KorAP: Find »[drukola/base=aspru & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...228 229 230 ...287 >

7,167 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628

venea gerul. Dar era, Într-adevăr, miezul nopții. Și cetatea părea pustie. Parcă niciodată nu fusese aici zarva pregătirilor de război, parcă de atunci trecuseră veacuri și nu mai rămăseseră decât zidurile, mâncate de timp și de ierburi, sub tăcerea aspră, minerală, a unei ierni fără capăt. Nu, de data asta chiar erau tropote... Erina fugi din nou la fereastră, nu văzu nimic, ieși pe culoar, urcă scările spre metereze și, odată ajunsă, se sprijini de zidul gros și rece, alături de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
mângâindu-i Încet părul... Erina... sunt aici... nu plec nicăieri... i-am Învins... Dar Erina nu se putea opri, Îi era rușine de această descătușare, dar nu avea ce face, Îi strângea umerii puternici și se ascundea sub gâtul lui aspru, neras de zile Întregi. Apoi Încetă brusc, cu un efort de voință, și spuse: - Să nu mă cerți... știu că sunt o proastă... dar am crezut... m-am gândit... mi-a fost teamă că... - Hei! se auzi vocea lui Alexandru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
tot ce există la Veneția și Padova despre obiceiurile popoarelor asiatice, am citit de opt ori cartea lui Marco Polo. Am Învățat scrima de la maestrul Foscolo. Am Învățat călăria. Am dormit cu geamul deschis iarna ca să mă obișnuiesc cu iernile aspre din Mongolia sau China. La toate astea m-a ajutat bunicul Matteo. Dar ele n-ar avea nici o importanță dacă n-ar fi vorba de Ștefănel. Vreau să-l caut. Trebuie să-l caut. Dacă a murit, am să-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
ca să rupă sabia la o palmă mai sus de mâner. - Cinci... murmură Vasile al lui Scatoalcă, uimit. Ceilalți cinci Apărători Îl Încercuiră. Tânărul nu mai Încercă să scape, ci atacă primul, cu ambele buzdugane. Săbiile se loveau de fierul lor aspru, scoțând scântei. Dar diferența de forțe era prea mare. Una din lame Îi atinse platoșa, iar alta Îi zgârie brațul drept. Alexandru era aproape scos din luptă. Pentru ultima oară dădu pinteni și ieși din Încercuire, galopă doar câteva secunde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
minte și, dacă Erina Îți face hatârul de a accepta, veniți la mine, iar eu Împreună cu logofătul Litovoi ne vom gândi cu ce ți-o fi greșit o femeie atât de frumoasă de vrei să-o Înhami la viața ta aspră și plină de primejdii. Și, dacă vom crede de cuviință, poate Îți vom da și binecuvântarea... - Dacă... ? - Dacă. Iar acum mai lasă-mă cu ninsorile și cu Îndoielile tale și pregătește Apărătorii de drum. - Am să fac cum poruncești. Dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
căldură blândă, ca o mângâiere a Erinei. „Deci așa e plecarea... de care ne e mereu frică... ” Amețeala Îl făcu să cadă În genunchi, dar cu cele două brațe șiroind de sânge continua să se sprijine În spadă. O tristețe aspră Îl străbătu la gândul că nu va mai revedea, niciodată, pe nimeni. Erina... Alexandru... Ștefănel... Căzu Încet Într-un abis care la Început era roșu ca sângele, dar apoi deveni albastru, și, la urmă alb, de un alb strălucitor, neomenesc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
Dar acum e altceva. Nici o forță de invazie nu e semnalată la hotare. Nici un atentat nu se petrece la Cetatea Albă. Dimpotrivă, atentatul s-a produs, cum Înțeleg eu, chiar asupra voastră, a Apărătorilor. Voievodul Moldovei - vocea lui Ștefan deveni aspră, ca un tunet care sosea În depărtări - nu pleacă nicăieri! Poruncile mele sunt următoarele: căpitane Petru! Știu că ai sufletul cutremurat de vestea aceasta! Ia-ți luptătorii și pornește spre conacul Brăneștilor! Fă ce crezi de cuviință, dacă se mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
cu ochi albaștri. Nu Înțelegea ce se Întâmplă, dar era fascinat de această clipă, la care se gândise șaisprezece ani. Revenirea lui Anda. Închiderea cercului. Pereții camerei, acoperiți cu covoare persane În culori roșiatice, deveniră parcă mai roșii. Căldura era aspră, ca cea a unui deșert. Aerul se transforma, parcă, În nisip. Devenea material. Otrăvitor. Își dădu seama că, indiferent ce ar fi vrut să facă, n-ar fi fost capabil să ducă nici o mișcare până la capăt. Alte forțe, cu mult

