10,800 matches
-
fierbințeala e și mai vârtoasă, că vezi muierile chicotind în fața călugărilor care cască gura; apoi se duc și se împreunează în arhondărie sau prin chiliile părinților pofticioși de câștig nelegiuit" (1974, 178-179) . Nu e inutil să amintim că Damian Stănoiu, călugărul caterisit, notează în Amintiri din mănăstire că, într-adevăr, "numai pravilele și canoanele interziceau, pe vremea aceea, accesul femeii în treburile dinlăuntru ale chiliilor, și deci și în cele particulare ale chinovioților, nu și tradiția (1962, 74, s.n.), punând în
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
iar celebrarea neînfrânată a năravurilor cărnii intră într-un regim special de sinonimie cu animalitatea. Merită amintite aici măcar două secvențe din Amintiri...123 Când ajunge la mănăstirea Căldărușani, mireanul Damian Stănoiu vede o mulțime zgomotoasă: "Ce se întâmpla? Doi călugări de vârstă mijlocie, cu părul și cu bărbile răvășite, stăteau față în față, ca doi cocoși înfuriați, grăindu-și cuvinte probabil nu tocmai călugărești și amenințându-se reciproc. Ceilalți părinți, în număr de vreo douăzeci, priveau și se amuzau" (1962
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
bătrâne "dintr-un sat vecin... despletită ca sfânta Vineri din basme, fără dinți, petecită și murdară era baba, la corp, ca și la vorbă" (1962, 85), care vine cu mare scandal la poarta mănăstirii să-și ceară plata pentru abuzul călugărului de la starețul mănăstirii însuși. Frecvența acestor scene (în proza de ficțiune, ca și în Amintiri) confirmă primatul materialității ca trăsătură esențială a universului monastic definit de Stănoiu. Consecința directă a unui asemenea accent axiologic este sentimentul valorizării superlative a lumii
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
venit mai înainte s-or fi cam îndestulat... Cei doi ieromonahi vrură să se dezvinovățească, dar arhimandritul le închise gura cu un gest autoritar. Fiule Chiril, zise el, tot monahul carele a cetit Viețile Sfinților știe că Satana îndeamnă pe călugăr să facă rău, ca și când l-ar îndemna să facă bine. A pândit o clipă potrivită și ți-a pus în minte, ca și cum te-ar fi povățuit la un lucru cuviincios, să umpli sticla numai pe jumătate. Scopul lui însă a
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
și umplu sticla" (1964, 89-90) În principiu, regulile mănăstirii definesc și reglementează un spațiu de joc. Ele se încalcă mereu, dar nu se disprețuiesc pe față. "Mai cu fereală, mai cu fereală" (1962, 58), îi ceartă un duhovnic bătrân pe călugării tineri care își povestesc aventurile erotice și bahice în gura mare. Excesul, viciul, abaterea de la canon trebuie făcute sub aparența supunerii față de acesta. Iată de ce, de obicei, regulile sunt invocate, citate numai pentru a se construi spectacolul răstălmăcirii lor. Or
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
anti-Logos-ulului forma sa de manifestare era subminarea cuvântului adevărat prin proliferarea de interpretări eretice în jurul său124. În fine, pentru polemistul Augustin, oponentul care folosea astfel cuvântul sacru era taxat drept antilogos și pseudo-exeget ambele formule desemnând vrăjmașul și acuzatorul biblic. Călugării lui Stănoiu, măcar că nu refuză ispita teologhisirii, nu au asemenea ambiții. Ei nu fac sofistică decât de dragul taifasului în sine ori în scopul dobândirii licorii bahice. În cuvântul pe care îl rostesc tace interpretarea instituțională, e acolo ca reper de
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
trebuie să spiritualizeze cumva atmosfera: "Iisus Christos, că a fost fiul lui Dumnezeu, și a spălat picioarele ucenicilor; fie-mi îngăduit și mie, un ticălos de stareț, să umplu paharele unor bătrâni și preacuvioși duhovnici..." (p. 52). Iar când Pahomie, călugărul ciufut, se arată neîncrezător față de pocăința afișată de stareț, acesta din urmă găsește potrivit să rostească: "Nu s-au găsit chiar și în ceata ucenicilor unii care să se îndoiască de dumnezeirea lui Iisus?" (1964, 55). Continuând să fie prudent
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
implicit pe care cititorul îl instituie între imaginea publică pe care mănăstirea însăși și-o construiește prin vocea elitelor ei (elementul comparat subînțeles) și ceea ce "se vede" sau "se arată" acum, când vălul este ridicat. Astfel, în condițiile în care călugării sunt subjugați de material și aplecați cu toată energia spre sensibil și imediat, ideea sfințeniei și a performanței în domeniul ascetic e redefinită în raport cu acest viciu de fond. Așa se face că scopurile cele mai înalte ale monahismului apar imaginate
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
