65,481 matches
-
tărâmului nimfelor, de unde vine: „Unde cântă paiele/ Ș-unde joacă trestia”. Hrana luată de Pătru de acasă (turta de pâine) îl ferește de contaminarea cu neantul a cărui mâncare el o poate consuma doar după ce a gustat din turta de acasă, a viilor. Diavolii - donatori sunt găsiți lângă foc, după scenariul cunoscut deja, sfădindu-se pentru moștenirea de la tatăl lor: o pălărie și o mantie care fac invizibil pe purtătorul lor, un papuc care îngheață marea și o traversează și un
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
să se întoarcă, fiindcă le lipsește ajutorul magic al experienței paterne, înglobate de accesorii: „Eu, puiul mamei, știu și pe tatăl tău și te știu și pe tine unde mergi, dar întoarnă înapoi, că nu ești bine gătată. Du-te acasă și te suie în podul curții și vei găsi acolo niște zdrențe din hainele tătâne-tău din feciorie și pușca lui și sabia lui, toate de când era el tinăr; și cum o vei lua, lovește-o de pământ și se
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
sanctuarului) și tânjește să revină acolo. Dar accesul în sacru trebuie făcut respectând cutuma și ciocârlanul este pedepsit pentru intruziune. El nu merge în „Neagra Cetate” chemat, asemenea lui Aghiran, și locul distruge integritatea fizică a călătorului clandestin, care revine acasă „orb de-un ochi, șchiop de-un picior” (Chilii - Olt). Primul drum către fortăreața dominată de cromatica amorfului mutilează ciocârlanul, dar îi lasă capacitatea locomotorie, pentru că pasărea are funcția inițiatică de călăuză. Un picior care a îndrăznit să atingă pământul
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
acuză de minciună îi cunoaște acțiunile aparent în mod inexplicabil: „În pozunar îl căta/ Odoarele că-i găsea;/ La degetu-i se uita/ Și inelul că-i vedea;/ Ișlicelu-i răsturna/ Și cununa-i strălucea./ Iar Sandul, dacă vedea,/ Ibovnica le spunea,/ Acasă c-o aducea/ Și cu ea se cununa/ De se ducea pomina” (București). În felul acesta vânătoarea rituală devine „alegorie a unui scenariu erotic” care în absența legăturii totemice ciută - fecioară nu poate fi înțeles. Această observație o face Mihai
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
perspectiva spațiului și/sau a timpului”, atunci când naratorul simte că dimensiunea ficțională forțează prea mult capacitatea imaginativă. Sentimentul firescului nu părăsește niciodată narațiunea, indiferent de hierofaniile și minunile la care devenim martori. Mentalul tradițional românesc face omul să se simtă acasă în toate dimensiunile ontologice, pentru că ele seamănă întotdeauna cu ceva deja cunoscut. Nimic nu se înstrăinează de imaginarul moștenit și astfel cele mai terifiante apariții sunt neutralizate adeseori într-o cheie umoristică. O gradație a dramatismului este marcată prin reluarea
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
exilul românesc din perioada de după cel de al doilea război mondial, el a urmat una din cele două atitudini, cunoscute și la alte popoare. Unii au fost adepții dictonului: „ubi bene ibi patria”. Diferența sensibilă dintre modul de viață lăsat acasă și cel din țările occidentale precum și avantagiile progreselor tehnice și științifice, au fost determinante în adoptarea acestui dicton. Îmbrățișând această gândire ei merg pe calea dezintegrării naționale, topindu-și, treptat, substanța etnică în conglomeratul multinațional al unor țări ca Franța
DE TREI ORI ÎN REFUGIU. In: MEMORIILE REFUGIULUI (1940 - 1944) by Eugen Şt. Holban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/799_a_1710]
-
băieți, dar care nu după mult timp au murit în vara anului 1942. Au început problemele grele pentru familia mea deoarece tata a fost luat în armată în toamna anului 1942 când războiul era în plină desfășurare. Mama a rămas acasă la Ruseni, dar nu singură, ci însărcinată cu mine, astfel încât în vara anului 1943 am apărut eu pe lume supraviețuind deși condițiile de asistență medicală erau precare. Singură fiind cu mine micuț, mama a fost nevoită să părăsească gospodăria din
O FAMILIE VICTIMĂ A STALINISMULUI. In: MEMORIILE REFUGIULUI (1940 - 1944) by Constantin Rusanovski () [Corola-publishinghouse/Memoirs/799_a_1709]
-