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
se stinse. Brusc, tânărul ridică mâinile lateral și apoi le duse În față, ca și cum ar fi Împins o greutate imensă. Sub privirile Încremenite ale Cuceritorilor, În Încăpere porni o rafală de vânt. Un vânt rece, de iarnă adâncă, un vânt aspru de viscol și de codru uitat de timp. Ibricele de pe masă căzură și se sparseră pe jos. Chiar masa se dezechilibră și se răsuci, luată de vânt, izbindu-se În colțul dinspre miazăzi. Panoplia cu arme de pe peretele de Răsărit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
Am plecat la Veneția, cu un grup de războinici. Trebuia să trag o singură săgeată și apoi să mă Întorc. Atât. O săgeată Într-o umbră care ar fi apărut pe fereastra unui palat. Palatul Frassetti. Privirea lui Ștefănel deveni aspră, trăsăturile i se Încordară ușor. Dar continuă să asculte, fără nici o mișcare. Un Ninja nu-și trăda emoțiile În fața nimănui. - Am tras acea săgeată. Dar Înăuntru se mai afla cineva. Cineva care a simțit că voi trage cu o clipă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
cerul era albastru. Alteori gri. Alteori era noapte, dar torțe luminau zăpada din apropiere, făcând-o să scânteieze În mii de mici diamante. O dată văzu deasupra lui chipul unui necunoscut cu un turban turcesc, de culoare galbenă. Era un chip aspru, sever, nebărbierit, cu o cută adâncă de-a latul frunții. Deschise iarăși ochii și nu mai era nici un chip, era doar cerul, de un albastru intens. Apoi Începu să simtă frigul. Și apoi Începu să simtă durerea. După un timp

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
doilea schimb, cel dintre miezul nopții și orele patru ale dimineții. Alexandru crezu că brațul Îi e strâns ușor doar În vis, dar senzația unei prezențe străine devenea tot mai intensă. Deschise ochii. Brațul Îi era strâns de o mână aspră și puternică. - Angelo! exclamă tânărul. Ma che e succede... - Andiamo! spuse Încet comandantul Apărătorilor, făcându-i semn să-l urmeze. Alexandru Își luă mantia Îmblănită pe umeri și ieși În frigul cristalin al nopții. În fața cabanei văzu, cu mirare, că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
române nu pot fi cucerite. Semnalele Apărătorilor spuneau că atacul cavaleriei lui Mihaloglu e iminent. Dincolo de crestele munților se ghicea o mare frământare. Dincoace de creste, spre sud, Apărătorii așteptau pe amplasamentele indicate. Trecură clipe de liniște grea, sub cerul aspru și cenușiu al iernii. Apoi, deodată, tropotele inundară văile, ca și cum o cascadă s-ar fi prăbușit pe neașteptate asupra unor locuri pustii. Achingii apărură pe creastă și se năpustiră asupra liniei de Apărători care nu avu nici o reacție. În spatele achingiilor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
Voi de Muntenia n-ați auzit? Ce Dracu... 23 februarie 1476, Mohacs, Ungaria Văzută de pe malul Dunării, câmpia ungară era o Întindere albă care se unea, la orizont, cu albastrul unui cer fără pic de nor. Era o zi senină, aspră, supusă unui ger nemilos. „Un ger de crapă pietrele”, cum spusese Erina, iar Amir ridicase din sprâncene, neînțelegând unde văzuse frumoasa viitoare soție a căpitanului Oană o urmă de piatră În ținuturile acelea acoperite de nenumărate straturi de zăpadă. Caii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
Amir se Încărca de Întâmplări, copilul din Munții Caucaz și din stepele Asiei Centrale devenea, tot mai mult, Ștefănel. Un Ștefănel schimbat, care se descoperea pe sine și care descoperea lumea. Și ambele descoperiri erau uluitoare. Sub povara unei existențe aspre, uneori la limita rezistenței omenești, fratele lui Își găsise puteri pe care nimeni știa că le-ar putea avea. Amir povestise ceea ce trăise alături de Nimeni, de copilul bolnav urmărit de duhurile morții, apoi de micul luptător care ucisese cu sânge

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
Privi Încă o dată În jurul lui și victoria nu Îi aduse nici o alinare. Nu făcuse decât să folosească o mică parte din ceea ce Învățase În Țara Soarelui Răsare. Totul era nedrept. Și totuși, totul era firesc. Era lumea În care trăia. Aspră, ilogică, murdară, lacomă, imperfectă. Lumea Imperiului Otoman În anul 1476 de la nașterea lui Isus Hristos. Întoarse spatele tuturor războinicilor și păși, la fel de Încet cum venise, spre treptele palatului. Era un gest de negare și, Întrucâtva, de dispreț. Nu mai voia această

