6,870 matches
-
constituția, care aceea ce vezi că se petrece, nu poți pentru ca...”. Formularea abruptă și grandilocventă nu este singulară, îi corespund reacțiile vituperante ale unui patriotism puni- tiv care apelează la o formă de justiție radicală, astăzi am numi-o de reflex totalitar. Nu de puține ori am auzit vehicu- larea unui fragment inervat retoric din Scrisoarea a III‑a a lui Mihai Eminescu ca soluție radicală pentru cangrena morală a societății : „Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Nu de puține ori am auzit vehicu- larea unui fragment inervat retoric din Scrisoarea a III‑a a lui Mihai Eminescu ca soluție radicală pentru cangrena morală a societății : „Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei...”. Reflexul mentalitar care prezidează apariția celor două formulări este același. Legitimarea tiraniei are loc pe un fond de criză ; ca un remediu la disoluția generalizată a instituțiilor, a societății avem o agregare violentă a unei ordini superioare care nivelează sub semnul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
accident, el face posibilă ca multe alte personaje caragialești o reflecție asupra firii românilor sau asupra a ceea ce în eseul ei, „Ființa morală românească între pasiuni și rațiune”, Mihaela Czobor-Lupp numește „firea‑potență a românilor”. Cercetătoarea consideră că un anumit reflex mentalitar deturnează atenția românului generic de la realitate către un scenariu care pune în joc imaginarul, posibilitatea, o ficțiune alternativă. „Realitatea nu este ceeea ce a devenit, ceea ce a a căpătat formă, ceea ce s-a actualizat, ci ceea ce ar fi putut
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
spectaculoase deformări. Lefter Popescu - omul fără însușiri Istoricii literari nu au acordat prea mare importanță faptului că figurile privilegiate de Caragiale sunt cele ale funcționarilor. Lumea în care Caragiale trăia era una a unor instituții recente, a unor deprinderi și reflexe sociale noi, a unor servituți de cu totul altă factură decât cele ale lumii fanariote din care face parte Dinu Păturică „cu anteriu și cu călămări la brâu”. Ne amintim că Nicolae Filimon finaliza doar jumătate din proiectul său care
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
scara unei fictive revoluții o descoperim și în alte piese, Conul Leonida față cu Reac‑ țiunea, sau în momente precum Grand Hôtel „Victoria Română”. Având în vedere caracterul fondator al actului politic și probabil stranietatea sa într-o economie de reflex feudal, atenția pe care o suscită și ecoul probabil redimen- sionat în presă și în memoria primilor „cetățeni” nu trebuie judecat numaidecât prin prisma unui efect comic. Lipsa de măsură sau stabilirea unei măsuri care se prezintă ca o noutate
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
raționamentului paradoxal indus- tria este sublimă, când lipsește cu desăvârșire. Ori tocmai faptul că lipsește o face sublimă în această logică a lui „simț enorm și văz monstruos”, logică transferară însă faptului retoric și unei stilistici a extazului. Există aici reflexul unui mit fondator care face din contemplarea nimicului proiectului unor transformări grandioase. Con- tem plarea vidului, a golului, a nimicului, proiectează atât auditoriul, cât și pe orator în extaz, pentru că acest vid lasă un orizont infinit de posibilitate, lasă loc
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
pe deplin mesajul. O deconstrucție a dublului limbaj caragialesc o realizează cu maximă acribie Alexandru Dragomir în eseul pe care-l consacră Scrisorii pierdute. Citit cu atenție acest dublu limbaj definește mai bine un stil în politică, o serie de reflexe mentalitare, și în cele din urmă un complex identitar. O parte din enunțurile catalogate drept inepte sunt formele sublimate în paradox a unor judecăți pertinente în microsocietățile convulsionate de delirul politic sau de pasiuni mai mult sau mai puțin avuabile
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care ne transmite că-și conservă supraviețuirea indiferent de reu- șită sau de catastrofă. În cazul reușitei, toți supraviețuiesc, în cazul eșecului unul singur scapă. În cele din urmă, aceste deformări spun mai mult și într-un fel memorabil despre reflexul mentalitar care configurează complexele identitare românești decât apoftegmele sofisticate. Noua Republică, Fiesta și Boborul B în loc de V, B în loc de P, comerțul simbolic al excesului este reprezentat și fonetic la Caragiale. Exploziva ăoclusivaă bilabială B înlocuiește consoana din aceeași categorie P
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
publicat în Revista cercului literar, la chiar apariția ei în ianuarie 1945. Cornel Regman identifică un stil, „o desinvoltură persiflantă”, un fel monden de a fi al membrilor „dinastiei” Caragiale, pe care-l apropie dandysmului în care deslușește și un reflex patologic în latura bastardului Mateiu. „E o poză acesta, un soiu de „dandysm” al Caragialeștilor, sau mai degrabă un maniacalism care poate fi întâlnit în forme felurite chiar la scriitorul mare de mai târziu, cât și - într’o mixtură mai
