7,862 matches
-
a luminii culturilor Baden Coțofeni (în epoca bronzului) și La Tene (în epoca fierului). Fie că ne amintim de cultura Hallstatt (în epoca fierului), care a urmat din zona mediteraneană calea țărmului vestic al Pontului Euxin. Din înaltul cerului și adâncul apelor sau al pământului, aceste drumuri au început a fi vegheate de teribile zeități, sub a căror atotputernicie, omul a fost nevoit să-și înfrunte destinul în Univers. Divinități înfricoșătoare (uraniene, acvatice și telurice) au detronat-o pe Zeița Mamă
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
pe uscat spre tărâmurile noastre. Să se strecoare pe sub perdeaua de fulgere a cumplitelor furtuni. Cu vâslele rupte și cu pânzele sfâșiate, să spere, totuși, în salvare, tăind cu vârful corăbiilor talazurile care acopereau puntea. Să înfrunte monștrii fioroși în adâncuri, pregătiți să scufunde vasele și să înece marinarii. În tunetele asurzitoare, să-l invoce pe Zeus ca să-i cruțe de mânia lui Poseidon. Atât de departe se aflau tracii învecinații încât grecii doar își imaginau despre locurile aflate la miazănoapte
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
istmului ponto baltic. A curs în direcția unor regiuni mai slab locuite în timpul Antichității, aflate la miazănoapte de lumea greco romană. Devierea curentului migrator în nord a fost, în special, lucrarea Carpaților. Arcuindu-se, sub povara înfruntării coloșilor tectonici din adâncuri, Carpații au dirijat la suprafață rute complicate în această parte a Europei. Depozitarul celei mai însemnate părți a lanțului muntos, cu unghiul curburii așezat în centru, spațiul românesc avea să fie străbătut de drumuri ocolitoare. Astfel, Carpații au deviat direcția
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
principi luminați care au promovat reforme complexe. Așa a fost cazul lui Constantin Mavrocordat, care a abolit șerbia, ori a lui Alexandru Ipsilanti și Scarlat Calimach, care au reorganizat sistemul legislativ. Secole de-a rândul, din Evul Mediu prelungit până în adâncul Epocii moderne de domniile fanariote, Anatolia, dominată de Bizanț (devenit Stambul, sub otomani) a fost principala platformă de unde s-a dirijat progresul spre plaiurile mioritice. Zona micro asiatică a avut o înrâurire directă atât în epoca sa ortodoxă, cât și
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
a-și împlini și ambițiile maritime nemăsurate. Drumul cel mai scurt spre apele calde ale oceanului planetar era oarecum la îndemână. Nu trebuia decât să acapareze principatele dunărene pentru a ajunge la popoarele slave din Balcani. Uitându-ne, însă, în adâncul situației, eșecul devine perfect explicabil. Rușii, similar altor invadatori din stepe, ajunși înaintea lor în ținuturile noastre (pecenegii, cumanii etc.), nu au înțeles niște realități geografice simple. Pentru imperiile expansioniste provenite din stepă, spațiul românesc nu era decât un fund
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
europene și eurasiatice. Inevitabil, căutarea propriei măriri i-a adus și prin locurile noastre, dar spre mirarea lor, își dădeau seama că ajungeau pe un tărâm uitat de lume. Așa cum am văzut, izolarea pământurilor noastre este rezultatul încăierării titanilor din adâncuri. La suprafață, încleștarea a avut ca efect contorsionarea lanțului montan. Forma circulară, pe care o descriu Carpații în desfășurarea lor, a fost responsabilă de apariția rutelor principale. Aceste drumuri, din motive ce țin strict de accesibilitate, au ocolit arcul carpatic
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
morții. În măsele stricate de sârmă ghimpată, comunismul sfărâma și mesteca inocența. Dar candela românismului a continuat să pâlpâie, înfruntând viscolul năprasnic care sufla din străfundul Siberiei. Și nu a rezistat doar în Basarabia și nordul Bucovinei, ci chiar până în adâncurile stepei unde românii au fost exilați. Mai arde și acum până în zările îndepărtate ale Karagandei. Oricât vom căuta în istoria recentă, nu vom găsi o izbândă mai grea, dar mai frumoasă decât păstrarea limbii și a tradițiilor românești în aceste
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
fiecare războinic de la naștere până la moarte și trebuia demonstrată în orice împrejurare. Pentru a înțelege, este îndeajuns să ne amintim de daci, descriși de istoricii Antichității ca fiind cei mai viteji dintre traci. Curajul nu își avea neapărat sursa în adâncurile fluviului sacru, când, pentru a izbândi în bătăliile cu dușmanii, dacii se sfințeau, bând din apa Dunării. Izvora, mai ales, din străfundurile sufletului acestui neam neînfricat. Nepăsarea în fața morții era cheia care deschidea războinicilor porțile ferecate ale împărăției lui Zalmoxis
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
