6,670 matches
-
aceea au ieșit”. Și m-am liniștit. Mi-am adus aminte de Arie, de Nestorie, de Eutihie, de Iulian Apostatul și am înțeles că Adevărul nu poate fi compromis. Se compromit cei ce-L părăsesc. Cele Sfinte nu se spurcă! Ședeam pe o bancă pe la mijlocul sălii. În locul acesta, cu câțiva ani în urmă, pe altarul demolat acum, Mântuitorul cobora pentru a ni Se da nouă, celor în suferință, hrană spre Viața veșnică; aici trăisem alături de frații în suferință conștiința nevredniciei noastre
Imn pentru crucea purtată – abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce by Virgil Maxim () [Corola-publishinghouse/Memoirs/863_a_1818]
-
într-un act de înfruntare, ca un cal înainte de concurs sau de șarja de atac. Se făcuse liniște, Mihalexe s-a ridicat în picioare, mic de statură (ca și la suflet) și umflat, abia întrecând cu capul pe cei care ședeau pe scaune. Cu dezinvoltură avocățească debita tot felul de inepții, insultând trecutul de luptă națională al Mișcării Legionare și pe reprezentanții ei, învinovățind însăși credința creștină, care schimonosise gândirea lor. N-am suportat impertinența lui și m-am rugat lui
Imn pentru crucea purtată – abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce by Virgil Maxim () [Corola-publishinghouse/Memoirs/863_a_1818]
-
câtă simplitate în împlinirea acestui deziderat și cât de mult ne complicăm în viață; în afară de egoisme și ambiții personale nu mai vedem nimic și nici nu ajungem până la cel mai apropiat semen, de multe ori frate, soră, tată, mamă, care șade chiar lângă noi cu rana deschisă, nepuțincios, flămând, gol, însetat; îl batjocorim și trecem blasfemiind, ca iudeii de altădată pe Hristos când era Cruce, iar acum fiecare dintre noi suntem unul din acei iudei. Cum să-L vezi pe Hristos
Imn pentru crucea purtată – abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce by Virgil Maxim () [Corola-publishinghouse/Memoirs/863_a_1818]
-
Iau notă că, în acest loc, natura mi-a oferit un soi de bancă din piatră, pe care pun perne, și un soi de jgheab scobit în bancă, unde îmi depozitez pietrele frumoase pe care le culeg; așa încât pot să șed pe bancă și să contemplu pietrele. De la ușa din față pornește o cărare către un dig rutier cu margini povârnite, un fel de pasarelă construită de natură, care a fost înnobilată cu denumirea „drumul de pe țărm“. E un soi de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
am uitat-o; și, într-adevăr, într-un anumit fel, cred că am uitat-o: o tendinț\ care vădește, poate, că nu există decât o singură interpretare posibilă a fenomenului. Dați-mi voie să vă descriu ce s-a întâmplat. Ședeam, cu carnetul de însemnări alături, pe niște bolovani chiar deasupra „muntelui“ meu și mă uitam la apă. Soarele dogorea, marea era calmă. (Așa cum am descris-o în primul paragraf al acestor notații.) Cu puțin înainte, privisem cu intensitate la o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
o vază mare cu trandafiri albi parfumați, ceea ce îmi inspira tot felul de aprehensiuni incoerente, neconceptualizate. Timpul suferise o profundă răsturnare, și simțeam felurite rămășițe întunecate ale unui trecut îndepărtat desprinzându-se din adâncuri și începând să urce spre suprafață. Ședeam, simțind cum mi se face rău și citind cele Zece Porunci, înscrise aproape ilizibil pe o pancartă cafenie din spatele rozelor, și încercând să nu acord prea multă atenție Poruncii a zecea și celei de-a șaptea; mă străduiam totodată să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
să mă concentrez; și, pe Dumnezeul meu, există destule lucruri asupra cărora trebuie să mă concentrez, în seara asta voi lua trenul și mă voi întoarce acasă. (Acasă? Acasă.) Am telefonat taximetristului din sat să mă aștepte la gară. Acum șed la o masă șubredă, lângă o fereastră pe care mi se arată creștetul penat al unui platan verde, foarte prietenos, și dincolo de frunzele lui în ritmică legănare, un talmeș-balmeș de ziduri și ferestre și coșuri și calcane zidite din cărămida
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
ai scăpat de toate, fără impozite, blestemat de liber și fără impozite. Da, da, eu trebuie să mă străduiesc să obțin blestematul ăsta de divorț, dar asta înseamnă să comunic cu Pamela și nu pot - nu pot suporta ideea să șed alături de ea, sau să încerc să mă așez, noi nu mai ședem unul în prezența celuilalt, și să încercăm să schițăm un plan rațional de a scăpa unul de altul. Poate că nici n-o dorește. Poate că-i convine
