59,818 matches
-
australieni, dar luptele grele care au izbucnit nu au dus decât la pierderi de vieți omenești și echipamente militarea în fiecare tabără. În acest moment, Rommel a recunoscut că lupta este pierdută și a în ceput să facă planuri pentru retragerea la Fuka, la aproximativ 80 km vest de pozițiile deținute în acel moment. În mod ironic, Rommel a primit în sfârșit combustibilul îndelung așteptat, cam 1.200 de tone, care nu mai putea schimba în niciun fel soarta bătăliei, germanii
A doua bătălie de la El Alamein () [Corola-website/Science/312265_a_313594]
-
aflată în zona de sud a frontului, să se deplaseze spre Tel el Aqqaqir, pentru a întări linia defensivă a Axei. La căderea serii, Rommel mai avea disponibile doar 32 de tancuri operaționale pe întregul front. Generalul german a început retragerea spre Fuka, protejată de lupta disperată a ariergărzii de la Tel el Aqqaqir. Erwin Rommel a trimis un mesaj lui Adolf Hitler în care explica că nu mai poate păstra poziția și cerea permisiunea să se retragă. Rommel a primit în
A doua bătălie de la El Alamein () [Corola-website/Science/312265_a_313594]
-
întregi au fost nimicite, rezistența a continuat multă vreme. Atacul aliaților a reușit în cele din urmă să deschidă o spărtură de aproximativ 15 km în linia defensivă a Axei. În aceste condiții, în ciuda ordinelor lui Hitler, Rommel a ordonat retragerea tuturor trupelor spre vest. Pe 4 noiembrie, în a 12-a zi a ofensivei Aliate, a fost declanșat atacul final. Diviziile blindate britanice (întâia, a 7-a și a 10-a) au străpuns liniile Axei și le-au depășit. În
A doua bătălie de la El Alamein () [Corola-website/Science/312265_a_313594]
-
începutul sfârșitului. Dar este, poate, sfârșitul începutului”. Pentru Montgomery a fost un trimumf personal. El a fost înnobilat și a primit titlul de „Viscount Montgomery of Alamein”. Forțele Axei s-au retras spre vest spre El Agheila. Era a treia retragere a acestor forțe, primele două având loc în 1940 și 1941. În ambele cazuri, forțele Commonwealthului înaintaseră prin luptă până la El Agheila, dar nu reușiseră să depășească acest punct. În 1940, ofensiva comandată de Wavell a trebuit să fie oprită
A doua bătălie de la El Alamein () [Corola-website/Science/312265_a_313594]
-
lungul coastei mediteraneene cu Divizia a 11-a vânători de munte și cu Divizia a 7-a blindată. A doua zi, Divizia a 2-a neozeelandeză a lansat mai la sud un atac prin flanc în încercarea de a tăia retragerea lui Rommel. Divizia a 11-a a suferit pierderi mari în fața inamicului puternic fortificat, în vreme ce Divizia a 7-a blindate a întâlnit o rezistență puternică din partea Grupului de luptă "Ariete", formată din tancurile rămase din fosta Divizia blindată italiană omonimă
A doua bătălie de la El Alamein () [Corola-website/Science/312265_a_313594]
-
370 km vest de Tripoli. Rommel era sceptic cu privire la șansele oamenilor săi de a rezista atacului Armatei a 8-a. Pentru a evita distrugerea totală a forțelor sale, el a cerut de la Mussolini prin intremediul mareșalului italian Bastico permisiunea de retragere în Tunisia. În concepția generalului german, terenul din Tunisia ar fi permis organizarea unei defensive mai eficeinte împotriva Aliaților, cu atât mai mult cu cât aici se organiza o forță care să reziste ofensivei aliate cunoscută cu numele de cod
A doua bătălie de la El Alamein () [Corola-website/Science/312265_a_313594]
-
tras clopotul în miez de noapte, ceea ce a făcut ca în timp de zece minute să se adune la fața locului o mare mulțime de țărani înarmați cu furci și topoare, care au sărit în apărarea călugărilor și au determinat retragerea securiștilor, după care localnicii au dezafectat două poduri, pentru a împiedica trupele de Securitate să trimită întăriri. În data de 18 octombrie a fost constituită în această chestiune o comisie la Satu Mare, formată din șefii regionalelor de Securitate din Oradea
Mănăstirea Bixad () [Corola-website/Science/312335_a_313664]
-
un general atât de loial și valoros, astfel că Bessières participă la Campania din Rusia. Principala sa faptă de arme în timpul acestei campanii este degajarea cartierului general al Împăratului, atacat de 8 000 de cazaci, în dreptul localității Maloiaroslavets. După „teribila retragere”, Bessières devine comandant al întregii cavalerii franceze, în timpul campaniei din Saxa (1813), dar se numără printre primele victime ale campaniei, fiind uciș de o ghiulea, în apropiere de Weissenfels. Numele său este înscris pe Arcul de Triumf din Paris.
