6,798 matches
-
abia se mai țineau pe picioare, făceau figurație sau uitau replicile, nici vocea nu bătea mai departe de rândul doi. Trecutul Mariei arăta ca teatrul după care se dădea în vânt: și viu, și mort, în același timp. Uneori, se agăța de-o poză, alteori de-un vers dintr-o melodie. O urmăream închizându-se în baie, în cea mai mare tăcere. Sau în bucătărie, făcând cojile franjuri: minuscule, portocalii, maniacale. Nu trebuia să pun întrebări. Viața merge înainte, curiozitățile nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
prin bluza mulată și-o mângâiam cu toată palma pe sex. Ne tăvăleam pe parchetul laminat, în căldura și umiditatea reglată de senzori. Scaunele dormeau cuminți, fiecare cu epoca și prețul lui de catalog, iar covoarele franțuzești, arabe și persane agățate de pereți înghițeau orice sunet. Decorul îți întindea brațele, parcă tăiase cineva o sufragerie din muzeul Jacquemart-André și-o aruncase în Bucureștiul de beton ridicat de Nicolae Ceaușescu. Mai departe, trebuia să aluneci în alt secol, ca să poți povesti; în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
declanșa la maxim și riscai să pleci cu pantalonii decupați. Familiile aveau farmecul lor. Le consideram un fel de etichete, niște cărți de vizită tridimensionale pe care, în loc să le porți în buzunar și să le scoți la întâlniri, le păstrezi agățate de tine toată viața. Întotdeauna mă uitam la volumul lor, la aspect, la mișcare. Fotografiile mă ajutau și ele. Îți dădeau o bună imagine a persoanei cu care vroiai să fii. Maniile, ticurile, obișnuințele, procentajele de frumusețe sau urâțenie, inteligență
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și-o scrisoare datată 1968. E anul în care m-am născut eu, la scurt timp după ce nea’ Nicu a interzis avorturile. Ai mei nu mi-au explicat chiar așa lucrurile (mai târziu aveam să aflu că viața mea se agățase de-un fir, scăpând doar printr-o întâmplare de andrea și de baia clandestină cu oțet și apă fiartă), povestea suna altfel, ceva cu-o vizită la florărie și-un ghiveci prost ales, din cauză că se-oprise curentul. Taică-meu și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
dirijorului. Ceilalți, cunoscătorii, picoteau în primele rânduri, împachetați în paltoane și haine țepoase de blană. Era prin ’88 sau ’89, dacă nu veneai cu vestă și izmene pe dedesubt, îți clănțăneau dinții. Doar Felicia părea să nu observe, elegantă, flou-flou, agățată onorabil de brațul meu. A doua oară, fusese mai greu. Luasem un premiu și mă pregăteam să încasez cecul. Festivitatea se desfășura tot iarna și tot la Ateneu, sala fremăta de sacouri, rochii și pipe, nu puteai să arunci un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Sub masa din stânga, un copil se juca printre picioarele părinților, cu ciocolata morfolită de șnurul fesului. Era adorabil, Caragiale i-ar fi dedicat câteva rânduri. Le îndesa pe-amândouă în gură, cu metodă și dezinvoltură. Din când în când, se agăța cu mâna liberă de picioarele părinților, ca o lăcustă uriașă. Mi-am luat prin surprindere tovarășii: „Auzi, Mihnea, noi de ce n-avem familie?!“ „De unde știi că n-avem?“, a ridicat el nasul din farfurie, „Ai verificat? Ne-ai controlat acasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
un volan. Rar, sosea cineva să repare stricăciunile. Echipele de intervenție arătau ca niște bande de gangsteri, pregătite să dea lovitura. Le găseai doar cu pile sau dacă știai numărul adevărat, nu pe-ăla din cartea de telefon. Muncitorii veneau agățați de mașină, ca-n filmele cu Dinică. Purtau niște halate impresionante, lungi, fără nasturi, de culoarea peștilor morți. Dispăreau în subsol, cu lopeți și târnăcoape, uneori și cu niște furtune zimțate, inelare, bombate ca viermii de mătase. Nimeni nu afla
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
granița dintre viață și radiațiile terminale ale nervului optic, sub fluxul microscopului electronic, fojgăiau alte ființe, organizate într-o societate secretă și eficientă: nanobacteriile. Se ciocneau cu miile de milioane, tenace, vii, indestructibile. Treceau prin epoci ca particolele de praf, agățate de haine, frunți sau bronhiile plămânilor. Nimeni nu scăpa de ele. Îl morsecaseră pe Ludovic al XIV-lea și îi întinseseră gropi și creneluri pe-obraji marchizei de Pompadour. Lărgeau porii deschiși, săpau printre riduri și puncte de grăsime, mutau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
