9,309 matches
-
acest copil n-a văzut nici un animal până la data la care s-a început experimentarea. Înainte de aceasta copilul manifesta frică numai față de zgomote puternice și cu ocazia înlăturării suportului sau zguduirii corpului în anumite condiții. Față de animale (de exemplu șoareci, pisică, iepure, câine), atunci când i-au fost prezentate, copilul manifesta o reacție pozitivă, de apropiere și manipulare. O dată stabilite aceste condiții, Watson și colaboratoarea sa au încercat să condiționeze frica copilului, să o transfere prin condiționare de la un sunet puternic la
Metode și tehnici experimentale. Suport de curs by MIHAELA ŞERBAN [Corola-publishinghouse/Science/1002_a_2510]
-
holurile se cufundau în beznă, iar la etajele superioare ieșiseră zvonuri despre cupluri de studenți încercând periodic soliditatea catedrelor și despre exhibiționiștii, care, zice-se, te pândeau lunea și vinerea cu sexul înfierbântat. Ziua, la parter, putea fi observată o pisică alb cu gri, traversând din secretariat spre biroul decanului (secretarele spuneau că face treabă bună, pentru că mai prinde din șoareci), iar în amfiteatrul „Odobescu“ rămânea un cerșetor peste noapte. Excursia se termina abrupt, ca și arhitectura clădirii. Din holul principal
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cap. Străzile curgeau după coturi și-n spirale, niciodată drepte, iar casele, adunate în mănunchiuri mici, dar aerisite, se-adăposteau vara de soare și iarna de crivățul rusesc. Oamenii își săpaseră mici grădini, în care creșteau trandafiri, zarzavaturi și, desigur, pisici. Apăruse însă un dement la televizor, căruia apropiații îi spuneau „tovarășul Nicolae Ceaușescu“, iar lumea de rând „nea’ Nicu“ sau „Ceașcă“ (ultima denumire sugera ceva familiar și-afectuos, aproape imposibil de înțeles), și lucrurile o luaseră razna. În 20 de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
la Mihnea. Locuia-n spatele spitalului „Grigore Alexandrescu“: o stradă îngustă, pietruită, iertată de Ceaușescu. Întotdeauna mă întrebasem ce deștept botezase spitalul cu numele ăsta, ce legătură secretă descoperise între poezie și operațiile de apendicită? Acum strada părea pustie, doar pisicile urcaseră pe case și se uitau după noi. Case vechi, cu oameni vechi, cum nu se mai fac. Îi bănuiam ascunși după ferestre și-aproape mă bucuram pentru ei. Scăpaseră și de data asta. Viața lor mergea înainte, cu mirosul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
fotoliul cu brațele în formă de lei (în gura căruia derbedeii stingeau țigările la petreceri) și-un scrin strămoșesc, cu sertare grele de lemn și mânere ovale, din alpaca. Ne-am așezat pe pat, cu grijă să nu strivim vreo pisică. Mihnea a scos vinul, noi am ales paharele: mari și-adânci. Dacă te uitai prin ele vedeai toată sufrageria, cu obiectele acoperite de cearșafuri: televizorul, radioul, scaunele, până și noptierele. Parcă se pregătea cineva să se mute. Mihnea mi-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
secolul 20. Îți spun și anii, cu exactitate: 1908-1963. O suprarealistă puțin cunoscută, tablourile ei zac prin colecții particulare din Mexic și Venezuela, câteva au ajuns și-n muzeul Guggenheim, la New York. Era o frumusețe: o figură demnă, rasată, de pisică persană. A fost combinată cu Marcel Jean, Benjamin Perét și Leonora Carrington; unii zic că și cu Victor Brauner, care i-a făcut nu știu câte portrete - toată crema suprarealismului. A fost prietenă și cu Frida Kahlo, comunista. I-a meșterit tabloul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
că tipul o și citează, cu numele întreg.“ „Nu-mi place Pynchon.“, am mințit. „Cui îi pasă de fabrica de textile a universului?“ „Tipei ăsteia îi păsa. Are vreo douăzeci de tablouri pe tema asta. Și cam tot atâtea cu pisici care scot stele din blană sau explodează în raze de lumină prin cosmos.“ „Aș zice că ai studiat-o, nu glumă. S-a rătăcit vreun tablou de-al ei pe-aici sau ți-au cerut șefii o expertiză pentru o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ne-obișnuisem să nu le mai auzim țăcănind, și-acum ni se cerea s-o luăm de la capăt: altfel, de-adevăratelea, mai bine, împreună. Încă 10 ani, și încă 10, poate chiar vreo 15 peste cei dintâi. Ne confundau cu pisicile, credeau că avem nouă vieți de scos din burtă. Țara ne-oferea o șansă, nu trebuia decât s-o prindem din zbor. Mulțumesc: nu mai aveam timp, și nici răbdare. Eram câteva milioane de oameni rămași „la interval“, suspendați, prinși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