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
Da, da, eu trebuie să mă străduiesc să obțin blestematul ăsta de divorț, dar asta înseamnă să comunic cu Pamela și nu pot - nu pot suporta ideea să șed alături de ea, sau să încerc să mă așez, noi nu mai ședem unul în prezența celuilalt, și să încercăm să schițăm un plan rațional de a scăpa unul de altul. Poate că nici n-o dorește. Poate că-i convine să locuiască aici și să utilizeze casa asta ca bază pentru ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
de-a doua căsătorie a lui dăduse greș; m-ar fi cuprins o oarecare amărăciune dac-aș fi știut că am fost cauza involuntară a fericirii lui en deuxième noces. Asemenea sentimente nu-mi fac onoare; dar sunt foarte comune. Ședeam în sufrageria spațioasă și frumoasă din apartamentul lui Peregrine. Masa era acoperită cu o față de masă albă, foarte pătată cu vin, și arătând ca și cum nu mai fusese de multă vreme dezlipită de acolo. Perry își mutase în această încăpere divanul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
timp, și anume că ultima oară când fusesem în apartamentul lui James, chiar în momentul în care mă pregătisem de plecare, zărisem, prin ușă deschisă a unei alte camere, un bătrânel oriental, scund, cu un smoc de barbă, și care ședea cuminte pe un scaun. James păru puțin surprins. — Ah, acela... nimic interesant... și mă bucur să-ți spun că a plecat. Uite, claxonează taxiul. Sper să ai parte de o cină bună în tren. — Dragul meu Charles, îmi pleda Rosina
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
vedeam de ce mi-aș abandona casa în fața unei invazii, probabil de lungă durată. După aceea am ticluit o inteligentă tactică de autoapărare, și anume am luat hotărârea ca, pur și simplu, să-i povestesc totul. Era mișcarea cea mai potrivită. Ședeam în bucătărie, cu soba de gaz aprinsă, molfăind caise uscate cu brânză Cedar. Caisele uscate, mâncate cu prăjituri, trebuie să fie întâi bine muiate și mustite; însoțite însă de brânză, trebuie lăsate în forma inițială.) Eu beam ceai, iar Rosina
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
masă și încă îmi era frig, în ciuda jerseului irlandez și a coniacului (la care, până la urmă, recursesem și eu), și cu toate că soba de gaz continua să ardă. Mă pregăteam să aprind focul în cămăruța roșie, când Rosina m-a întrerupt. Ședea cocoțată pe scaun, cu un genunchi ridicat la bărbie, și purtând niște pantaloni largi de pânză albastră suflecați peste niște cizme din prelată albastră, și o bluză oarecare în dungi albastre și purpurii, strânsă în talie cu un cordon îngust
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
mine pentru asta, și într-un fel avea dreptate, uneori cred că mă condamna pe mine și mă detesta mai tare decât pe Ben. Desigur, când era mic, Titus era tot timpul speriat și stătea tăcut, era în stare să șadă toată seara pe scăunașul lui de lângă perete, palid și încordat și liniștit, înfiorător de liniștit. Mai târziu, când împlinise cincisprezece ani, obișnuia uneori să pretindă că ar fi copilul tău, și de vreo două ori i-a spus lui Ben
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
-mi capul în piept, ca un animal ursuz, apărându-mă de orice necesitate de a reflecta. Nu mă întrebam ce s-o fi petrecut la Nibletts după ce am plecat eu. Toate acestea vor depăși în curând istoria. Mai târziu, în timp ce ședeam în cămăruța roșie, tot cu capul în piept, apărându-mă, morocănos, de dimineața ploioasă, mi-am spus că, poate, într-adevăr realizasem ceva împingând situația spre punctul de criză. Da, în prezent nu era nevoie să fac nimic altceva decât
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
dragostei mele pentru Clement, metamorfozele ei fuseseră una dintre menirile și realizările cele mai importante ale vieții mele: această viață care a fost de atâtea ori în pragul ratării și totuși nu a ratat niciodată. Voi reuși oare vreodată să șed cu Hartley în fața focului și să-i povestesc despre Clement? Ar înțelege, ar dori să știe? Cât de important pare să-ți continui propria-ți viață explicându-te în fața altora, justificându-te, comemorându-ți iubirile. — Charles! — Da. — Azi la cârciumă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