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
fizică de a fi ceea ce fusese până atunci. Dar poate nu mai avea nici forța sufletească. Erina devenise luptătoare pentru că el nu mai putea fi un luptător. Îl completa. Trăia În locul lui. Devenise varianta feminină a căpitanului Oană. O femeie aspră, obișnuită cu marșurile lungi, cu frigul și cu oboseala, o femeie tăcută. Poate că aceasta era ipostaza ultimă a dragostei. Transformarea În celălalt. Continuarea faptelor pe care celălalt le-a Început. Identificarea cu el, sau, mai degrabă cu EI. Cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
reveniți prin ieșire laterală din luptă, În spatele crângului! Pe poziții! O clipă, marginea satului Ștefănești apărată de călăreții Moldovei Încremeni Într-o liniște neașteptată. Se auzeau, tot mai distinct, tropotele cailor tătari și ordinele strigate de căpetenii Într-o limbă aspră, guturală. Apoi trapul tătarilor deveni galop, iar călăreții din primele rânduri se ridicară În șei, cu arcurile Încordate. - Sub adăpostul scuturilor, la atac! strigă Oană. Vârful de atac al Apărătorilor se transformă, deodată, Într-o suprafață albă de scuturi ridicate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
Otoman. Poate greșise când dusese țara spre un război inevitabil. Poate că nu fusese mărirea țării, ci orgoliul lui. Poate că acel sol al lui Mahomed trebuia lăsat să se Întoarcă la picioarele stăpânului său. Poate că trebuiau acceptate condițiile aspre ale sultanului. Țara ar fi rămas. Zeci de mii de oșteni ar fi fost acum În viață. Moldova ar fi supraviețuit și fără Ștefan. Ștefan nu conta. Ștefan putea fi șters din istorie. Calul porni, parcă dintr-o dorință a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
vremurilor de demult. Mai sus se ridicau alte creste, umbrite de alte păduri de brad. Era un fel de muzică În toată acea Înfățișare a naturii, o Învolburare armonioasă de vârfuri, o sălbăticie care nu ascundea nici o amenințare, o sălbăticie aspră, dar și molcomă. În asemenea locuri, gândi voievodul, nu se poate cânta la trompetă, ci doar la tulnic. Sunetele n-ar fi putut fi decât prelungi, legănate, ca niște chemări venite de pretutindeni. Apoi Își dădu seama că muzica nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
În fața Atotputernicului și Îi spun „Ia-mi, Doamne, viața, și iartă-mi păcatele cele pământești și cruță-mă de durerea asta și de noaptea asta fără sfârșit”?! Ștefan ridicase glasul, iar călugărul Îi răspunse, la rândul lui, cu o voce aspră, tunătoare: - Dar cine ești tu, umil muritor, să-i ceri Domnului tău din ceruri să te cruțe? Cine ești tu ca să dai Înapoi din fața greutăților pe care chiar el, Dumnezeu, ți le-a pus În față? Cine ești tu, pribeagule

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
achingiilor se apropia. Sus, departe, călărimile Moldovei intrau În dispozitivul ordonat de căpitanul Oană. O clipă se auzi doar foșnetul vântului prin păduri. Apoi Andà ridică brațul drept și spuse un singur cuvânt: - Răzbunare! Era formula sacră a celei mai aspre bătălii. Mongolii Își lipiră din nou frunțile de pământ, cu sufletele tresăltând de furie și de mândrie. Marele Maestru le dădea ultima șansă. Era un luptător, asemeni stăpânului lor, Amir Baian. Și nu ierta nimic. Nu avea În el nimic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-te... știu ce vrei... dă semnalul! Și lasă moartea să cuprindă aceste locuri. Bătrânul se ridică, mulțumind din priviri. Ridică ambele brațe spre călăreții mongoli și apoi le depărtă Încet. Din cercul care se rotea izbucni o chemare lungă și aspră. Apoi se repetă de două ori. Anda se ridică În picioare. - Să Încălecăm... Îi spuse lui Alexandru. În curând va Începe... Alexandru nu Înțelese nimic și nu Întrebă nimic. Tot ceea ce se Întâmpla În jurul lui și În sufletul lui Îl

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
Ștefănel la cincizeci de pași. Patruzeci de pași. Treizeci. O sabie ciudată, lungă, fără mâner, ieși de la umărul tânărului și fulgeră cu o iuțeală de neimaginat. Ienicerii, luați prin surprindere, nu apucară să se apere. Buzduganul lui Alexandru se abătu aspra celor scăpați de sabia lui Ștefănel. Cei doi avansau repede. Douăzeci de pași și tot atâtea cadavre În urma lor. Apărătorii la o mie de pași, În galop nebun. Lupta În jurul voievodului era sălbatică. Ștefănel, ridicat În scări, cu sabia Înapoi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
liniștea de după. Nu știu cât timp trecuse. Minute, ore, zile. Nopți. Mai ales nopți. Vântul scăzu până se prefăcu În șoaptă. Întunericul se risipi, până se prefăcu În zi. Marea se liniști, până se prefăcu În deșert. Atât putea simți Alexandru. Gustul aspru, de nisip, al deșertului. Se prăbușise, fără vlagă, În nisipul dunei de la malul Mării Negre. Simțea nevoia să doarmă. Ceea ce văzuse Îl secase de puteri. Își lipise spatele de nisip și rămăsese cu ochii ațintiți asupra cerului, care devenea din nou

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]