îi făcea plăcere, afară de bârfeli și de critice. Râdea întocmai ca un copil și numai în cerul gurii: că-hî! că-hî-hî! Din cauza asta i se mai spunea și Popa Câcat" (1962, 57). Despre părintele Visarion, alt monah bătrân, pe jumătate senil, călugărul Damian Stănoiu consemnează: "...pe lângă mulțimea icoanelor așezate în neorânduială pe peretele dinspre răsărit și a câtorva dulapuri turcești, toată camera, cât era de mare, era ocupată de... izmenele preacuvioșiei sale. Le-am numărat, ca un fiu duhovnicesc fără rușine: șaisprezece
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
spatele a șaisprezece scaune!" (1962, 60). O altă figură răsturnată a sfântului, dar mai elaborată, o avem în Duhovnicul maicilor. Scandalizat de curățenie, purtând mereu cu sine o lădiță cu o hârcă, care să-i amintească de moarte și judecată, călugărul Macarie găsește pe lângă chiliile călugărițelor un obiect textil, fin, de culoare liliachie, fără să știe ce e ori la ce folosește și caută, fără izbândă, lămuriri de la călugărițe. Așadar, a urmări sfințenia în condițiile situării fără scăpare în temnița materialității
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
pe lângă chiliile călugărițelor un obiect textil, fin, de culoare liliachie, fără să știe ce e ori la ce folosește și caută, fără izbândă, lămuriri de la călugărițe. Așadar, a urmări sfințenia în condițiile situării fără scăpare în temnița materialității înseamnă pentru călugării lui Stănoiu fie a cultiva deliberat murdăria, fie a ignora, la marginea senilității și a patologiei mintale, realul și datele fenomenale ale lumii. Ca și până acum, și aici aflăm la lucru aceeași strategie a inversării, a răsturnării. Nu am
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
de folclorul autohton, unde se sancționează de mult timp și cu risipă de ingeniozitate figura acestora 125. De asemenea, mai multe categorii de surse istorice depun mărturie despre această tagmă, confirmând și întemeind istoriografic viziunea conținută de literatura înaltă, prin călugărul caterisit Damian Stănoiu, și de folclorul autohton 126. Se poate rămâne cu impresia greșită, așa cum a făcut Dumitru Micu, unul dintre puținii comentatori ai operei lui Damian Stănoiu 127, afară de Călinescu și Negoițescu 128, care se grăbea să afirme în
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
puținii comentatori ai operei lui Damian Stănoiu 127, afară de Călinescu și Negoițescu 128, care se grăbea să afirme în prefața volumului din 1962 că monahismul ca proiect (și, implicit, la pachet cu el, religia creștină) este pus la punct de călugărul de la Căldărușani. Ușurătatea cu care criticul face afirmația măsoară numai graba de a satisface un anume cititor oficial. În fapt, tirul satiric, acolo unde avem accente de satiră (căci adesea critica e generoasă și bonomă), e orientat spre indivizi, cutume
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
graba de a satisface un anume cititor oficial. În fapt, tirul satiric, acolo unde avem accente de satiră (căci adesea critica e generoasă și bonomă), e orientat spre indivizi, cutume și gesturi care invalidează instituția mănăstirii. Mănăstirea ca proiect și călugărul ca specie nu sunt în chestiune. Este interesant de remarcat că falimentul mănăstirii lui Damian Stănoiu este evaluat în raport cu standardele și exigențele creștine de bun-simț. Întotdeauna reperul pentru măsurarea patologiei spirituale este fundamental creștin: mănăstirea, adică, e pusă față în
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
dedicat Cărții Iov nu a fost încă publicat. 121 Pentru detalii suplimentare, vezi Grant 2001, p. 112 și 137 și Arnaud Zucker, în PHYSIOLOGOS, p. 147-149 122 Icoane de lemn, volumul lui Arghezi, apare în 1929, la un an după Călugări și ispite, iar Pe drumuri de munte, de Calistrat Hogaș, nu se pot compara cu cele scrise de Damian Stănoiu, din perspectiva focalizării pe problematica spațiului monahal. În altă ordine de idei, dintre scriitorii care au avut experiența mănăstirii din
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
sensului eretic/mincinos în corpul Cuvântului biblic. 125 A se vedea , spre exemplu, excelentul articol despre motivul "popă" al lui Ovidiu Bârlea din Mică enciclopedie a poveștilor românești, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976, 294-299. 126 Vezi capitolul despre preoți, călugări și mănăstiri din Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne (1800-1848), traducere de Maria Carpov, București, Editura Humanitas, 2013, dar și dosarul de mărturii istorice despre oamenii bisericii din Daniel Barbu (coord.), Firea românilor, București
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
al XI-lea, cînd ia naștere catarismul occitan, condamnarea lumii pămîn-tești este o atitudine răspîndită în sînul bisericii catolice. Un fluviu de putreziciuni, înghițind în cale femei și bărbați fără deosebire, bogați și săraci: așa arată lumea pămîntească în viziunea călugărului Anselme de Canterbury 86. Această viziune dualistă a lumii este prezentă de la început în doctrina creștină. Istoria creștinismului apare ca o reconfigurare de posibile și imposibile ale unei viziuni asupra lumii. În demersul nostru de a pune în contrast lumea