Jean-Baptiste Bessières () [Corola-website/Science/312370_a_313699]
-
General, Mareșalul Berthier nu ar fi permis-o niciodată. Dacă Drouet d'Erlon, cu cei 20 000 de oameni ai săi ar fi ajuns pe câmpul de bătălie de la Ligny, pentru a da lovitura finală prusacilor și a le tăia retragerea, aceștia din urmă ar fi fost absolut zdrobiți, nu doar învinși și nu ar mai fi putut să îi ofere vreun ajutor semnificativ lui Wellington două zile mai târziu, la Waterloo. De asemenea, dacă d'Erlon ar fi luptat la
Cele o sută de zile () [Corola-website/Science/312367_a_313696]
-
că Wellington va încerca să apere orașul. Pentru a face acest lucru, Napoleon detașează 33 000 de oameni și 96 de piese de artilerie și îi plasează sub comanda nou-numitului mareșal Grouchy. Acesta avea ca obiectiv urmărirea prusacilor, aflați în retragere, în direcția Wavre-sur-Dyle, în timp ce restul armatei, sub comanda Împăratului, urma să se ocupe de anglo-aliați. De cealaltă parte, prusacii au fost în eroare din punct de vedere strategic în prima parte a campaniei iar acum se vedeau nevoiți să ia
Cele o sută de zile () [Corola-website/Science/312367_a_313696]
-
anglo-aliați. De cealaltă parte, prusacii au fost în eroare din punct de vedere strategic în prima parte a campaniei iar acum se vedeau nevoiți să ia o decizie extrem de importantă. Existau voci în cadrul Statului Major al armatei prusace care cereau retragerea spre Prusia și abandonarea aliaților britanici. Acest punct de vedere nu a fost reținut, hotărându-se regruparea în jurul localității Wavre și apoi joncțiunea cu Wellington. Cât despre britanici și aliații lor, situația era clară și expusă pe scurt într-o
Cele o sută de zile () [Corola-website/Science/312367_a_313696]
-
decimată de artileria inamică, începe să dea înapoi, ceea ce produce un val de panică în linia franceză, care rupe rândurile. În aceste momente, Wellington ordonă atacul general, susținut de cavaleria prusacă. Ultimele elemente din Garda Imperială franceză încearcă să protejeze retragerea, dar armata franceză, cuprinsă de panică, se dispersează în dezordine, împinsă înapoi de prusaci. Napoleon este înfrânt decisiv și este nevoit să se întoarcă la Paris, unde abdică pe 22 iunie. În timp ce Napoleon era învins decisiv pe platoul Mont Saint-Jean
Cele o sută de zile () [Corola-website/Science/312367_a_313696]
-
așa că învinge corpul prusac ce se afla în fața sa și apoi se retrage rapid și în ordine spre Franța. După dezastrul de la Waterloo, Mareșalul Grouchy a fost informat despre rezultatul bătăliei și a primit ordin de la Împărat să organizeze imediat retragerea înspre Namur și apoi spre Givet, pentru a evita să fie încercuit. Mareșalul organizează o retragere extrem de rapidă, nu înainte de a da o bătălie de arigardă la Namur, cu scopul de a da timp armatei să evacueze răniții spre Franța
Cele o sută de zile () [Corola-website/Science/312367_a_313696]
-
ordine spre Franța. După dezastrul de la Waterloo, Mareșalul Grouchy a fost informat despre rezultatul bătăliei și a primit ordin de la Împărat să organizeze imediat retragerea înspre Namur și apoi spre Givet, pentru a evita să fie încercuit. Mareșalul organizează o retragere extrem de rapidă, nu înainte de a da o bătălie de arigardă la Namur, cu scopul de a da timp armatei să evacueze răniții spre Franța. Pe măsură ce resturile „Armatei Nordului” se retrăgeau în Franța, sub comanda lui Grouchy, armata prusacă a lui