la tine. Totul trebuia împrospătat, cearșafurile, cuvertura și pernele trecute prin răcoarea metalică. Vara, iarna, oricând te plimbai sub ferestre, vedeai desfășurarea bumbacului, ca un concurs de frumusețe. Se punea o pătură dedesubt, să nu se murdărească țesătura; dacă te agățai de tocul ferestrei, puteai să pipăi și termometrele în formă de riglă, cu mercurul bleumarin indicând temperatura. „Ei, cum ți se pare?“, am întrebat-o pe Maria, mai mult de formă. Locul strălucea de modernitate, în contrast cu exteriorul. Parcă montase cineva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Pajura în sufrageria domnului Dinu. Cu o zi înainte de Crăciun, se strângea totul și rămâneau doar hârtiile și-aroma de mirodenii. Aici, copilăria părea să fie la ea acasă, puțin alcoolizată, ca amintirile mele: mânile roșii, amorțite de frig; zăpada agățată în păr și de fâșul hanoracului; globurile și insignele rare cu Moș Crăciun (adevăratul, nu impostorul din Uniunea Sovietică!) schimbate cu băieții în spatele blocului; brioșele rumenite de bunica Aneta, din coca rămasă de la cozonac (n-aveam voie să mâncăm înainte de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
viluțe de secol 18, reconstruite cu lemnăria și mobilierul de epocă. N-ai fi putut alege un loc în Grinzing care să bată mai tare la ochi. Am împins ușile și-am spus frumos „Grüss Gott“ ospătarilor. Apoi mi-am agățat hanoracul în cuier, îndesând căciula și mănușile în mânecă. Le-am făcut cocoloș, cât să nu poată fi trase sau scuturate pe jos. Obiceiul avea iz comunist, reflexul se păstra gravat în programul cerebral care dirija gesturile. Doar cui nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
trebuie să dispară, odată ce cureți tastele.“ „Imposibil.“, a ricanat inginerul, extrem de nemulțumit. „Nu e ca la spălatul pe mâini: aici îți dai jos tot sistemul nervos. Fotocaina pătrunde adânc în memorie și se instalează-n celule, neuroni și sinapse. Stă agățată de rețeaua neuronală. Nu poți s-o clătești pur și simplu.“ A urmat un nou moment de tăcere, de data asta neîndemânatică și rece. Rău-prevestitoare: și-un puști și-ar fi dat seama de asta. Așteptam fiecare să vadă ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
al secolului al XIX-lea. Tocmai aceste avantaje le-au permis acestor state, în calitatea lor de puteri dominante în matricea geopolitică a sistemului interstatal, "să reziste presiunilor la nivel de sistem ce favorizau educația de masă și să rămână agățate de forme mai vechi de organizare care le-au adus succese în trecut, chiar dacă o asemenea rezistență avea să se dovedească ca fiind dezavantajoasă pe termen lung" (Ramirez și Boli, 1987, p. 4); c) construirea retorică a educației, cale urmată
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
sinceritate, din pricina neliniștii, a tulburării, doar ca să se poată uita la cineva și să-și bată gura spunând ceva. Părea că încă mai are febră sau că măcar îl trec din când în când frisoane. Cât despre funcționar, acesta se agățase de Rogojin, nu îndrăznea nici să răsufle, îi prindea din zbor și îi cântărea fiecare cuvânt, ca și cum ar fi căutat un briliant. — De supărat, s-a supărat și poate că nu degeaba, răspunse Rogojin, dar cel mai mult m-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
patimă e chiar bolnăvicioasă. De fapt, încă nu-i înzdrăvenit. N-ar fi exclus ca de la primele zile petrecute în Petersburg să cadă iarăși la pat, mai ales dacă se pune pe chefuit. — Da? Așa vi s-a părut? se agăță generalul de această idee. — Da, așa mi s-a părut. — Problema e că asemenea istorii se pot întâmpla nu în câteva zile, ci până diseară, chiar astăzi lucrurile pot lua cine știe ce întorsătură, spuse Ganea și râse spre general. — Hm!... Desigur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
părură că s-au stins, atunci când pachetul căzuse pe ele, apăsându-le. Dar o flăcăruie albastră se mai ținea încă de o muchie a lemnului de dedesubt. În sfârșit, o limbă de foc subțire, lungă, linse și pachetul, flacăra se agăță și fugi în sus pe marginile hârtiei și deodată tot pachetul se aprinse în șemineu și o vâlvătaie vie se avântă în sus. Un „ah!“ izbucni din toate piepturile. — Măiculiță! se tângui Lebedev, repezindu-se iarăși, dar Rogojin îl trase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