rafturi, s-au băgat în dulapuri, au făcut praf arhiva. Prin 2001, i-a trăznit cuiva ideea să scape de șoareci. Așa că s-a deplasat la adăpostul de-animale din Mamaia și-a venit de-acolo cu vreo treizeci de pisici proaspăt depuse de madam’ Bardot. Le-a adus cu furgoneta și le-a deșertat prin săli. În câteva luni, n-a mai fost picior de șoarece-n Tribunal. Căutai prin pod, după stâlpi, prin subsoluri; nimic. Dosarele - curate și-ntregi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
picior de șoarece-n Tribunal. Căutai prin pod, după stâlpi, prin subsoluri; nimic. Dosarele - curate și-ntregi, cu cotoarele intacte (poate mai lipseau niște pagini de ici-de colo, dar sigur nu le luaseră șoarecii). Trece un an, și-ncă unul. Pisicile-și fac treaba, procesele merg strună, toată lumea-i fericită. Li se dă de mâncare, se-nmulțesc, mai vin și portarii cu câteva de-acasă. Prin 2003, apare-o echipă de televiziune să filmeze la un proces și vede că lumea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
al treilea sub pantalon. Cum intrai, cum începea să te mănânce. Tribunalul dospea de purici. Nu era proces la care lumea să nu danseze sau să se ceară afară. Anul ăsta, au găsit soluția: au adus câini, ca să termine cu pisicile. E-o tropăială și-o alergătură acum prin Tribunal, de nu-ți imaginezi. Mă-ntreb ce-or să facă mai departe, când or să rămână doar câinii?!“ „Ei!...“, a pufnit Maria, întorcându-se spre Mihnea. „Asta chiar nu pot s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și-am adus sticla de țuică lângă pat. Mihnea a pus calculatoarele pe jos, unul lângă celălalt, apoi s-a așezat și el, la picioarele noastre. „Băgați-mi și mie o pernă!“ I-am aruncat un puiuleț cu model popular: pisici, găinușe, ouă de rață. Arta dobrogeană. „Așa.“ Mihnea a apucat sticla, i-a scos dopul cu dinții și l-a scuipat pe jos. Dacă mai aveam vreun dubiu legat de persoana din fața mea, acum chiar se spulberase: nu putea fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
i-am zis la ureche. Tânărul Lupu a ridicat sacoșa, deschizându-i cu grijă clapetele. Le ținea ușor, între degete, să nu se-audă declicul metalic. Maria a coborât și ea din pat și-a venit lângă noi. Pășea ca pisicile, pe vârfuri, încercând podeaua înainte să apese cu toată talpa. Lupu ne-a scos pentru a doua oară cutiuța, așezând-o pe drept, între perne. M-am uitat spre ușă: nu mișca nimic. Chiar dacă Mihnea ar fi intrat din senin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
citind intimitățile lui Paul? Și-al doilea: ce scop avea toată investigația asta pe care Mihnea o pusese la cale? Când curiozitatea trece și plăcerea se stinge, rămâne altceva: un sentiment subțire, draconic, de putere absolută, ca atunci când chinui o pisică în copilărie sau rupi aripile unui fluture. Ești imbatabil, stăpânul senin și necruțător al vieților altora; le poți smulge, le poți terfeli, te poți lăuda în public cu ele. Fără consecințe. O simplă apăsare de buton, și îngrijorările lui Paul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
culcare (Maria credea în cea cu sâmburele pe care, dacă îl înghiți, îți crește un lămâi în stomac). Prin cartier și memorie defilau apoi potăile vecinilor (doamna Fețeanu hrănea un câine care semăna cu-o vulpe grasă) și casa cu pisici de lângă linia ferată (acolo jurai că proprietarii sunt o familie de pisici, cu-o babă chiriașă). Și asta nu era tot. Maria n-ar fi putut uita degetul mare de la picior (viitorul „Bismarck“, la care n-ajungea cu mânuțele și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
îți crește un lămâi în stomac). Prin cartier și memorie defilau apoi potăile vecinilor (doamna Fețeanu hrănea un câine care semăna cu-o vulpe grasă) și casa cu pisici de lângă linia ferată (acolo jurai că proprietarii sunt o familie de pisici, cu-o babă chiriașă). Și asta nu era tot. Maria n-ar fi putut uita degetul mare de la picior (viitorul „Bismarck“, la care n-ajungea cu mânuțele și despre care mama îi spunea că are, la rândul lui, cinci degete
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
acolo găseai de toate, ca la bazar: găleți, o umbrelă de soare, mături, ipsos, ziare, chiar și-o băncuță (pe-asta o căra florăreasa în fiecare dimineață, să-și odihnească fundul de proporții biblice); în zilele bune, dormea și-o pisică pe trepte. Curtea se bălăcea în frunze. În pivniță, dacă deschideai grilajul, te împiedicai de-un motor de Isuzu. Lângă el, fiecare vecin pusese câte ceva la păstrare: un sac cu ciment, două fotolii, placaje, un monitor de calculator ars, o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
