KorAP: Find »[drukola/base=iubi & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...2274 2275 2276 ...2313 >

57,801 matches

Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260

Ideea nu-i străină de mentalitatea uscatului Nicolae care ține, În altă parte, să convingă că existența lipsită de iubire este fără rost. În versurile ce dezvoltă acest gînd vedem Însă prea ușor prestigiul modelului părintesc: „A trăi fără-a iubi Mă mir ce trai o mai fi! A iubi fără-a simți Mă mir ce dragoste-o fi!...” Poezia arată o oarecare virtuozitate și o iubire moderată de efecte obținute prin alăturarea noțiunilor contrastante, În genul: În rai fără tine

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
ține, În altă parte, să convingă că existența lipsită de iubire este fără rost. În versurile ce dezvoltă acest gînd vedem Însă prea ușor prestigiul modelului părintesc: „A trăi fără-a iubi Mă mir ce trai o mai fi! A iubi fără-a simți Mă mir ce dragoste-o fi!...” Poezia arată o oarecare virtuozitate și o iubire moderată de efecte obținute prin alăturarea noțiunilor contrastante, În genul: În rai fără tine e moarte, e gheață/ Ș-În iad lîngă tine

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
acest molcom itinerariu al jalei, poetul cunoaște o surescitare vecină cu extazul. Există În versuri o veritabilă euforie a dulcelui. Amorul este un „izvor dulce de Întristare”, rîurile curg „dulce” răcoritor, soarele revarsă o „lumină dulce tot cu senin”, păstor iubește o păstoriță „cu chip prea dulce, prea drăgălaș”, pămîntul geme În somn „dulce”, primăvara este o „dulce ivire”, iar priveliștea tinerimii Înrolate sub steag este de asemenea tot dulce: „ce privire dulce mie!” Tema dulcelui cheamă, În poezia lui CÎrlova

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
lună colorată și privită de departe, Părea unul din acele osianice palate, Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc; Și pustiul fără margini, și cărarea rătăcită, Stînca, peștera adîncă, În vechime locuită De al muntelui sfînt pusnic ce sîrmanii Îl iubesc. Erau dulci acele ceasuri de extaz și de gîndire, Șoptele, adînci murmure ce iau viața În pustii, A mormintelor tăcere ce domnea În mănăstire, Loc de zgomot altădată, de politici vijălii. Noaptea, totul astei scene colosală de mărire, Două nobile

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
În „vesela vale”. Aici: „Tot mișcă, Încîntă a noastră gîndire; Tot are farmec, tot este mister...”. Valea mai apare o dată În poemul Viața cîmpenească, sub forma spațiului (pierdut) al copilăriei: „Cu gîndul mă Întorceam La locurile dorite, În valea ce-atît iubeam Vedeam livada, grădina, Poteca ce des călcam, Părul Înalt și tulpina Unde copil mă jucam...” Într-un loc asemănător petrece poetul, invitat de D.V.G.C., Într-o casă clădită pe muchea unui deal, dominînd cîmpul mănos: „Este un cîmp lat, ce

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
emoție discretă, un chin care rareori se dă pe față. Figura liricii erotice a lui Alexandrescu este așteptarea.* Există o Întreagă „scenografie a așteptării” (Barthes) și ea cuprinde toate fazele: de la starea mîniei virile la resemnarea În prieteșug. „Obiectul de iubii” este la Alexandrescu nedeterminat: un nume (Eliza, Nina), o emoție, o așteptare, multe sfaturi și... atît. CÎnd se decide să-i facă portretul, poetul recurge la imagini celebre (și inconsistente): „zîmbirea-i cerească”, suflarea ei „bălsămește” aerul, figura radioasă duce gîndul

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
o prietenie amoroasă) există numeroase nuanțe. Iat-o pe aceea, văcăresciană, a plăcerii În suferință, Întărită de ideea morții: „Să mor dar la picioare-ți; să mor dar de plăcere În ceasul cel din urmă s-auz că m-ai iubit, Să strîng draga ta mînă, să simț a ta durere Vărsîndu-se asupra-mi ca balsam fericit. Și sufletu-mi atuncea pe buzele-ți să zboare, Să ia un lung, un dulce, un vecinie sărutat; Din brațele-ți, din sînu-ți să

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
dor; Tu i-ai luat ei locul În sîntul meu amor, Și valurile tale, sălbateci, furtunoase, N-au fost atît de aspre, atît de fioroase Ca fiii țării mele, ca cruda tiranie Sub care pleacă fruntea sărmana Românie! Eu te iubesc! o, mare, p-al cării sîn curat E liberă gîndirea ca valul tău spumat. De cîte ori suspinul și lacrimele mele S-au mestecat cu vîntul și valurile tele! De cîte ori pe sînu-ți sau dupe-un nalt granit, Privind cu

