim, să cântăm și să ne petrecem timpul cum avem noi chef. Bani sunt suficienți, așa că nu vom avea probleme în sensul ăsta. Între timp, tu vei deveni un cu totul alt om. — Ce idee! am exclamat eu. Dacă mă gândeam bine, nu era rea deloc. În calitate de Computator, nu mi se putea oferi o poziție nemaipomenită. Mai cu seamă din pricina evenimentelor care s-au petrecut fără voia și știrea mea. Mă atrăgea grozav traiul în străinătate. Dar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
la arme, dar nu mă îndoiam că era vorba de un Browning sau de un Beretta. Văzusem destule filme. Avea și un cartuș de rezervă, și o cutie cu gloanțe. Presupun că știi să manevrezi așa ceva, zise fata. — Glumești! am exclamat eu uimit. N-am pus în viața mea mâna pe un pistol. — Eu mă pricep binișor. Am exersat ani de zile. Mai ales când mergeam la vila noastră din Hokkaido, mă retrăgeam printre dealuri și a mea era lumea. De la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
ajuns în cinci minute. Se pare că aparatul funcționa încă. Ne-am tras glugile pe cap, le-am legat bine sub bărbie și apoi ne-am pus ochelarii de protecție. Am trecut prin cascadă fără nici un zgomot în jurul nostru. — Ciudat! exclamă fata. Faptul că încă mai funcționează aparatul de desonorizare înseamnă că laboratorul n-a fost atacat. Dacă l-ar fi invadat, ar fi dat totul peste cap. E clar că urăsc din tot sufletul laboratorul ăsta. Așa și era. Când
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
văd despre ce e vorba. Erau clame. — Vezi? Suntem pe drumul cel bun, spuse fata autoritar. Bunicul a trecut pe-aici. Știa că o să pornim în căutarea lui și a marcat drumul cu clame ca să nu ne rătăcim. Nemaipomenit! am exclamat. — Au trecut cincisprezece minute. Hai să ne grăbim! Am mai dat și peste alte intersecții, dar nu ne-am rătăcit pentru că ne-am ghidat după clame, reușind astfel să economisim timp prețios. Pe alocuri erau gropi cu diametrul de cincizeci
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
tot. Cadoul pe care ți-l ofer Este inima mea Și visul meu vechi. În vis mi-apare un Crăciun alb. Și-acum, când închid ochii, Aud zurgălăii săniuței Și văd sclipirea zăpezii. Ele reînvie mereu în sufletul meu. — Grozav! exclamă fata. L-ai improvizat? — În mare. — De ce-mi cânți numai cântece de iarnă cu zăpadă? — Chiar, de ce oare? ... Pentru că-i întuneric și frig. În condițiile astea nu-mi trece altceva prin minte, i-am spus eu continuând să urc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
vreo doi kilometri. M-a apucat și fata de curea și m-a ajutat să mă ridic pe stâncă. — Era cât pe-aci s-o încurcăm! Dacă mai întârziam puțin, eram amândoi pe lumea cealaltă. — Bine că am scăpat! am exclamat când m-am văzut sus. Am respirat adânc de câteva ori. Până unde a ajuns apa? Fata a pus lanterna jos și a tras de frânghie, ușor. La al treisprezecelea nod s-a oprit și mi-a dat-o mie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
provocate de granulația stâncii. Bătrânul stătea lângă lampă, înfășurat într-o pătură. Din cauză că fața îi era luminată doar pe jumătate, ochii îi păreau adânciți în orbite. Doar păreau așa. Adevărul e că era sănătos tun. Credeam că nu mai ajungeți! exclamă bătrânul bucuros că ne vede. Am fost cam îngrijorat. Știam că o să urce apa, dar credeam că o să sosiți mai devreme. M-am rătăcit eu prin oraș, bunicule. Am pierdut aproape o zi până am reușit să mă întâlnesc cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
ieftine, nu ruginesc, se magnetizează imediat, pot să fac din el un lanț și să-l pun la gât... Sunt absolut grozave! Am scos un pumn de clame din buzunarul canadienei și i le-am întins Profesorului. — Ajung? Ești grozav! exclamă Profesorul surprins. M-ai salvat! Adevărul e că am împrăștiat câteva pe drum, dar credeam că nu vor fi suficiente. Ești tare deștept și prevăzător. Chiar îți merge mintea! Vă rog să mă scuzați, dar aș vrea să mă retrag
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
sprijinit coatele de o ieșitură în stâncă, am pus un picior într-o scobitură și m-am ridicat deasupra. — Am găsit-o! Vocea mea a răsunat ciudat din pricina durerii pe care o simțeam în rana ce pulsa puternic. — Slavă Domnului! exclamă ea. I-am luat lanterna din mână și am tras-o și pe ea sus. Ne-am așezat în fața grotei. Tremuram de frig. Mi se udaseră pantalonii și cămașa. Aveam senzația că înotasem într-un pahar uriaș cu apă diluată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
n-ar fi fost rău deloc să trec pe la frizerie înainte să mi se termine lumea. Nu știu ce altceva mai bun aș fi putut face în douăzeci și patru de ore. Să fac baie, să mă îmbrac frumos... și cam atât. — Ai grijă! exclamă ea. Trecem imediat pe lângă cuibul Întunegrilor. Le aud glasurile și le simt mirosul oribil. Ține-te aproape de mine! Mi-am ciulit urechile, am încercat să miros în jur, dar n-am auzit și n-am simțit nimic. Mi s-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]