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
pentru o clipă, imposibilul acestei lumi. Teotihuacán, cetatea zeilor. A patra etapă a periplului nostru este consacrată unei lumi pe care lumea creștină a ras-o de pe fața pămîntului. După victoria totală a lui Hernan Cortes asupra imperiului aztec (1521), călugări veniți din Spania încearcă să reconstituie lumea dispărută. Franciscanul Fray Bernardo de Sahagun scrie Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie care include codexul din Florența, ansamblu de mărturii culese de călugărul etnograf între 1550 și 1555. Citatul următor face
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
a lui Hernan Cortes asupra imperiului aztec (1521), călugări veniți din Spania încearcă să reconstituie lumea dispărută. Franciscanul Fray Bernardo de Sahagun scrie Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie care include codexul din Florența, ansamblu de mărturii culese de călugărul etnograf între 1550 și 1555. Citatul următor face parte din cartea a XII-a, consacrată povestirilor aztece despre cucerire. Pentru a situa episodul, amintim că mica armată a lui Cortes acostează, în 1519, în regiunea actualului Veracruz. Dezorientat, înspăimîntat, împăratul
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
de la civilisation européenne, telle qu'elle aurait pu être (Istoria civilizației europene, așa cum ar fi putut fi). Filosoful francez merge pînă la capătul unei exercițiu riscant. Autorul se amuză spunînd că textul său este traducerea unui manuscris latin al unui călugăr din ordinul Fraților Predicatori, ars pe rug de Inchiziție la Roma, în 1601. Călugărul povestește, în stil propriu, istoria occidentală din secolul I pînă în secolul al IX-lea. În Cuvîntul înainte al cărții sale, Renouvier notează: "Scriitorul imaginează o
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
fi putut fi). Filosoful francez merge pînă la capătul unei exercițiu riscant. Autorul se amuză spunînd că textul său este traducerea unui manuscris latin al unui călugăr din ordinul Fraților Predicatori, ars pe rug de Inchiziție la Roma, în 1601. Călugărul povestește, în stil propriu, istoria occidentală din secolul I pînă în secolul al IX-lea. În Cuvîntul înainte al cărții sale, Renouvier notează: "Scriitorul imaginează o ucronie, o utopie a trecutului. El scrie Istoria, nu cea care a fost, ci
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
istorice cu direcția imaginară OA a acestei traiectorii." E vorba de mici invenții și de mari ipoteze. Ucronistul inventează, de exemplu, faptul că un senator roman îi trimite o scrisoare împăratului Marc-Aureliu, eveniment care schimbă cursul istoriei "reale". Ipoteză impor-tantă: călugărul își închipuie că, scuturat de fanatism și de viziunea sa dominatoare, creștinismul s-a impus mai întîi în Orient, înainte de a se răspîndi în Europa. Filosoful denunță prin acest exercițiu ceea ce el însuși numește fanatism, cultul Istoriei transformat în prejudecată
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
un respect profund față de realitate, faptul de a se prosterna în fața prezentului. Se ridică împotriva istoricilor realității, expresie prin care pot fi desemnați astăzi specialiștii în uman, în general. Renouvier recunoaște măsura iluzorie a demersului ucronic: istoria alternativă construită de călugăr nu este verosimilă. Mergînd însă pînă la capătul eșecului său, el întoarce critica. Cu ce drept ne-am arăta mai exigenți față de ucronist decît față de istorici, care întîmpină mari dificultăți în a construi firul coerent și unanim recunoscut a ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
el întoarce critica. Cu ce drept ne-am arăta mai exigenți față de ucronist decît față de istorici, care întîmpină mari dificultăți în a construi firul coerent și unanim recunoscut a ceea ce s-a întîmplat cu adevărat? Charles Nouvier așează înaintea textului călugărului, a ucroniei propriu-zise, nota primului păstrător al manuscrisului, adresată copiilor săi. Al doilea apendice, care urmează după ucronie, este scris de al doilea păstrător, fiul celui dintîi. Citim în nota finală a fiului imaginat de filosof: " Lectura acestei cărți mi-
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
Am să plec câteva săptămâni. Sunt sigur că o scurtă călătorie mă va pune din nou pe picioare". Revenirea are loc o lună mai târziu, fiind consemnată succint (2 iulie): "M-am întors. Sunt vindecat". Întâlnirea, la Avranche, cu un călugăr rotunjește ceva mai bine contururile încă neclare ale prezenței amenințătoare: devine tot mai plauzibilă existența, în jurul oamenilor, a unei ființe necunoscute, asemănătoare vântului, care, desigur, nu este văzut de nimeni, dar care nu este, prin aceasta, mai puțin real. Curând
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]