Cele o sută de zile () [Corola-website/Science/312367_a_313696]
-
în care ducele de Wellington tocmai primise întăriri. Ney a reușit totuși să cucerească intersecția esențială, dar contraatacul anglo-aliat l-a împins pe pozițiile sale inițiale. Atunci când mareșalul a organizat un nou atac, a găsit poziția neapărată, întrucât Wellington începuse retragerea după ce a aflat de înfrângerea prusacilor la Ligny, înfrângere care punea toată armata anglo-aliată într-o poziție precară, riscând un atac în flanc din partea armatei franceze principale. Intersecția de la Quatre Bras era de importanță strategică, deoarece oricine ar fi controlat
Bătălia de la Quatre Bras () [Corola-website/Science/312362_a_313691]
-
sprijiniți de focul trupelor olandeze ce apărau Gemioncourt. Între timp, divizia lui Foy s-a raliat pe drumul către Quatre Bras. Batalionul 5 de Miliție suferea pierderi din cauza obuzierelor franceze. Patru companii ale Batalionului 27 "Jäger" erau în curs de retragere atunci când Vânătorii lui Piré i-au atacat, cauzând multe victime și împrăștiind supraviețuitorii. Depășiți numeric și presați continuu, trupele olandeze sub Bijlandt și Nassauerii se găseau într-o situație foarte critică. Înainte de ora 15:30 a sosit brigada de cavalerie
Bătălia de la Quatre Bras () [Corola-website/Science/312362_a_313691]
-
Limburgh Stirum, a fost rănit grav. Lăncierii au înaintat până la bateriile lui Bijleveld și Stevenart, unde au omorât mulți tunari. Apoi au lovit Batalioanele 5 de Miliție și 27 "Jäger", provocând numeroase pierderi. Prințul de Orania a fost antrenat în retragere, fiind însă salvat de viteza calului său. Acesta era și momentul în care Wellington se întorcea de la întâlnirea sa cu Blücher de la Brye, calul său ajutându-l de asemenea într-o situație la fel de precară. Lăncierii au devenit dezordonați din cauza șarjei
Bătălia de la Quatre Bras () [Corola-website/Science/312362_a_313691]
-
reprezintă o confruntare majoră între o armată franceză, condusă de Napoleon I și trupele austriece, conduse de Arhiducele Carol al Austriei. Crezând că armata austriacă se află în retragere, împăratul francez decide să treacă Dunărea folosind drept rampă de lansare insula Lobau, pentru a urmări inamicul. Făcând acest lucru, împăratul Napoleon ajunge să cadă în capcana întinsă de comandantul austriac, care nu intenționa să se retragă ci să opună
Bătălia de la Aspern-Essling () [Corola-website/Science/312419_a_313748]
-
în anul 1969 de zugravi restauratori. În anul 1944 ieromonahii de la Durău (printre care și Iustin Pârvu) care au luptat pe frontul sovietic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au adus aici părticele din moaștele Sfântului Mucenic Pantelimon. În timpul retragerii trupelor române, monahii nemțeni au găsit acele moaște într-o biserică ruinată din Rusia ateistă și le-au adus cu grijă în România, pentru a fi cinstite. Mănăstirea Durău a fost desființată în anul 1959, lăcașul de cult devenind biserică
Mănăstirea Durău () [Corola-website/Science/312438_a_313767]
-
cavalerie ușoară ce avea să fie supranumită „brigada infernală”. Pe 6 iulie 1809, spre sfârșitul bătăliei de Wagram, Lasalle se afla în prima linie și, observând o serie de regimente inamice ce s-au rupt de restul armatei, aflate în retragere generală, a luat comanda unui regiment de cuirasieri dar, călărind un cal mult mai rapid s-a îndepărtat prea mult de masivii călăreți pe care îi comanda, ajungând să fie o țintă ușoară pentru trăgătorii austrieci. În cadrul acestei șarje a