unde locui, i-a primit un bătrân cu numele de Vasile Sofroni Iftimie, care bătrân era văr drept cu Vasile I.Iftimie cu tatăl Pachiței soția lui Neculai Rădășanu. Și le-a dat tot ce-a avut el: grădina de acasă de 7o prăjini, poiana de pe vale 9o prăjini și 4o prăjini islaz. Peste tot 2oo de prăjini. Vasile Sofroni Iftimie era șchiop de-un picior. Și i-a primit să stea în casa lui. Și a adus și zestrea Pachiței
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1519_a_2817]
-
suparăm cu ceva el spunea: "Ghiorghi! să fiu mafleri 5 și dârdală 6 și donț de nu te-oi spune tătâni-tu". Iar la compunerile libere, Dl. Profesor de limba Română, Gh.Ghibănescu [2] zicea: "Rădășanu trebue să fi avut acasă un bătrân foarte sfătos și ghidușos". Iar fostul nostru Director al Scolii normale:"Vasile Lupu" din Iași, Ioan Mitru, [3] îmi zicea: "ghidușule"! Am fost foarte bun de ghidușii că se strângeau toți elevi din clasă la banca mea. Bunica
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1519_a_2817]
-
sus și mă prindea. Ea mă scăpa de la bătaie, când fugeam de la legănat copii mamei. Și pot zice că am crescut mai mult pe cuptor la bunica. Ea îmi dădea mâncare multă și bună că ei erau oameni chiaburi, iar acasă la noi părinții mei erau aproape foarte necăjiți. Bunica mă lua cu ea pe la nunți și pe unde era horă în sat de fete și flăcăi. Nu se făcea horă la crâșmă și odată cu asfințitul soarelui toate fetele erau acasă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1519_a_2817]
-
acasă la noi părinții mei erau aproape foarte necăjiți. Bunica mă lua cu ea pe la nunți și pe unde era horă în sat de fete și flăcăi. Nu se făcea horă la crâșmă și odată cu asfințitul soarelui toate fetele erau acasă. Și la horă mergeau cu cineva de acasă, nu singure. Bunica Ancuța trăia foarte rău cu bunicu. Odată ducându-mă la ei, toți erau la masă și mâncau. Bunica m-a luat lângă ea și mi-a dat o bucățică
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1519_a_2817]
-
necăjiți. Bunica mă lua cu ea pe la nunți și pe unde era horă în sat de fete și flăcăi. Nu se făcea horă la crâșmă și odată cu asfințitul soarelui toate fetele erau acasă. Și la horă mergeau cu cineva de acasă, nu singure. Bunica Ancuța trăia foarte rău cu bunicu. Odată ducându-mă la ei, toți erau la masă și mâncau. Bunica m-a luat lângă ea și mi-a dat o bucățică de mămăligă și cârnaț-chișcă. La masă erau: bunicu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1519_a_2817]
-
printre poartă, dar tata a îngânat pe bunica zicând: "nioh, nioh, nioh" și bunica l-a stupit printre poartă. Și tata a zis: "las că vin pe din jos de casă și tot amu te prind". Și bunica a fugit acasă la dânsa. Și el după bunica. Și-a eșit bunicu cu pușca în mână la colțul casei pe prispă și-a zis: "să nu întri în ogradă că te pușc ca pe un câne". Și s-a oprit că de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1519_a_2817]
-
el s-a dus. Și i-a spus lui Vasile Chetreanu: "m-a trimis tata să-mi dați vreo două poame". Și Vasile Chetreanu a strigat către nevasta lui: "Catrină adă aclijda". Și când a auzit așa băetul a fugit acasă, că a crezut că-l omoară. A doua zi s-a întâlnit V. Chetreanu cu Sofroni și i-a spus: "A venit băetul tău și a cerut poame și apoi a fugit acasă", iar Sofroni Iftimie i-a spus: "dacă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1519_a_2817]
-
când a auzit așa băetul a fugit acasă, că a crezut că-l omoară. A doua zi s-a întâlnit V. Chetreanu cu Sofroni și i-a spus: "A venit băetul tău și a cerut poame și apoi a fugit acasă", iar Sofroni Iftimie i-a spus: "dacă și voi vorbiți ca dracu"! Aclijda era cârligul de la fântână. Am umblat cu preotul Ionică Grigoriu cu chiralesa dar nu mulți ani, că într-un an moșu Vasile Sofroni Iftimie Ciobănosu, m-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1519_a_2817]
-
l-am cunoscut că a murit de tânăr, dar pe Vasile Rotărescu l-am cunoscut. Era casierul gării din Iași. Era om foarte frumos și foarte bun la inimă. Când am învățat la Școala Normală mă duceam pe la el pe acasă. Doamna lui îmi da mâncare și mă primea foarte frumos. Iar el băga mâna în buzunar și-mi dădea câte o mână de bani zicând: "poate îți vor prinde bine". Dar a murit și el foarte degrabă, cam prin 1905
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1519_a_2817]
-