a gândi că romano catolicismul este o confesiune care deznaționalizează prin ea însăși, ci reticența noastră s-a datorat preocupării unor puteri opresoare de a se folosi de factorul religios ca instrument politic. Între zidurile cetății Pe tărâmuri scufundate în adâncul codrilor sau ridicate pe înălțimea munților, s-a întins, pe parcursul istoriei noastre, o măreață cetate. Între zidurile ei de nepătruns, ne-am adăpostit în vremuri de restriște, împinși fiind de mânia cotropitorilor vremelnici ai pământurilor noastre. Am transformat cărări de
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
autoconservare, ne-a făcut să plătim un preț uriaș. Nimic nu a fost mai greșit decât tendința de a asista pasivi la ororile petrecute în jurul nostru. Să avem curajul să ne uităm cu luare aminte spre noi înșine, căutând în adâncul nostru. Să scoatem la suprafață greșelile pe care le-am făcut în vremea totalitarismului și să le privim cu atenție, fără a scăpa niciun detaliu. Să cugetăm profund asupra lor și să ni le asumăm așa cum s-au petrecut aceste
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
timidă și rușinoasă pe care nu îndrăznim niciodată s-o mărturisim”1: aceasta e realitatea, ea nu apare în concertele de orgă ale exhibiționismului contemporan. Fără camere de luat vederi, fără ieșiri în public: invidia este un secret îngropat în adâncul ființei noastre. Nu ne mai este jenă să plângem în public, să vorbim de iubirile noastre sau de înclinațiile noastre sexuale: dar cine-i dispus să-și mărturisească bucuria de a asista la ruinarea fericirii altcuiva? Cine recunoaște că are
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
mai pot decât să-i primească în tăcere pe morții de acum. Ultima invocare adresată morților de către Hecuba, la sfârșitul piesei, o Hecuba prăvălită la pământ și lovindu-l cu pumnii - gesturi rituale, menite să cheme duhurile celor morți din adâncurile unde zac -, această ultimă invocare, așadar, nu mai este decât un ritual zadarnic. Din răposatul Priam a mai rămas doar amintirea zăbranicului așternut peste chipul lui. Pentru femeile din Troia, marii dispăruți nu se vor mai întoarce niciodată, așa cum nu
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Oedip la Colonos și Ifigenia în Taurida) sunt urmate de invocații către Pământ, către Hermes și către cel ce domnește peste împărăția morților, pentru ca aceștia să-i înlesnească sufletului regelui (psyche) ascensiunea spre lumină. Cel chemat să vină din întunecatele adâncuri este regele daimon, tatăl binefăcător, protector și totodată posesor al unei cunoașteri inaccesibile celor vii. Regele mort sau atotștiutorul. Umbra lui Darius va răspunde chemărilor în clipa evocării înfrângerii dezastruoase a oștilor ce invadaseră Elada și a naufragiului corăbiilor persane
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
apară psyche-ul răposatului rege. Invocațiile repetate ale lui Oreste, ale purtătoarelor de ofrande care compun corul și ale Electrei asociază de fiecare dată apelul către Agamemnon aceluia către Hermes, călăuza umbrelor celor morți spre meleagurile Infernului, mesager al celor din adâncuri, dar și al zeilor din înaltul cerului, mesager care face legătura între făpturile aflate la cele două niveluri ale invizibilului; Hermes pe care, invocându-l, Electra îl va ruga să transmită mesajul ei acelor daimones (vezi Perșii) subpământeni, morții protectori
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
se identifică astfel cu monstrul din vis, tot așa cum se identifică și cu fantoma răzbunătoare, dar și cu eriniile ce se adapă cu sângele vinovaților. Înainte de a părăsi scena, el îl evocă pentru ultima oară pe tatăl dispărut, care, din adâncul mormântului, va trebui să-l ajute să iasă victorios din lupta cu dușmanii. Numai că, după această victorie, ea însăși o îngrozitoare crimă, Oreste cel cu mâinile pătate de sângele mamei sale va cădea pradă furiei altor erinii, cele ale
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
va face dreptate și că vor sosi eriniile. Fantoma apărută în vis dobândește valoare de oracol. Vedeniile nopții se vor adeveri în realitatea faptelor, se vor împlini prin moarte, prin violența criminală și justițiară a lui Oreste, mesagerul morților din adâncuri. Cadavrul tragic naște fantometc "Cadavrul tragic naște fantome" Dar și cei morți de curând refuză să moară cu totul. Desigur, în finalul Electrei lui Sofocle, cadavrul Clitemnestrei, prezent pe scenă, nu este decât unealta cu ajutorul căreia - teribilă și tragică ironie
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
a minții este obsesia terorizantă a matricidului său. Delirul lui e o adevărată boală (noseis). Prin experiența tenebrelor, în care moartea se împletește cu nebunia, trece și Heracles, eroul tragic coborât de viu în împărăția lui Hades, eroul dispărut în adâncurile întunecate ale pământului, evocat la începutul piesei omonime a lui Euripide și invocat apoi, în speranța că invocația va fi auzită și că umbra lui se va lăsa văzută, căci salvarea poate veni și de la o făptură ireală. Iar când