Antoine Charles Louis de Lasalle () [Corola-website/Science/312465_a_313794]
-
nord-vest, de-a lungul culmilor munților Vermion și cursului inferior al râului Haliacmon. Papagos aștepta clarificări de la guvernul iugoslav, iar mai târziu a propus o rezistență fermă pe linia Metaxas - care era considerată de majoritatea grecilor garantul securității naționale - fără retragerea unităților care ocupau sudul Albaniei. El considera că orice retragere din Albania era de neconceput, ea putând fi considerată o victorie de către italieni. Prin această abordare a apărării, importantul port Salonic rămânea practic neapărat, iar transportul trupelor spre și dinspre
Bătălia Greciei () [Corola-website/Science/312794_a_314123]
-
al râului Haliacmon. Papagos aștepta clarificări de la guvernul iugoslav, iar mai târziu a propus o rezistență fermă pe linia Metaxas - care era considerată de majoritatea grecilor garantul securității naționale - fără retragerea unităților care ocupau sudul Albaniei. El considera că orice retragere din Albania era de neconceput, ea putând fi considerată o victorie de către italieni. Prin această abordare a apărării, importantul port Salonic rămânea practic neapărat, iar transportul trupelor spre și dinspre port devenea primejdios. Papagos a propus ca apărarea să utilizeze
Bătălia Greciei () [Corola-website/Science/312794_a_314123]
-
tancurilor, sprijinite de forțele aeriene, care trebuiau să ducă la înaintări rapide în adâncimea teritoriului inamic. După ocuparea Salonicului, Atena și portul Pireu aveau să devină următoarele ținte. Ca urmare a capturării portului Pireu și a Istmului Corint de către germani, retragerea și evacuarea forțelor britanice și elene ar fi fost compromise în mod iremediabil. Armata a 5-a iugoslavă a avut responsabilitatea apărării graniței de sud-est a țării, de la Kriva Palanka până la frontiera elenă. În momentul în care germanii au declanșat
Bătălia Greciei () [Corola-website/Science/312794_a_314123]
-
mutat spre regiunea Elatia la sud-vest de chei, având ordin să reziste aici minim trei sau patru zile. Pe 16 aprilie, generalul Wilson s-a întâlnit cu omologul său elen Papagos la Lamia și l-a informat despre decizia de retragere la Termopile. Generalul Blamey a împărțit responsabilitățile retragerii între generalii Mackay și Freyberg. Mackay trebuia să apere flancurile diviziei de neozeelandezi până la o linie est-vest care trecea prin Larissa și trebuia să se retragă prin Domokos spre Termopile. Freyberg urma
Bătălia Greciei () [Corola-website/Science/312794_a_314123]
-
având ordin să reziste aici minim trei sau patru zile. Pe 16 aprilie, generalul Wilson s-a întâlnit cu omologul său elen Papagos la Lamia și l-a informat despre decizia de retragere la Termopile. Generalul Blamey a împărțit responsabilitățile retragerii între generalii Mackay și Freyberg. Mackay trebuia să apere flancurile diviziei de neozeelandezi până la o linie est-vest care trecea prin Larissa și trebuia să se retragă prin Domokos spre Termopile. Freyberg urma să conducă retragerea „Forței Allen”, care urma să
Bătălia Greciei () [Corola-website/Science/312794_a_314123]