părea să se fi suprapus pe fața lui, așa cum pe fața lui Gilbert se suprapusese asemănarea cu Wilfred Dunning. Și-i văzusem buza de iepure operată. Prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost: — Sunteți tatăl meu? Așa cum ședeam, înconjurându-mi genunchii cu brațele și ținându-mi picioarele ghemuite, am simțit nevoia să sar în sus, să mă bat cu pumnul în piept, să fac o declarație emoționantă, de parcă întrebarea lui necesita mai curând o celebrare decât un răspuns
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
prezint pe prietenul meu, domnul Opian. Doamna Fitch. Pornește, Gilbert! Când mașina porni în viteză pe drumul de pe țărm, Hartley se întoarse spre mine, dar nu rosti un cuvânt. Probabil inconștient, își ținea mâna încleștată de mâneca hainei mele. Eu ședeam relaxat, mulțumit să-i simt atingerea degetelor și a genunchiului. Ochii ei căpătaseră nuanța violetă, iar fața avea acea expresie de stranie încordare care, în tinerețe, îi dădea un atrăgător aer de sălbăticie. Acum, îi dădea un aer de nebunie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
pe urmă am dat colțul spre partea unde golful devenea vizibil. Aici, conform dispozițiilor mele, Gilbert își parcase mașina. Nu voiam să fie la vedere, pentru cazul în care voi fi nevoit, mai târziu, s-o mint pe Hartley. Gilbert ședea pe o stâncă și contempla apa iluminată într-un albastru strălucitor. Când mă zări, sări și veni către mine. — Gilbert, ia scrisoarea asta și depune-o imediat la Nibletts, știi, ultimul bungalov din șir. — O.K. conașule. Cum merg lucrurile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
te duci afară să stai de veghe? În regulă, termină-ți mai întâi micul dejun, o duci bine, nu-i așa? — Ce înțelegi prin „a sta de veghe“? întrebă Gilbert bănuitor. — Pur și simplu să stai, sau, dacă preferi, să șezi la capătul digului rutier, și să vii să-mi dai de veste când îl zărești pe el sosind. Dar cum să-l recunosc? După cravaș\? — Nu poate fi confundat. I l-am descris pe Ben în amănunțime. — Și dacă sare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
ai vrea să vii s-o vezi? — Nu... nu atâta timp cât e... nu! — Aha! M-am simțit cuprins de o violentă exasperare omicidă. Am alergat în casă, am urcat scările în goană și am descuiat ușa camerei unde se afla Hartley. Ședea pe saltea, cu spatele rezemat de perete și genunchii înălțați. Purta tot halatul meu negru. Se uită la mine cu ochi grei, umflați și, înainte de a fi intrat bine pe ușă, începu să-mi vorbească pe un ton tărăgănat: — Te
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
Petreceam lungi perioade de veghe stând afară, pe coridor. Mi-am așezat niște perne în nișa goală, în care îmi închipuisem eu că s-ar afla ușa secretă pe care o să se ivească doamna Chorney, reclamându-și drepturile asupra casei. Ședeam pe perne, pândind ușa camerei lui Hartley și ascultând. Uneori, când o auzeam sforăind, ațipeam și eu. Desigur, stăteam des și cu ea în cameră, discutând sau încercând să discut, sau, în deplină tăcere, îngenuncheam alături de ea, mângâindu-i mâinile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
seara celei de-a doua zile, Hartley a devenit pentru un timp ceva mai volubilă, părând să fi reflectat asupra situației, iar vorbirea să fie rodul acestor reflecții. Ceea ce a dus la un dialog cu concluzii dintre cele mai deprimante. Ședeam amândoi pe jos, ea pe saltea, eu pe podeaua goală, cu picioarele întinse, privind fereastra lungă ce dădea în salon. Cămăruța interioară, de obicei întunecată, era scăldată acum în razele asfințitului, deși strălucirea crepusculară filtra în încăpere doar o lumină
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
n-am să ți-o iert niciodată, niciodată... e ca... e ca o crimă, un omor... tu nu poți înțelege... mă rănește atât de tare... atât de tare... — Iubito, îmi pare rău, îmi pare foarte rău, nu mi-am imaginat... Șezând dreaptă, rezemată de perete, începu să plângă, așa cum n-am mai văzut niciodată o femeie plângând (și văzusem destule la viața mea). Lacrimile păreau să-i țâșnească din ochi în torente, apoi gura udă i se deschise, scoțând un fel
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
perdeaua de mărgele, atingând-o, șovăind asupra atitudinii pe care s-o adopt, când am auzit de jos o gălăgioasă izbucnire de hohote de râs, urmată de un cântec intonat de o voce de femeie. Am alergat în bucătărie. Rosina ședea cocoțată pe masă, legănându-și picioarele și fiind adulată (nu găsesc alt cuvânt mai potrivit) de Gilbert și de Titus. Purta un pardesiu ușor, foarte elegant, dintr-o stofă fină, cadrilată, gri închis, o fustă din același material, o bluză
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]