Stați oameni buni, nu bateți femeia degeaba, asta-i fată de gospodar, n-a furat ea perna". Și întreabă el cine a mai fost și cineva i-a spus că a fost și Donoaia. Și atunci el s-a dus acasă la Donoaia și a găsit perna în pod și a adus și pe baba Donoaia care furase perna. Și a luat baba multe bice, de a trecut-o toate nevoile. Și cine o învinuia mai tare pe mama că a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1519_a_2817]
-
Și 20 de ani a trăit mama ca tata foarte bine. Nu se sfădeau nici de feli și se înțelegeau minunat. Dar oameni din comuna Sasca l-au ales, primar și de atunci tata s-a stricat. Nu mai venea acasă când trebuia. Și când venea făcea huit și s-o bată pe mama și ea fugea la bunicu. Și așa a trăit mama alți 20 de ani cât a fost el primar. Și era și foarte supărată și chiar și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1519_a_2817]
-
și trebuia să mă dea la școală, dar nu pricep de ce m-a dat după sărbătorile Crăciunului la școală în Baea. La Moldova nu era nici punte și nici pod. Și treceam cu un car dacă era, dacă nu veneam acasă. O bucată de vreme am stat la gazdă în Baea la bunica tati Zoița dascălului Ghiorghi a Popi. Ea era o fimee foarte bună, era din neamul Macsinenilor dinspre Moldova. Gheorghe a Popei a lui Popa Vasile Șarpe era om
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1519_a_2817]
-
Toader Ghiorghițanu, încolo toți erau îmbrăcați în portul național. În vara anului 1890 am tras o foarte mare durere. Venisem de la Poiana de pe vale cu 2 care cu fân pe înserate. Tata a prins iapa noastră și m-a trimes acasă să aduc căpăstru. Eu m-am suit pe un pat în șură să iau căpăstru din cui și mi s-a părut că a strigat tata și de frică am sărit pe la celălalt capăt al patului într-un ceaun mare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1519_a_2817]
-
a adus rachiu și vin și i-a cinstit. Și căpitanul Ionescu mi-a dat mie un ban de argint, va fi fost de 2 lei. Și după aceia la nu știu câtă vreme, tot iarna și tot noaptea a venit tata acasă și i-a spus mamei: "Pachiță, căpitanul Ionescu a murit. A jucat cărți și a dat: mantaua, sabia, cizmele, sania cu cai și la urmă a scos pistolul și s-a împușcat." Asta nu-i nebunie adevărată? Să vii din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1519_a_2817]
-
a spus mamei: "Pachiță, căpitanul Ionescu a murit. A jucat cărți și a dat: mantaua, sabia, cizmele, sania cu cai și la urmă a scos pistolul și s-a împușcat." Asta nu-i nebunie adevărată? Să vii din război sănătos acasă și să te împuști singur ca un nebun? Deși eram copil mic, m-am îngrozit și deși am 86 de ani și trei luni acum când îmi scriu viața, eu n-am pus mâna pe cărți de joc, cu afurisenie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1519_a_2817]
-
a arătat Iunius Lecca, fiul generalului Lecca trădător, la moșia Radomirești în luna octombrie 1916, din județul Bacău. Și drept răzbunare i-am luat cel mai mare stog20 de pe moșie și cubat cum m-am priceput. Nu l-am dus acasă, ci l-am dat cailor armatei, să-l mănânce. Am fost dat de el în judecată, dar n-am fost găsit vinovat. Cât am stat în gazdă la mătușa Casandra Ștefan a Rotăriței, n-a fost Duminică și sărbătoare, să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1519_a_2817]
-
protopopul i-a spus diaconului Grigore Niculescu care e secretarul protopopiei: " Diacone, pune mâna pe condei și scrie: "Înalt Prea Sfințite Stăpâne, etc". Atunci am aflat eu cum te adresezi Mitropolitului. Și protopopul le-a spus celor doi tineri: Mergeți acasă și spuneți părintelui Urtoană, să vă cunune, vă dau și o scrisoare către el. Aprobarea va veni numaidecât de la sfânta mitropolie. Petrecere bună și viață fericită vă urez". Și ce nu se poate, se poate dacă ungi osia, dar nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1519_a_2817]
-
de mult îs plecați amândoi pe calea veșniciei. Mi-am pus în gând să mă duc la concurs la Școala normală la Iași, cu un elev din Cotu Băii, care trăiește și azi Vasile Lupașcu. Tata a trimis la noi acasă pe un student in litere Nicu Stupcan, era fecior preotesc din Sasca și orfan de tată, care murise. Studentul a venit la noi și apoi mi-a spus: Lupașcu reușește și tu nu. Și l-am întrebat că de ce reușește
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1519_a_2817]