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
lirici- zată patetic de un Octavian Goga sau convertită filozofic în poezia și filozofia lui Lucian Blaga către urbanismul demistificator și adesea suburban al „momentelor” și „schi- țelor” lui Caragiale, sensibilitatea tânărului Doinaș are de trecut niște hopuri cuantificate ca reflexe mentalitare. Ethosul ardelenesc se confruntă cu amoralismul munte- nesc desfășurat pe o arie largă, decelabil în acțiunile per- sonajelor caragialești : cinism, superficialitate, tendință odioasă spre moft și zeflemea, „un împrumut caracteriologic adus din Levant”, adică din Balcania în contradicție cu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care mi-o forma- sem asupra poporului român. Amoralismul și imoralitatea personajelor caragialești transformau aria acțiunilor lor într-un infern de superficialitate și cinism, care nu putea să se împace, în gândul meu, cu spațiul spiritual româ- nesc.” Educația de reflex puritanist a ardeleanului intră numaidecât în scenă, astfel că bunul ardelean este enervat de „râsul în orice moment, râsul cu orice preț, râsul de dragul râsului” . Pentru a ieși din dilemă, Caragiale era socotit, de fapt, un scriitor „ne-realist”, un
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
unei întrebări grave, cu sens metafizic, existențial i se răspunde prin zeflemea. Contextul redactării acestui text este unul grav, cel al Revoluției din 1989 cu victimele ei. În acest context care reclamă sobrietatea, seriozitatea, reflecția îndurerată, răspunsul la tragedie este reflexul deriziv. Bășcălia repre- zintă pentru Pintilie o Soteriologie „de-a-ndoaselea”, mântui- rea nu prin reflecție ironică, ci prin enormul glumei proaste. În volumul care-i este consacrat, Bric‑à‑brac. Du cau che‑ mar réel au réalisme magique, regizorul relevă felul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
smulge admirația tuturor admiratorilor străini. Ce vedem noi ? Noi vedem clădiri noi, splendide, Arenele Romane, Cetatea lui Vlad Țepeș, Palatul Artelor și alte asemenea edificii care ne vor uimi în viitor.” Sensul distopiei devine acum mai clar prin acest scurt reflex al utopiei, fină aluzie la impetuozitatea edilitară a liderului maxim, Nicolae Ceaușescu. Comen- tariul lumpenului constituie amortizarea brutală a oricărei încercări de a străpunge obscuritatea locului destinat tutu- ror prăbușirilor și niciunei forme de elevație. Încă o dată, aceasta nu este
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
coane. Ce ură ! ! !” sau o probă de intertextualitate postmodernă cu Caragiale în poemul „Cinci” : „În beții, lupanare. Sînt Mațe- Fripte./ Privesc la comèdie, plîng./ Curat murdar. Căldură mare.” Mircea A. Diaconu relevă chiar un exces în demistificarea ludică a retoricii, reflex provenit, pe de o parte, din teama de a nu cădea la rândul său în clișeu, dar pe de altă, dintr-o fascinație față de acesta. „Or, înspăimântat că ar putea deveni prizonierul retoricii, al clișeelor, al procedeelor, Caragiale nu numai
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
locului comun. Caragiale nu practică o critică de ecarisaj lingvistic topită metatextual în proza sa, ci descoperă printre primii potențialul estetico-literar al utilizării cli- șeului și felul în care deformarea limbii devine o sursă de expresivitate și un revelator pentru reflexul mentalitar. În studiul „Fonction du cliché dans la prose littéraire” din volumul Essais de stylistique structurale (1970), Michel Riffaterre decelează două modalități de întrebuințare a clișeului : 1. ca element constitutiv al scriiturii unui autor, marcă a literarității prin raport cu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
al cotidianității, revendică acest plasament estetic. Însă realismul lui Caragiale nu este unul genuin, inocent, el devine prin deformare o reflecție asupra a ceea ce-l con- stituie, asupra resorturilor care fac din limbaj un spațiul specular încărcat de ambiguități și reflexe stranii. Să ne întoarcem însă la antiromantismul funciar al scriitorului ! Sensibilitatea romantică face loc simbolismului, ea însă continuă prin epigoni mult timp după ce „ultimul mare romantic” se stinge din viață în 1889. Însă sensibilitatea romantică a transgresat limitele genurilor literare
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în primul rând civilizația. Comicul este o expresie mai „generală” a ei, bășcălia con- stituie însă ceea ce o fixează în orizontul identității româ- nești fapt pentru care Caragiale, „cu tot ce este reprezentativ în el pentru spiritul românesc, trebuie invocat” . Reflexul acatholiei asupra persoanei empirice Caragiale constă într-o aparență a lipsei de sfințenie, bineînțeles nu în sens teologic. De la Caragiale, Noica deduce un fapt identitar fundamental, zeflemeaua, în măsură să-i caracterizeze pe toți românii, ca „exercițiul suveran al deșteptăciunii