pe nouă tonuri, care schimbau gama după douăzeci de secunde, durau mai bine de trei minute și făceau CUAC!-CUAC!-CUAC! în marșarier, cu tot cu luminițe. Norocoșii își cumpăraseră de-astea sau „de perimetru“: cum bătea puțin vântul sau fugea o pisică pe dedesubt, credeai că a început războiul și te cheamă în adăposturi: săreai reflex, cu tot cu pat. Piațeta se umplea de mașini, pe lungime, lățime, rotunjime sau diagonală, lumea dădea buzna la policlinică să-și repare prostata, dantura, rinichiul sau mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
o sculă rotundă, cu un bulb în formă de conopidă, prin care ieșea aerul din foen). Nu mă imaginam făcând sex lângă un dulap de țară, cu bibelouri: uram cu-aceeași tărie piticii, îngerașii de lut, halbele mici de bere, pisicile de porțelan în rochii de mireasă și fructele de ceară sau sticlă înghesuite în vitrină. Detestam la fel de categoric interioarele muncitorești, mirosind a vișinată și motorină; oricând ar fi putut să sară din spatele ușii un bărbat gol, în șosete albe, ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
vedem la Edgar’s după ore?“ „La opt, în birt. Ultimul care-ajunge dă o bere!“ „S-a făcut. Acum dispari, am treabă.“ Observația părea inutilă. Mihnea avea felul lui ciudat și discret de-a intra și ieși din poveste, ca pisicile noaptea pe stradă. Cât despre treaba cu care mă lăudam, îmi aparținea în totalitate și bănuiam că nu-mi voi pierde timpul aflându-i dezlegarea dincolo de zidurile groase. L-am lăsat deci pe Mihnea în pace și m-am întors
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
fi mers puțin mai greu, ținând cont că orașul stă pe vreo șapte inele de apă, cărora localnicii le spun canale. Dar compatrioții noștri, perseverenți și inventivi, ar fi găsit soluția. Poate ar fi împins noaptea șlepurile cu chiriași și pisici, ocupând canalele cu zeci de anvelope uzate. Sau poate ar fi șterpelit de pe-alei miile de biciclete negre și ruginite. Le-ar fi cules răbdător, una câte una. Apoi, legate ca mormanele de ochelari din al doilea război mondial
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ferestrele Facultății, al cincilea computer țesea o imagine încă mai familiară: pe-acolo chiar fusesem, și nu doar cu mintea sau în fotoliul din fața televizorului. Printre liniile de cristal ale aplicației, deslușeam limpede oceanul, avioanele, casele cu scripeți și vaporul pisicilor, cu cei 80 de locatari instalați pe canal. În Amsterdam nu se întâmpla mai nimic, viața nu le aparținea oamenilor, ci caselor ridicate pe piloni de lemn scufundați de secole în mare. Istoria se scria departe, la 18 metri adâncime
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
-l laude pe Gavrila Ivolghin și a izbucnit în plâns? De ce blestematul de «cavaler sărman» e pomenit în scrisoarea anonimă, în timp ce scrisoarea prințului nici măcar surorilor nu le-a arătat-o? Și de ce... la ce bun, la ce bun, ca o pisică smintită, am dat fuga la el și l-am adus aici? Doamne, mi-am pierdut mințile, mare boroboață am făcut! Să vorbești cu un tânăr despre secretele fiicei tale, ba încă despre niște secrete care mai că nu-l privesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
distrugătoare chiar decât cea a bombei atomice, și povestea sa și a lui Bokonon, celălalt supraviețuitor temporar, va continua doar până când ultima picătură de apă de pe Pământ se va solidifica, peste un minut sau peste o săptămână. Titlul cărții, Leagănul pisicii, vine de la un foarte simplu joc pentru copii. Inițial, naratorul dorise să scrie o carte, analeptic și proleptic numită Ziua în care s-a sfârșit lumea, despre ceea ce a făcut inventatorul bombei atomice în ziua experimentării ei asupra Hiroșimei. În
Dicţionar polemic de cultură americană by Eduard Vlad [Corola-publishinghouse/Science/1402_a_2644]
-
în ziua experimentării ei asupra Hiroșimei. În carte, unul dintre inventatorii armei atomice este Felix Hoenikker. În ziua respectivă, din discuția cu unul din fiii omului de știință, naratorul află că acesta, de obicei distant, a încercat să joace leagănul pisicii cu copilul, mai mult speriindu-l. Cartea atrage atenția asupra iresponsabilității unor cercetători, orbi la consecințele invențiilor lor, un aspect important al ceea ce a ajuns să se numească eșecul planului iluminist, știința și tehnica scăpând de sub controlul rațiunii și ducând
Dicţionar polemic de cultură americană by Eduard Vlad [Corola-publishinghouse/Science/1402_a_2644]