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
o eternă, mirifică primăvară: „Îmbălsămînd ferice locașul răpitor D-eternă primăvară, de vise și de-amor.” La Iscia, Proceda și Caprea, acolo unde lucește și delirează cerul, „blonda dimineață” despică pînzele de ceață... Fiind un poet de structură romantică, Bolintineanu iubește ceea ce Mallarmé numea „categoriile perverse”: albul și negrul, lumina și Întunericul, sclavia și libertatea, dragostea și moartea etc... Lingă răsărit este, În poemele lui, mereu un apus falnic, lingă stînca semeață o prăpastie adîncă... „Alături cu lumina e umbra care

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
și lapona Enigel). Cu lot coșmarul de convenții („luna ca o sferă, dupe-o stîncă verde”, „copila jună” cu părul bălăior ce trece „plaiul dalb” etc.) Bolintineanu figurează aici un mare mic poetic, acela din Strigoii și alte poeme plutonice. Lero-Împărat iubește o scită „dulce ca un vis” și ursita rea i-a prezis că soarele dimineții, de-l va prinde, Îl va risipi Într-o rouă dulce. Ceea ce se și Întîmplă: „Pe un drum de piatră domnul Își repede Sprintenu-i fugar

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-n astă lume Nu pot să trăiesc...”, Însă justificarea nu este primită, amorul fără onoare este respins: „Ce zici tu, o, neferice, MÎndrul meu iubit”... Mărioara găsește, În fine, o soluție convenabilă: pleacă la luptă Împreună cu bărbatul pe care Îl iubește preferind să moară pentru țară decît să trăiască În rușinea lașității. Alte femei sînt mai intratabile. Domnul Țepeș „se răpește” de fata de la Cozia, Însă fata nu acceptă pînă ce domnul nu dovedește că poate să-și dea viața pentru

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
car. Că În roche de mireasă Ea pe mine m-a-mbrăcat, Și mi-a pus pe frunte leasă De lilițe de grenat.” Păstorul, rău filozof, face reflecții despre viața ce trece repede și despre junia ce trebuie să se grăbească: „—... să iubim, Omul un minut trăiește Timpul nu Îl mai găsim!” Alt păstor, care face aceeași facilă teorie, aspiră să intre cît repede sub jugul Ciliei, păstorița necredulă: „Sub ast jug de rozioare Și de crini, eu voi a sta”. Coborît, aici

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
erosul se reabilitează În Fata din turn unde legea morală, netulburată, ocrotește din nou un mare sentiment. Copila română preferă să putrezească În Închisoare decît să cedeze concupiscentului episcop grec de la Bitolia. Pentru a ușura durerea Țintarului pe care Îl iubește, fata lasă cu limbă de moarte (intervine din nou sublima mistificație din Miorița): „Ci să-i spui că-s vinovată, Că de mult l-am fost uitat... Să nu sufere-ntristat Ci pe loc să fiu uitată...” O figură nouă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
fastuos decor pentru delicate gesturi intime. Sprijinită de pieptul răpitorului, Trestiana zîmbește, din văzduhuri, „ca un vesel meteor”, iar Făt-Frumos, Într-o beatitudine totală, „duce raiului din stele al pămîntului odor”. Răpire simbolică, voiaj pur literar, mesaj fără conotații. Alecsandri iubește și el, ca toți romanticii, departele (sau Îndepărtatul), Însă nu leagă de această noțiune nici una din obsesiile lui poetice. În erotică, se va vedea, femeia este, În ipostaza cea mai nobilă, un Înger, Însă Îngerul este la el o ființă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
soarele cu albul nor, Fluturul cu plînta, rîul cu limpidele izvor. Și stejarul zice ierbei: «Mult ești vie și gingașă!ă Fluturașul zice floarei: «Mult ești mie drăgălașă!ă Vulturul uimit ascultă ciocîrlia ciripind; RÎu, izvoare, nouri, raze se Împreună iubind. Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al țării mele, MÎndră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele! Ca grădinile Armidei, ai un farmec răpitor, Și Siretul te Încinge cu-al său braț dismierdător. Umbra ta, răcoritoare, adormită, parfumată

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
de larma și fățăriile lumii. Din acest spațiu dulce, lainic, ocrotitor au dispărut Însă obiectele materiale. Căldura tandreții le-a transformat În energii volatile. Universul alecsandrian este constituit la ceasul plăcut numai din șoapte și văpăi line... * Așadar: Alecsandri nu iubește un singur peisaj. Nu mizează pe un singur tablou. Muntele, lacul, marea, valea, lunca, plaiul, cîmpia intră, ca forme sensibile de acceptare sau refuz, În peisajul său. Criticul tematist care vrea să descopere În atașamentul poetului pentru o formă de