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
chiar dacă l-am avut pe cel al răspunderii ultime -, simțul exactității în comportare, al acurateții în ceea ce producem și facem.” Filozoful român configurează un context al zeflemelei proiectând în trecut - prezentul nu mai permite astfel de identificări - ceea ce ține de reflexele mentalitare care descriu „partea blestemată” a acatholiei, culoarea ei locală. Există și o pedagogie subia- centă, o amendă pe care Noica o face acestei forme de acatholie, bășcălia, un derivat de reflex identitar al comicu- lui pe care filozoful îl
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
mai permite astfel de identificări - ceea ce ține de reflexele mentalitare care descriu „partea blestemată” a acatholiei, culoarea ei locală. Există și o pedagogie subia- centă, o amendă pe care Noica o face acestei forme de acatholie, bășcălia, un derivat de reflex identitar al comicu- lui pe care filozoful îl disociază de ridicol și de absurdul contemporan ca forme cu o mai mare detentă spirituală. Dacă trebuie să găsim genul proxim al bășcăliei, atunci acesta este flecăreala, limbuția, vorbăria. Cu termenul de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
bășcălia în două feluri, ca o formă de exces a ceva ce deja este excesiv, o ducere până la ultimele consecințe a flecărelii, ca pe o deformare a ei sau ca pe o trăsătură de caracter care se fixează genetic ca reflex identitar și atunci termenul de „antro- pologie” utilizat de Gérard Dessons este cum nu se poate mai potrivit. Pentru a defini bășcălia, H.-R. Patapievici construiește un alt dispozitiv explicativ apelând de data aceasta nu la stilistică, ci la retorică
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care s-au desfăcut din acest dat al secundarului, al perifericului, cei pe care definiția dată contemporaneității de către Giorgio Agamben îi plasează în răspăr cu epoca, în afara ei, scrutându-i obscuritatea. Din start, conchide Dragomir, marginalul nu este decât un reflex, o „deformare” similară transpunerii inexacte a Ideii în spațiul de iradiere. Expresia estetică a acestei deformări, în opinia filozofului, o constituie caricatura care se plasează deopotrivă în spațiul literaturii și al artei plastice cu aceeași condiție a minoratului și a
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
cu atât totul devenea mai frumos, mai plin de farmec dar și de pericole. Căci șoseaua urcând șerpuia când la dreapta când la stânga, iar atenția era din ce în ce mai mult atrasă de munții impozanți, rotunjiți la vârf, colorați în lumina dimineții de reflexele calde ale unei lumini ușor încețoșate. Deși aici în timpul zilei pelerinajul este foarte mare, cred că am fost primii sosiți, lucru care ne-a permis să găsim fără probleme un loc de parcare, de care, dacă am fi întârziat cu
Uimiri ?i introspec?ii by Ada G?r?oman-Suhar () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83170_a_84495]
-
am plecat spre graniță, făcând o buclă pentru a vizita Cap Caliacra, care ne-a surprins prin pitorescul său. O stâncă ce-și trimite vârful spre marea întinsă, formațiuni ale rocii roșiatice, stratificate pe orizontală, o mare cristalină, cu diverse reflexe, în funcție de adâncimile ei, o poveste venită din alte timpuri, cu 40 de fete legate de cozi, care au preferat să se arunce în mare decât sa fie pângărite de turci. Așa s-a încheiat călătoria, cu imaginea apusului de pe această
Uimiri ?i introspec?ii by Ada G?r?oman-Suhar () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83170_a_84495]
-
acțiunea sunetului și a mișcării!“. În timp, după multe săptămâni de exerciții fizice și de antrenament vocal, frustrări, bucurii și riscuri, descopeream Împreună ceva extraordinar de misterios și inexplicabil. Odată ce Începea să apară vocea, Priscilla prindea curaj să-și adapteze reflexele ei naturale la reflexele personajului. Observând-o, Îi propuneam să intre În legătură cu fiecare vibrație a sunetului, care a ajuns progresiv să emane din tot trupul. Priscilla se apropia subconștient de Medeea, uitând să-i mai fie teamă. Aceasta a fost
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
mișcării!“. În timp, după multe săptămâni de exerciții fizice și de antrenament vocal, frustrări, bucurii și riscuri, descopeream Împreună ceva extraordinar de misterios și inexplicabil. Odată ce Începea să apară vocea, Priscilla prindea curaj să-și adapteze reflexele ei naturale la reflexele personajului. Observând-o, Îi propuneam să intre În legătură cu fiecare vibrație a sunetului, care a ajuns progresiv să emane din tot trupul. Priscilla se apropia subconștient de Medeea, uitând să-i mai fie teamă. Aceasta a fost prima noastră colaborare și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]