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
au coborât în împărăția morților și s-au întors vii de acolo. Muritorilor de rând nu le rămîne decât să se uluiască de minunea, de miraculosul (thaumastos) acestei morți fără cadavru, al acestui trup răpit de zei: de cei din adâncuri? De cei din văzduh? Le mai rămâne și un loc de veci ascuns, tăinuit, un mormânt fără mausoleu și fără statuie, fără gorgan și fără stelă funerară care să-l înscrie pe Oedip în istoria unei comunități, astfel încât Ismena va
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
statuia - vizibilă însă - a eponimului locului, eroul Colonos. Oedip nu va avea un colossos. Nu va exista nici o piatră, nici o statuie unde psyche-ul lui să poată fi invocat sau evocat. Destinul lui Oedip se sfârșește în umbră și tăcere, în adâncul unei văgăuni neștiute. Statuia și fantomatc "Statuia și fantoma" Raportul dintre statuie și fantomă apare cu claritate în tragedia greacă. Colossos-ul1, amintește Vernant, este acea efigie înălțată din pământ, împlântată în sol, simplă piatră, statuie-stâlp sau statuie antropomorfă ce figurează
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
și animalic, dintre lumea de aici și cea de dincolo. Este zeul care răstoarnă ordinea cotidiană și care, „printr-un veritabil amalgam de miracole, de fantasmagorii și de iluzii”, înclină balanța când „spre înălțimi, spre o idilică fraternitate”, când „spre adâncuri, spre confuzia haotică născută dintr-un înfricoșător sentiment al ororii”. Dionysos din Bacantele este, fără îndoială, zeul parousiei (adică al celei de-a doua veniri a lui Iisus pe pământ), al epifaniei unei alterități divine cu valoare de acces la
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
violenței războinice și a furiei ucigașe aducătoare de moarte. Eroul plin de mânie, eroul-stindard al răzbunării sau al morții are, în tragedie, chipul lui Gorgo. Locuitoare a tărâmului morților, aceasta le interzice celor vii să pătrundă pe teritoriile ei. „Din adâncurile Hadesului, unde-și are lăcașul, capul lui Gorgo supraveghează, ca un paznic vigilent, frontierele domeniului Persefonei. Masca ei exprimă și conservă alteritatea radicală a lumii umbrelor, de care nici o ființă vie nu se poate apropia”1, decât dacă se transformă
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
nou același cuvânt-cheie- că aude valurile și vântul vorbind, că aude voci invizibile rostind numele lui Prospero. Iar acest nume trezește în el - așa cum întâlnirea cu stafia tatălui său trezise în Hamlet - dorința de moarte, de a-și regăsi, în adâncul mării, fiul socotit pierdut pentru totdeauna. Dar de-abia atunci când, în ultimul act, Prospero se va înfățișa dinaintea lui Alonso în veșmântul său de duce, regele se va confrunta, într-adevăr, cu dificultatea de a-și da seama dacă are
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ăsta e ca marea”, secretul magnetismului său este tocmai faptul că fascinează și sperie în același timp. Dar și Ellida fascinează și sperie. Și Ellida are conștiința apartenenței la o specie bizară: „Ce mă îngrozește e această atracție ascunsă în adâncul inimii mele”, mărturisește ea. O atracție vecină cu moartea, dar resimțită ca viață adevărată. Puterile mării sunt puteri ale morții, dar și metafore ale nenumitului, ale nemărginitului, ce cristalizează acea „sete de imposibil” pe care, îndurerat, Wangel însuși este silit
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
a metamorfozei). Uimitoare figură de magiciană rătăcitoare, cu priviri aspre și pătrunzătoare și care, printr-un ritual al cercului săvârșit de trei ori la rând în sunetele muzicii, atrage șobolanii spre mare, spre pieire, spre odihna cea veșnică din întunecatele adâncuri. Pe vremuri atrăsese astfel bărbații. Își atrăsese chiar și iubitul, care zace acum pe fundul mării, alături de șobolani. N-am putea oare vedea în ea figura geamănă, dar răsturnată a Ellidei? Căci și Ellida l-ar fi putut atrage și
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Văzându-l, micuțul Eyolf se arată deopotrivă fascinat și terorizat: „Are capul cel mai hidos pe care l-am văzut vreodată. Și totuși... mie mi se pare tare frumos”. În final, Eyolf o va urma pe Femeia cu șobolani în adâncurile mării. La rândul său, Allmers este de-a dreptul impresionat de ceea ce spune bătrâna despre jocul atracției: această forță irezistibilă, invizibilă a atracției a simțit-o el însuși în singurătatea piscurilor muntoase și a înaltelor podișuri. Într-adevăr, în universul
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]