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
o figură a beatitudinii se prefigurează aici. Sania este instrumentul acestei noi euforii. Sania ușoară are un statut dublu: este un vehicol agreabil, comod și, totodată, un cuib, un mic spațiu intim, ocrotitor: „Zi cu soare, ger cu stele... Hai, iubită la plimbare. Caii mușcă-a lor zăbale, surugiul e călare; Săniuța, cuib de iarnă (s.n.), e cam strîmtă pentru doi... Tu zîmbești?... ZÎmbirea-ți zice că e bună pentru noi.” Acest cuib de iarnă reprezintă o intimitate mobilă, euforizantă. Sania ușoară

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
vărsînd a iernii gheață; Lumina lor iubită lucește lin În viață Precum un soare dulce În veci neasfințit! Așa nu te vei stinge din minte-mi niciodată, O! suvenir puternic de dragoste-nfocată! O! timp ferice-n care minunea ce iubesc M-au deșteptat În raiuri cu glasu-i Îngeresc!” Există un Alecsandri galant, monden, productiv autor de dedicații, versuri ocazionale trecute În albume. Dedicațiile epuizează retorica luminii solare și a florilor. Într-un loc (Buchet) aduce elogii calului favorit al domnișoarei

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
starea minții mele, și nici unul din darurile ce numeri asupra mea nu este vrednic de rangul ce au cîștigat În inima dumitale. Aceasta mă face să mă cutremur cu totul gîndind la puțin meritul ce poate avea orișicine pentru ca să te iubească di pi vrednicie. Nu mă bucură stihurile ce am făcut, cît, pentru că au dobîndit plăcere și iscălitura dumitale, cu care pot să fie plăcute la ochii tuturora. Dumita mă cinstești a zice că dau suflet unor rînduri ce potrivesc În

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
o „copilită” și soacra, crescută În altă morală, dezvoltă ideea iuprii lumii și, fatal, a sentimentelor: „Pe cînd eram odată Ca dînsa-n lume fată Noi nu știam ce este pustiul de iubit, Dar Îns-acum o fată De tot este schimbată, Iubește cît de mică că lumea s-a iuțit”... Fata tînără pe patul morții este, tot așa, o „floarea matinală”, o „tînără suflare.”, o copiliță, În fine, care-și Încetează cîntecul În dimineața vieții. Se observă chiar un regres al vîrstei

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
de viața erosului, Într-atît Încît pentru unii (Conachi, Alecu Văcărescu) existența se confundă cu iubirea. Ideea ce se repetă cel mai des la acești profesioniști ai pasiunii este aceea că viața n-are nici o rațiune fără dragoste: „A trăi făr-a iubi Mă mir ce irai o mai fi.” Judecind cu miturile propuse de Denis de Rougemont, Conachi este un Don Juan care se ia drept un Tristan. Seducător profesionist, el cîntă (termenul potrivit aici este plînge) o pasiune aflată mereu pe

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
identifică aceste arhetipuri În ideogramele cărților de joc. Cel dintîi (semnul de pică) este viziunea intuitivă (amiciția spirituală, agape) și sugerează o pătrundere, o traversare. Pentru această categorie, dragostea nu este propriu-zis un sentiment, ci situația totală a celui care iubește. Al doilea model este Emoția sau Erosul: sufletul precede dragostea, pasiunea merge spre unicitate, pasiunea este invadatoare și Își este suficientă sieși. Semnul ei este cupa (inima), deviația tipică este mazochismul, gustul care animă pasiunea este gustul morții. Este, prin

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
niciodată Și-a trăit cu tine-unită În a ceriului tărie.” Senzualul Bolintineanu presimte și el energia cosmică a amorului În Sorin și În Conrad. O modificare s-a produs În marele univers de cînd s-a născut iubirea: „De cînd iubesc, Smarando, vezi soarele e rece, Și stelele În aer s-au stins și au pierit...” dar intuiția se oprește aici: poetul nu produce concepte, n-are sentimentul limitelor, nu c un pasionat rece. Să mai spunem o dată că În privința plăcerii

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
este Întreținut În chip deliberat. Jeluitorul ibovnic se oferă cu voluptate crudului minotaur al iubirii. Semn că cruzimea femeii este o altă formă a grației sale. Exceptînd cîteva versuri amare, Între care cele mai aspre sînt următoarele: „GÎndeam c-am iubit un Înger din ceri supt chip femeiesc, Dar n-au fost decît femeie din iad supt chip Îngeresc”, poezia lui Conachi se menține Într-o perpetuă laudă a femeii, transformată astfel Într-un obiect de cult. Așa și este obiectul

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
pe aceea a maniheismului iubirii: trecerea de la rece la cald, de la rîs la posomorală, de la viață la moarte. Această teribilă dualitate se reconciliază intr-o stare indeterminată din care romanticii vor face un concept fundamental: „acea dulce sîmțîre de-a iubi și-a pătimi”. Conachi crede că spațiul acestei Întîlniri este privirea sau, mă rog, privirea este aceea care comunică dulcea sîmțîre. Forța ochilor e uriașă. Conachi vorbește de un rapt În serie („ochii tăi ce m-au răpit”), de o

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]