negre, afumate, pe care era greu să deslușești vreun contur. Un portret în mărime naturală îi atrase prințului atenția: înfățișa un om de vreo cincizeci de ani, într-o redingotă de croială nemțească, dar lungă în poale, cu două medalii agățate de gât, cu o barbă căruntă foarte rară și cam scurtă, cu fața galbenă și plină de riduri, cu privirea suspicioasă, ascunsă și tristă. — Nu cumva e tatăl tău? întrebă prințul. — Chiar el, îi răspunse Rogojin cu un surâs dezagreabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
Vară. Ora era aproape șapte. Grădina era pustie; ceva întunecat acoperi pentru o clipă soarele care asfințea. Era zăduf; se simțeau parcă semnele îndepărtate ale unei furtuni. Starea lui contemplativă de acum conținea un fel de momeală pentru el. Se agăța cu amintirile și mintea de fiecare obiect exterior și asta îi plăcea; tot voia să uite ceva veritabil, esențial, dar la prima privire aruncată împrejur își recunoștea din nou imediat gândul întunecat, gândul de care voia atât de mult să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
Dar coborâse în grabă din vagon și se dezmeticise de-abia în fața tarabei meșterului de cuțite în clipa când se oprise și evaluase la șaizeci de copeici un obiect cu mânerul din corn de cerb. Ciudatul și teribilul demon se agățase definitiv de el și nu mai voia să-l lase în pace. Acest demon îi șoptise în Grădina de Vară, când stătea sub tei, cufundat în gândurile lui, că, dacă Rogojin ține atât de mult să-l urmărească de dimineață
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
desfăcuse plicul cu bani. Aici nu sunt câtuși de puțin două sute cincizeci de ruble, ci numai o sută. Prințe, am verificat ca să nu iasă vreo încurcătură. — Lăsați, lăsați, făcu prințul, dând din mâini spre Gavrila Ardalionovici. Nu, nici un „lăsați“! se agăță imediat și de asta nepotul lui Lebedev. Ne jigniți cu acest „lăsați“, prințe. Nu ne ascundem, spunem pe față; da, aici e doar o sută de ruble, nu două sute cincizeci, dar oare nu e totuna... N-nu, nu e totuna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
am vrut! Acum nu vreau nimic, nu vreau să vreau nimic, mi-am dat cuvântul că de-acum n-o să mai vreau nimic; lasă, adevărul n-au decât să-l caute alții, fără mine! Da, natura e batjocoritoare! De ce, se agăță el, frenetic, de această idee, de ce creează cele mai bune ființe ca să-și bată apoi joc de ele? Doar a făcut în așa fel încât unica ființă care a fost recunoscută pe pământ drept desăvârșită... arătându-le-o oamenilor, tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
parcă l-ar fi speriat și pe Ippolit. — Deci... să nu citesc? șopti el cumva temător, cu un surâs strâmb apărut pe buzele vinete. Să nu citesc? bâigui el, învăluind cu privirea toate persoanele, toți ochii și toate chipurile, parcă agățându-se iarăși de toți cu fosta lui expansivitate îndreptată parcă asupra tuturor. Vă e... teamă? se răsuci el iarăși către prinț. — De ce? întrebă acesta, schimbându-se din ce în ce mai mult la față. — Are cineva o monedă, una de douăzeci de copeici? sări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
trăi șase luni fără această «convingere»! Știam precis că am tuberculoză, și încă incurabilă; nu-mi făceam iluzii și vedeam clar lucrurile. Dar, cu cât le vedeam mai clar, cu atât mai febrilă îmi era dorința de a trăi; mă agățam de viață și voiam să trăiesc cu orice preț. Sunt de acord că atunci puteam să fiu înfuriat pe sorții tenebroși și impasibili, care au poruncit să fiu strivit ca o muscă și, firește, fără să știu de ce; însă de ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
ultima mea convingere» de acum, eu, poate, am plătit prea mult pentru ea; deci, asta am considerat necesar, pentru scopurile știute de mine, să expun în «Explicația» mea. Totuși, voi continua.“ VItc "VI" „Nu vreau să mint: realitatea m-a agățat și pe mine în cârligul ei de-a lungul acestor șase luni și uneori mă ademenea într-o asemenea măsură, încât uitam de condamnarea mea sau, mai bine zis, nici nu voiam să mă gândesc la ea și chiar făceam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
umeri, dar s-a declarat de acord cu mine; ne-am despărțit destul de politicos, lucru la care chiar nu mă așteptam. Dar în seara aceea și în noaptea aceea a fost aruncată prima sămânță a «ultimei mele convingeri». M-am agățat avid de această nouă idee, am analizat-o avid în toate meandrele ei, sub toate aspectele (n-am dormit toată noaptea) și, pe măsură ce o aprofundam, pe măsură ce-o absorbeam în mine, mă încurcam din ce în ce mai mult. O spaimă teribilă m-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]